Cetăţeni şi politicieni în România şi Europa: reformă sau revoluţie?

Prin articolul „Cum regenerăm clasa politică? O nouă lege a partidelor politice”, publicat de colega Claudia Postelnicescu pe 5 iunie 2014, platforma Europunkt deschide o dezbatere extrem de importantă, pe marginea unei teme ce nu mai poate fi evitată de cetăţenii români şi europeni lucizi: erodarea accentuată a încrederii în membrii clasei politice actuale.

Subscriu la majoritatea observaţiilor pe care doamna Postelnicescu le prezintă cu pertinenţă în articolul ei, fără a fi însă adeptul tonului vehement care caracterizează pe alocuri rândurile sale inspirate. Sunt astfel de acord cu faptul că bunele rezultate la alegerile locale sau europarlamentare obţinute de candidaţi independenţi precum Nicuşor Dan şi Mircea Diaconu, dar şi mişcarea de boicot din jurul scrutinului pentru Parlamentul European, dublate de absenteismul devenit deja obişnuit, stau mărturie pentru o dezamăgire profundă şi o lehamite a românilor faţă de politicieni. Sunt de asemenea de acord cu opinia că asemenea atitudini de blam la adresa clasei politice sunt justificate atâta vreme cât membrii ei au impus practic un monopol asupra participării la conducerea statului, fără a exista o adevărată concurenţă între ei, în stare să aducă substanţă şi calitate vieţii politice şi eficienţă activităţii guvernamentale. Nu în ultimul rând, sunt întru totul de acord cu concluzia că este necesară o reformare înţeleaptă a sistemului politic în general, şi a celui partidist şi electoral, în particular.

Pe de altă parte, consider că discuţia trebuie extinsă, astfel încât perspective multiple să surprindă întreaga complexitate a fenomenului.

Astfel, prima observaţie care trebuie făcută este că fenomenul supus atenţiei de doamna Postelnicescu nu este unul particular României. Comportamentul europenilor la europarlamentare dovedeşte că lehamitea şi dezamăgirea sunt generale în Europa: absenteismul acut (doar 13% prezenţă la vot în Slovacia) şi scorurile ridicate obţinute de partidele de extremă (cele din Franţa şi Marea Britanie chiar câştigând alegerile) vorbesc de la sine despre lipsa de încredere şi de interes a cetăţenilor europeni faţă de politică şi politicieni. Atitudinea negativă a cetăţenilor are practic aceleaşi cauze ca şi în România: monopolizarea arenei de aceiaşi jucători care se complac să îşi apere privilegiile, fără a concura în mod real şi fără a inova, precum şi corupţia şi sfidările  clasei politice (de exemplu, o anchetă privind finanţarea campaniei lui Sarkozy se află chiar acum în derulare în Franţa, zguduind din temelii principalul partid moderat de dreapta, Uniunea pentru o Mişcare Populară; cu ceva timp în urmă, în Marea Britanie s-a creat o indignare publică foarte puternică generată de modalitatea iresponsabilă în care aleşii cheltuiau banii publici). Nu trebuie să fim contaminaţi de excepţionalismul mioritic: ceea ce se întâmplă în România face parte dintr-un fenomen general european, evident, cu deosebiri de nuanţă.

Prin urmare, se ridică problema cauzelor acestui fenomen atât de extins în spaţiu şi ca manifestare. Din punctul meu de vedere, rădăcinile sale se găsesc în individualismul cultivat cu frenezie pentru o lungă perioadă de timp în Occident şi pentru o perioadă mai scurtă de timp, în răsăritul Europei (unde totuşi a prins foarte bine, ca reacţie firească la totalitarismul comunism). Obiectivul iniţial al valorilor îndreptate exclusiv spre individ era acela de a preîntâmpina ascensiunea totalitarismelor, obiectiv atins în societăţile occidentale. Efectul pervers a fost acela că indivizii au început să se îndepărteze cu totul de viaţa politică. Clasa politică a fost ispitită şi nu a putut rezista tentaţiei de a accentua această îndepărtare, pentru a-şi asigura monopolul asupra puterii politice în stat. Pe fondul creşterii economice, cetăţenii au fost practic mituiţi să îşi urmărească fericirea personală şi să lase afacerile publice în grija oamenilor politici „de specialitate”. În Europa de Est a fost cu atât mai uşor cu cât cetăţenii râvneau de decenii la plăcerea de a-şi putea urmări propriile interese şi dorinţe, de a avea o viaţă privată, de a lua o pauză din participarea la potemkiniada sforăitoare a vieţii politice comuniste, de a descoperi modul de viaţă occidental.

Criza economică a avut efectul benefic de a demonstra cetăţenilor că binele lor individual se află în strânsă legătură cu binele general al comunităţilor din care fac parte. Nenumăratele baloane de săpun în care europenii se refugiaseră s-au spart pentru a-i lăsa într-o lume în care ei nu prea mai au niciun cuvânt de spus în conducerea comunităţilor din care fac parte. Libertatea de a alege este redusă la ridicol prin similitudinea până la identitate a ofertei înaintate de clasa politică. Posibilitatea de a reforma este limitată de barierele ridicate în timp de privilegiaţii actualului sistem politic, dar şi de nepregătirea şi dezorganizarea cetăţenilor care de atâta vreme nu au mai călcat prin piaţa publică.

Momentul este unul critic: pe de o parte o mare de cetăţeni nemulţumiţi sau încă apatici, dezorganizată şi, în consecinţă, neputincioasă deocamdată, pe de alta, o clasă politică care pare să nu recepteze încă ameninţarea reprezentată de această mare ale cărei străfunduri tulburi sunt pentru moment neexplorate.

Rezolvarea cea mai de dorit a situaţiei se poate produce prin eforturi mutuale ale celor două părţi: o vigilenţă şi o implicare mai consistentă a cetăţenilor în treburile publice, potenţate de organizarea mai riguroasă a societăţii civile independente şi de încurajarea unei etici mai puţin individualiste, pe de o parte, pe de alta, de conştientizarea de către clasa politică a necesităţii acute de reformare a sistemului şi de primenire a propriilor rânduri, astfel încât dezideratul reprezentativităţii conducerii statului să fie mult mai bine pus în aplicare în realitate.

În caz contrar, fenomenul va evolua într-o direcţie întunecată: prăpastia dintre masa de cetăţeni şi clasa politică se va adânci, contestatarii radicali ai sistemului vor câştiga tot mai multi aderenţi, violenţa şi intoleranţa se vor răspândi ca nişte molime politice.

Cu alte cuvinte, România şi Europa se află la răscrucea dintre reformă şi revoluţie. Ce măsuri concrete trebuie luate pentru a evita tulburările răsturnărilor rapide? Posibile răspunsuri la această întrebare urmează a fi discutate într-o serie de articole ulterioare găzduite de platforma EuroPunkt.