Înfrângerea militară severă din Nagorno-Karabah și condițiile dure ale acordului de încetare a focului pun la grea încercare stabilitatea tranziției democratice din Armenia, condusă de premierul Nikol Pashinyan. Demonstranți furioși au ocupat clădirea guvernului și au atacat mai mulți oficiali armeni la Erevan, cerând continuarea războiului. În schimb, în Azerbaijan și în Turcia, care a sprijinit constant și eficient autoritățile de la Baku, atât militar, cât și diplomatic, populația sărbătorește pe străzi victoria.
Rusia a suferit o importantă lovitură în Caucazul de Sud, acolo unde Armenia, singurul ei aliat (date fiind poziția ostilă a Georgiei și cea ambivalentă a Azerbaijanului) a fost înfrântă categoric. Cei care consideră că Moscova a repurtat o victorie, citând faptul că ea singură a mediat acordul de încetare a focului, că a trimis forțe de menținere a păcii pe teren și că l-a destabilizat puternic pe democratul Pashinyan (un fel de Navalnîi armean în concepția lui Vladimir Putin), se înșeală. Ca și cu ocuparea Crimeei și separarea Donbasului de Ucraina, și în Caucazul de Sud Rusia nu a făcut decât să limiteze proporțiile propriului dezastru. În realitate, Rusia a fost nevoită să accepte co-protectoratul turc în Caucazul de Sud și să se expună unor turbulențe în propriile regiuni musulmane din Caucazul de nord.
Iar pentru a salva cât de cât aparențele și un minim de influență în regiune, Rusia și-a trădat aliații armeni. Fără a sprijini militar de o manieră consistentă forțele armene în primele faze ale războiului, de teama de a nu și-i îndepărta total pe azeri și de a-i arunca definitiv și irevocabil în brațele Turciei, Rusia a fost nevoită să intervină diplomatic hotărâtor înainte ca lucrurile să fie pierdute în întregime.
Mai mult, în loc să încerce să diminueze pierderile teritoriale ale armenilor, a cedat sub acest aspect dintr-un calcul cinic. Cu cât pierderile teritoriale armene sunt mai mari, cu atât poziția lui Pashinyan este mai șubredă și cu atât mesajul dat lumii ex-sovietice că democrațiile nu aduc nimic bun este mai puternic. Mai mult, în schimbul atâtor teritorii recuperate, Azerbaijanul a fost de acord cu pacificatorii ruși pe teren, o importantă nouă pârghie a Rusiei de control asupra Armeniei. Dacă armenii mai vor să păstreze puținul ce le-a rămas din Nagorno-Karabah, ei depind de bunăvoința Rusiei de a păstra deschis coridorul Lachin.
Practic, înfrântă și ea indirect, Rusia a negociat acordul de încetare a focului doar în interes propriu, pentru a păstra o oarecare influență mai mult nominală asupra Azerbaijanului și pentru a-și aservi mai puternic Armenia, acum total dependentă de Moscova. Interesele aliaților armeni au fost în schimb trădate.
Armenia descoperă pe propria piele că alianța cu Rusia nu i-a servit la ananghie și că Moscova nu a folosit această alianță decât ca pe o modalitate de subordonare a Erevanului. Este o lecție pe care poate alte state ex-sovietice vor avea înțelepciunea să o învețe fără să treacă prin catastrofa prin care trec armenii.
Articol scris în cadrul iniţiativei #LIDFLASH pentru Laboratory of Initiatives for Development.
Sursa foto: Facebook/Nikol Pashinyan
Subscribe by RSS
fără comentarii
Fii primul care comentează