Rezultatul referendumului din 16 aprilie a îndepărtat și mai mult Turcia de perspectiva unei viitoare aderări în Uniunea Europeană, ca urmare a extinderii puterii președintelui și a adâncirii dezechilibrului puterilor în stat. Totodată, derapajele regimului Erdrogan au accentuat plasarea Turciei pe o traiectorie iliberală.

Dragoş C. Mateescu este lector în Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale la Universitatea Economică Izmir (Izmir University of Economics) Izmir, Turcia. Este licenţiat în ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti şi doctor în relaţii internaţionale al Universitaţii Nottingham Trent, Marea Britanie. Predă cursuri şi publică numeroase publicaţii academice şi de presă mai cu seamă despre relaţiile inter-etnice din Turcia şi România, Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, extinderea şi relaţiile Uniunii Europene cu Turcia, filosofie politică şi abordări analitice în ştiinţele politice.

Dragoş C. Mateescu a analizat evoluţia regimului Erdroğan, pornind de la tensiunile interne şi politica promovată de Erdroğan pe plan extern, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 Mateescu

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneți care au fost cauzele care au generat nerespectarea drepturilor omului de către regimul lui Erdrogan?

Dragoş C. Mateescu: Atunci când a apărut pe scena politică turcească drept lider al nou-înfiinţatului Partid al Dezvoltării şi Justiţiei (AKP), la începutul anilor 2000, Erdoğan promitea o epocă a reformelor dacă partidul său ajungea la putere. În noiembrie 2002 a reuşit să devină partid unic de guvernământ, fără a fi nevoit să construiască o coaliţie, ceea ce nu se mai întâmplase aici de foarte mulţi ani. Eu mă stabilisem în Turcia cu un an mai devreme, în 2001, fiind atunci martorul unui entuziasm clar pentru AKP din partea multor oameni, din toate păturile sociale. Participam la conferinţe academice la Londra, la Paris, la Roma, iar turcii pe care îi cunoşteam în acele medii erau şi ei foarte entuziasmaţi. Intelectuali turci, kurzi sau de alte naţionalităţi, conservatori sau de stânga, mai ales cei de stânga, sperau ca reformele promise să zguduie din temelii, dacă nu chiar să elimine definitiv, ceea ce ei vedeau drept statul opresiv, etno-rasist-fascist. Oamenii aceia pur şi simplu urau tot ce avea legătură cu acel stat şi atunci am învăţat faptul că nu era vorba despre “secularismul kemalist”, cum credeam ca un nou venit.

Acuzatorii se concentrau mai ales asupra distorsiunilor produse în ideologia kemalistă şi în interpretarea rolului statului de cei ce i-au  urmat lui Atatürk, după 1938, începând cu Ismet Inönü, fostul său aghiotant militar şi cel ce i-a urmat şi ca preşedinte al Republicii. Citind mai mult şi discutând mai mult cu cei din jur, am ajuns şi eu să înţeleg chestiunile acestea complicate. Am şi scris un articol academic în Turkish Studies despre pervertirea regimului de după 1938.

Oricum, într-adevăr, mulţi turci din mai multe generaţii aşteptau o schimbare şi Erdoğan părea a o aduce, confirmarea venind de la unele reforme în perioada 2002-2009, prin care s-a modernizat puţin relaţia dintre stat şi cetăţean, în contextul unui angajament public fără rezerve al guvernului faţă de integrarea europeană. Au existat şi reforme privind drepturile omului, ba chiar Erdoğan a anunţat public o serie de “deschideri democratice” ale statului faţă de societatea multiculturală a ţării, faţă de minorităţi şi mai ales faţă de kurzi. În 2005, primul ministru folosea cuvântul “kurzi” pentru prima dată într-un discurs public şi astfel i-a cucerit pe mai toţi membrii acelei comunităţi uriaşe, de peste zece milioame de oameni.

Uniunea Europeană a reacţionat imediat pozitiv, deschizând oficial negocierile de aderare cu Turcia care, la rândul ei, s-a angajat să avanseze reformele. Numai că, prin 2009-2010, au început să apară primele disensiuni din sânul AKP, despre care nu avem încă suficiente informaţii credibile pentru a putea da verdicte. Cert este că Erdoğan şi un cerc din jurul său au devenit din ce în ce mai vizibil incomodaţi de gruparea păstorită de clericul Fetullah Gülen, un fost imam la Izmir, autoexilat în Statele Unite la sfârşitul anilor ’90. Gruparea Gülen, numită neoficial şi „Serviciul”, era extrem de puternică, patronând afaceri foarte prospere, inclusiv şi mai ales în domeniul presei şi educaţiei. Mulţi spun că Erdoğan nu ar fi ajuns niciodată şef al guvernului fără sprijinul acelei grupări. Or, guvernul Erdoğan a început în perioada respectivă să promoveze legi care afectau serios funcţionarea instituţiilor güleniştilor. În plus, apar din ce în ce mai multe dovezi despre faptul că „Serviciul” infiltrase masiv instituţii cheie ale statului.

Conflictul dintre cele două tabere s-a radicalizat treptat, iar în decembrie 2013 s-a declanşat celebrul scandal de coruţie, cel mai mare din istoria ţării, care-i implica pe câţiva miniştri importanţi şi pe unii membri ai familiei lui Erdoğan. Am mai scris despre asta. Erdoğan a reuşit să mobilizeze Parlamentul (Meclis, citit „medjlis”) şi instituţiile judiciare pentru ca acestea să nu ancheteze cazul respectiv. Toată media pro-Erdoğan a început o campanie masivă de denigrare a lui Gülen şi a „Serviciului” său, fiind acuzaţi de tentativă de lovitură de stat. Când aceasta a venit, în iulie 2016, campania a devenit politică prioritară a statului turc, aflat de atunci sub imperiul stării de urgenţă.

Având astfel puterea neîngrădită de a legifera după cum vrea, guvernul a modificat peste 300 de legi fără a le mai supune la vot în parlament şi toate validează campania împotrivă grupării Gülen, acum numită oficial „organizaţia teroristă Fetullah Gülen” (FETÖ). O altă ţintă este partidul pro-kurd HDP, PKK-ul şi aliatul sirian al PKK-ului, YGP-ul. Aşa se face că „drepturile omului” nu mai contează. Singurul lucru care contează pentru regim acum este să supravieţuiască. În logica sa, asta înseamnă să elimine definitiv FETÖ, binomul HDP-PKK, şi orice alţi opozanţi vizibili. Comunitatea internaţională este demonizată selectiv, în funcţie de interesele strategice contextuale, iar drepturile omului şi integrarea europeană a Turciei au devenit chestiuni irelevante.

Care au fost etapele care au marcat instaurarea unui regim dictatorial în Turcia?

Poate că e prea mult spus „dictatorial”. În ştiinţele politice, ca în orice altă ştiinţă, încercăm să fim cât mai precişi şi precauţi atunci când folosim orice concept. Eu aş spune mai degrabă că Turcia a devenit o democraţie iliberală subordonată unui lider. Au fost câteva etape importante care au dus la instaurarea unui astfel de regim. În primul rând au fost modificările constituţionale aprobate în la referendumul din 2010. Atunci, sub pretextul punerii forţelor armate sub control civil, s-a instituit şi controlul politic asupra justiţiei.

Controlul asupra presei a început cu mult înainte, prin metoda folosită şi în Rusia lui Putin, dar şi în Ungaria lui Orban sau în Polonia de azi. Practic, un grup mic de oameni apropiaţi puterii au căpătat controlul financiar şi editorial asupra celor mai influente outlet-uri media (presă scrisă, radio şi televiziune). Atunci când s-a produs ruptura defintivă între Erdoğan şi Gülen, culminând cu tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, elementele media controlate de FETÖ au fost fie puse sub controlul administrativ al guvernului (cel mai notabil caz fiind cel al cotidianului Zaman), fie au fost pur şi simplu închise sau li s-au suspendat licenţele. Astfel, nu prea mai putem vorbi în Turcia despre o presă independentă care să se opună cu vigoare tendinţelor autoritare ale puterii. Doar Cumhurriyet, cotidian asociat Partidului Popular al Republicii (CHP) şi alte jurnale de pe internet au rămas să facă opoziţie autentică, în vreme ce marele Hürriyet evită acest lucru şi se mărgineşte să informeze sec despre diferitele evenimente.

În aceste condiţii, puterea a reuşit să promoveze chiar şi schimbarea sistemului politic din Turcia, prin amendamentele constituţionale aprobate la începutul lui 2017. Ele au transformat republica parlamentară într-una prezidenţială. Bineînţeles că sistemul prezidenţial din Turcia, deşi prezentat de campania AKP ca fiind similar celui din Statele Unite, este de fapt unul care reuneşte pârghiile puterilor legislativă şi executivă în mâinile Preşedintelui. El are acum şi puterea de a numi o parte din membrii CSM-ului turcesc, o altă parte fiind numiţi de către Parlament, adică de partidul la putere. Aceleaşi amendamente permit Preşedintelui să rămână la conducerea partidului propriu, care astfel ajunge să controleze practic toate cele trei puteri fundamentale din stat. Deocamdată încă mai există partide de opoziţie, o presă de opoziţie mereu ameninţată, slabă dar vie, şi alegeri. Aceste trei elemente sunt singurele care mă determină să nu numesc regimul Erdoğan o dictatură, ci o democraţie iliberală de tipul celei instituite deja de Putin în Rusia şi pe cale de a se institui în Polonia.

Numai că acum suntem într-o fază foarte delicată a acestui regim, inaugurată prin instituirea stării de urgenţă după tentativa de lovitură de stat din iulie 2016. Cum spuneam, peste 300 de legi au fost schimbate fără consultarea parlamentului iar acele schimbări adaugă mult autoritarism în toate domeniile guvernării. Rămâne de văzut dacă starea de urgenţă va fi terminată şi dacă acele schimbări legislative vor putea fi şi ele anulate la un momnent dat. Dacă nu, doar practica guvernamentală sub acest regim restrictiv ne va putea arăta dacă avem de-a face cu o dictatură sau cu altceva.

Cum au evoluat în ultimii ani relațiile regimului Erdogan cu SUA, respectiv Rusia?

Negativ cu Statele Unite, aparent bine cu Rusia. Dar pentru a înţelege, trebuie să facem iarăşi o incursiune în trecut, ceea ce este până la urmă inevitabil având în vedere cât de puţine lucruri se ştiu la noi despre Turcia, acest important actor din regiunea noastră. Situaţia şi ambiţiile lui Erdoğan după decembrie 2013 au ajuns să determine nu numai agenda internă dar şi politica externă. Pentru o vreme, Erdoğan a încercat să-i determine pe kurzi – o masă electorală foarte valoroasă aici – să devină suporteri ai planurilor sale politice. Reformele iniţiale păreau a servi acest scop iar procesul de pace iniţiat oficial în 2013 cu PKK-ul prin medierea HDP se înscria şi el în aceeaşi logică.

Numai că reformele promise kurzilor nu au ajuns la nivelul de concretitudine solicitat de aceştia. Pe scurt, puterea le promitea drepturi colective, dar aceste drepturi nu puteau fi acordate fără recunoaşterea prealabilă, oficială, a existenţei acestui grup etnic atât de diferit de majoritatera turcă. Ori, toate pachetele legislative promovate în campaniile lui Erdoğan de „deschidere democratică” au conţinut măsuri mai degrabă evazive şi niciun cuvânt din ele nu se referea formal la „kurd/kurzi”. AKP-ul a refuzat repetat şi adoptarea în Parlament a unei legi care să oficializeze negocierile de pace cu binomul HDP-PKK, astfel năruind orice speranţe că identitatea partenerilor de negocieri va fi cumva recunoscută legal.

Prin această atitudine, AKP-ul de fapt demonstra că preferă sa rămână fidel tradiţiei de aproape o sută de ani a Republicii Turce care niciodată nu a recunoscut existenţa minorităţilor etnice pe teritoriul său, în baza unei interpretări selective a Tratatului de la Lausanne (1923). Având o astfel de experienţă istorică, partea kurdă a înţeles să refuze şi ea să sprijine puterea în promovarea amendamentelor indicate mai sus, care transformau ţara în republică prezidenţială. HDP-ul a devenit un partid de opoziţie foarte activ, ceea ce a iritat peste măsură, mai ales după ce acest partid a trecut pragul electoral uriaş, de 10%, la alegerile din 2015, devenind cea de-a treia forţă în parlament. Atunci a început şi prigoana împotriva liderilor şi celorlalţi parlamentari şi primari HDP, care continuă până astăzi. Peste o sută de primari HDP sunt suspendaţi şi mulţi sunt în puşcării, fiind acuzaţi de sprijinire a PKK. Dar tot atunci a reînceput şi lupta împotriva formaţiunii militare principale a kurzilor din Siria, YPG, pentru a împiedica formarea unei regiuni autonome kurde acolo. Ankara acuză, nu fără temei, că YPG-ul este de fapt aripa siriană a PKK-ului.

Gruparea este parte din Forţele Siriene Democratice (FSD) ale Federaţiei Democratice din Nordul Siriei, un actor decisiv în lupta împotriva Statului Islamic. Astfel, ostilitatea Ankarei faţă de YPG a devenit incomodă atât pentru Statele Unite, care a înarmat şi sprijină FSD-ul şi YPG-ul, cât şi pentru Rusia, care s-a bazat şi ea mult pe sprijinul kurd în războiul sirian. Mai mult, Rusia nici măcar nu recunoaşte PKK-ul drept organizaţie teroristă, având astfel opţiuni mai multe decât americanii şi europenii în regiune. Însă nu se poate vorbi încă de un conflict dintre Ankara şi Washington sau Ankara şi Moscova pe această chestiune. Încă.

Relaţiile cu Statele Unite sunt din ce în ce mai inflamate şi din cauza cazului Halkbank-Reza Zarrab, deschis într-o curte de justiţie de la New York la începutul acestei luni. Zarrab a fost omul cheie în cazul de corupţie din decembrie 2013 şi este acum parte dintr-un proces în care un fost  şef de la banca turcă de stat Halkbank este acuzat că a facilitat transferuri de bani către Iran în schimbul petrolului. S-au încălcat astfel grav sancţiunile SUA şi, cum ştim din cazuri precedente, Halkbank nu va scăpa fără să plătească amenzi imense. Dar implicarea lui Zarrab face cercurile puterii din Turcia să tremure, pentru că ar putea duce la acuzaţia că eludarea sancţiunilor la adresa Iranului în cazul Halkbank a fost politică de stat. Rămâne de văzut până unde va duce procesul respectiv, dar discursul belicos al lui Erdoğan la adresa lui Barrak Obama şi, mai apoi, la adresa lui Trump, au marcat cel mai jos nivel al relaţiilor bilaterale. Asta mai ales după ce, posibil ca represalii la cazul Zarrab, Turcia a arestat cetăţeni americani şi un angajat al consulatului SUA, iar conducătorii săi au oferit să-i dea la schimb pe aceştia pentru cei doi arestaţi şi judecaţi la New York. Cei care cunosc chestiunile acestea ştiu că SUA nu pot fi şantajate fără urmări, nici măcar de un aliat.

Iar Rusia pare a profita de ocazie, avansând cu Turkish Stream şi cu procesul de livrare a rachetelor S400, numai că eu nu îmi aduc aminte de un caz în care o alianţă a Rusiei a mers dincolo de astfel de interese imediate. Cred că astfel de favoruri pe axa Moscova-Ankara se datorează mai ales slăbirii influenţei analiştilor veterani turci asupra politicii externe a ţării lor. Vom vedea cât de influenţi vor rămâne eurasianiştii, care nu par a vedea dincolo de interesele strict conjuncturale ale actualului regim.

2

Cum a evoluat Politica de Vecinătate a Turciei în această perioadă? A reuşit Erdoğan să  îndeplinească promisiunea de a ajunge la situaţia de „zero probleme cu vecinii”?

În prima perioadă a guvernării AKP, când Erdoğan era prim-ministru, se anunţa cu multă emfază ambiţia de a se se ajunge la situaţia de „zero probleme cu vecinii”. Într-adevăr, se distingeau eforturi diplomatice în direcţia ameliorării relaţiilor cu Armenia („diplomaţia fotbalului”), cu Grecia, cu Siria şi Irak, ar mai ales cu Uniunea Europeană. Eu însumi eram foarte entuziasmat atunci şi optimist în legătură cu integrarea europeană a acestei ţări, mai ales după ce, în 2005, UE a invitat oficial Turcia să înceapă negocierile de aderare.

Dar au venit disensiunile interne cu güleniştii, apoi Primăvara Arabă. Erdoğan devenea foarte repede un personaj din ce în ce mai activ, poate sperând să ajungă un campion al lumii musulmane. Însă, după cum bine spunea Tucidide, speranţa este cel mai prost sfătuitor, mai ales când cineva de la Ankara a avut ideea neinspirată de a vorbi prea mult despre „neo-otomanism”. Acesta era ultimul lucru pe care voriau să-l audă politicienii ţărilor vecine Turciei, expresia respectivă arătând cât de puţin înţelegeau cei din AKP istoria propriei ţări şi a regiunii. Nu s-a înţeles o chestiune simplă şi foarte veche: arabii nu-i iubesc şi nu i-au iubit niciodată pe turci.

Erdoğan a mai adăugat în acest context propria contribuţie la reorientarea fundamental greşită a politicii externe a acestei ţări prin îmbrăţişarea cauzei Frăţiei Musulmane şi a fostului Preşedinte egiptean, Mohamed Morsi. Cu acea mişcare Erdoğan a abandonat partitura neutralităţii şi a devenit campionul conservatorilor islamişti din Levant, alienându-i în schimb pe reformişti. Totul a mers împotriva logicii reformei pe care o promovase până atunci şi împotriva logicii aproape seculare a politicii externe a Republicii Turce care, de la Atatürk încoace, s-a construit pe ideea promovării „păcii acasă şi în lume” (yurtta sulh, cihanda sulh).

Cu alte cuvinte, într-un mod similar cu cel adoptat astăzi de Trump, Erdoğan a ales începând cu 2013 calea adversităţii faţă de regimurile care nu-i conveneau în regiune, crezându-se în stare să producă singur schimarea dorită.  Dar, repet, toţi aceşti paşi dovedeau o slabă înţelegere a problemelor regionale şi subordonau întreaga strategie de politică externă a ţării unor considerente de frăţie religioasă. Aşa s-a ajuns la starea conflictuală cu Arabia Saudită, cu Israelul şi Iordania, cu Egiptul lui Sisi, cu Asad, cu guvernul irakian, apoi cu Statele Unite, cu Rusia, Iranul şi cu Uniunea Europeană. Rusia a profitat de criza din 2015 pentru a prelua iniţiativa în relaţiile cu Ankara care, după declanşarea crizei din Qatarul sunnit, este astăzi silită să-şi armonizeze politica regională şi cu Iranul. Aşa s-a ales literalmente praful de strategia „zero probleme cu vecinii”, realitatea fiind că Turcia are azi „zero vecini fără probleme” şi poate conta doar pe Qatar ca un aliat fidel.

Cum se prezintă situaţia pe plan intern? Care sunt nemulţumirile care predomină în societate?

Şi în interior există din ce în ce mai multă tensiune. Regimul a resecuritizat chestiunea kurdă şi îşi face din ce în ce mai mulţi inamici printre milioanele de oameni aparţinând acestei etnii. Sondajele de opinie, acelea în care mai putem avea încredere, arată că alienarea se extinde la segmente din ce în ce mai largi de populaţie, mai ales în condiţiile prelungirii exasperante a stării de urgenţă şi, deci, a eludării drepturilor constituţionale de către autorităţi. Mediul de afaceri este cel mai afectat iar cifrele performanţelor economice sunt şi ele cosmetizate grosolan, cam în maniera în care o făceau autorităţile iugoslave prin anii ’80.

Care sunt perspectivele pe care le identificaţi cu privire la evoluţia regimului Erdroğan în următorii ani?

Se apropie cu paşi repezi alegerile triple (locale, parlamentare, prezidenţiale) din 2019, dacă nu vor fi chiar devansate. Ele ar trebui să încheie „revoluţia” AKP instalându-l pe Erdoğan ca Preşedinte cu autoritate practic neîngrădită în baza ultimelor amendamente. Doar înrăutăţirea economiei ar putea să afecteze calculele regimului privind victoria însă cred că, şi în acel caz, maşina de manipulare a voturilor va funcţiona aşa cum a funcţionat la ultimele două secvenţe electorale, după cum au constatat chiar raportorii OSCE.

Şi atunci se va putea întâmpla orice, chiar şi o explozie internă cu consecinţe incalculabile pentru regiune. La ora la care răspund acestor întrebări (18 decembrie 2017) aflu din presă că un grup de extremă stânga din Turcia a fost arestat la Atena pentru că ar fi complotat asasinarea lui Erdoğan în timpul vizitei acestuia în capitala elenă, pe 7 decembrie. Kurzii din Siria se pregătesc, cu sprijin rusesc şi american, pentru a se organiza ca entitate politică autonomă după terminarea conflictului. Militanţii kurzi din Turcia vor primi astfel un imbold masiv iar turcii se simt şi ei din ce în ce mai rău. Mii de cetăţeni ai acestei ţări emigrează lunar în vest, inclusiv foşti studenţi de-ai mei, exasperaţi de degradarea drepturilor şi a situaţiei economice. Şomajul este constant peste 10% (peste 20% în cazul tinerilor) iar lira se devalorizează rapid. Comisia Europeană, campionul tradiţional al integrării europene Turciei, dă semne de oboseală evidentă privind această chestiune, fiind şi din ce în ce mai mult presată să renunţe la idee de guverne din ce în ce mai ostile Ankarei lui Erdoğan. După Brexit, doar Germania lui Merkel şi, poate, Franţa lui Macron ar mai susţine cu energie continuarea negocierilor de aderare.

Care sunt principalele obstacole care îndepartează Turcia de parcursul european?

Problema cea mai mare este însă că actualul regim din Turcia pur şi simplu nu poate fi interesat în reformele presupuse de deschiderea capitolelor de aderare, mai ales în domeniul justiţiei şi statului de drept. Reinstituirea independenţei justiţiei ar duce în mod natural la redeschiderea dosarelor de corupţie, adică exact rezultatul împotriva căruia regimul s-a mobilizat atât de vânjos încât, în acest scop, a modificat radical traiectoria politicii interne şi externe a ţării. Păcat.

Şi este cumplit de ironic faptul că Turcia iliberală nu este, de fapt, creaţia lui Erdoğan. Cei de dinaintea lui au clădit-o în timp iar de la el se spera să fie cel care ar fi reformat-o radical, după cum am indicat chiar la începutul acestui interviu. Căzând în capcane în care au căzut mulţi lideri de-a lungul întregii istorii a umanităţii, Erdoğan a ratat astfel şansa de a deveni personajul istoric care se visa, mai mare chiar decât Atatürk. Iar Turcia rămâne aceeaşi: un stat care funcţionează doar pentru majoritatea etnic-religioasă majoritară, fondat în perioada şi în logica totalitarismelor acelor vremuri. Ea conţine astfel în ADN-ul său politic o ostilitate viscerală faţă de alteritate, faţă de drepturile cetăţeneşti şi faţă de schimbare în general. Deşi promitea să fie campionul unei noi Turcii, liderul său actual pare astfel mai degrabă un simbol, ca multe altele, al celei vechi.

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu