Criza refugiaților, prin ochii oamenilor simpli din Grecia

Grecia, leagănul civilizației occidentale și al democrației, a fost în această vară unul dintre punctele cele mai fierbinți ale analizelor de geopolitică și relații internaționale. Raționamentul politic al lui Alexis Tsipras a atras atât simpatii feroce, cât și antipatii vehemente. Victoria pirică obținută de acesta în urma referendumului din 5 iulie și modul în care cancelarul Angela Merkel i-a forțat mâna să accepte un acord și mai dur, a atras demisia lui Tsipras din fruntea guvernului elen și alegeri anticipate. În prezent, Grecia se află în continuare în lumina reflectoarelor, ca principala ţară de acces a refugiaţilor din Orient în Uniunea Europeană. 

Grecia, factor de discuție atât datorită problemelor interne, cât și externe

Traseul odiseic al negocierilor cu creditorii internaţionali şi al demisiei premierului Tsipras, cu importante efecte economice și politice pentru Grecia, s-a încheiat în urmă cu mai bine de o săptămână, după victoria Syrizei în alegerile anticipate. Partidul de stânga a reușit să strângă 35% din sufragii, fapt care îi permite să obțină alte 50 de locuri în plus în Parlament, grație prevederilor din constituția elenă. Astfel, alături de Partidul Grecii Independenți, Alexis Tsipras va crea un nou guvern care o va lua pe „calea muncii și a luptelor”, ne spune liderul grec. Orice ar însemna acest lucru.

Totuși, Grecia nu a fost vizibilă pe plan internațional doar din cauza acestui periplu politic. Republica Elenă a reprezentat și în această vară una dintre cele mai importante porți pentru valul de refugiați și migranți spre Europa. Din cauza letargiei autorităților, dar și a incapacității economice de a face față acestui val, prin ruta est-mediteraneană au intrat în acest an în Grecia, potrivit Frontex, aproape 230.000 de persoane. Majoritatea au pătruns pe teritoriul grec prin insulele din apropierea Turciei, precum Lesbos, Chios sau Kos, riscându-și viața în bărci care nu oferă siguranță lor sau familiei lor. Vezi cazul lui Alan Kurdi, băiețelul fotografiat înecat pe malul stațiunii turcești Bodrum, care a creat valuri în opinia publică internațională.

Cu toate că făcea parte din Zona Schengen, Grecia a renunțat la atribuțiile sale ca țară de frontieră a Acquis-ului. Astfel, refugiaților și migranților nu le-au fost înregistrate amprentele și li s-a permis să circule liber către destinațiile preferate. Mulți consideră acest gest ca pe o răzbunare a liderilor de la Atena față de Germania și Uniunea Europeană. Alții consideră că elenii se spală astfel pe mâini de problema refugiaților. Totuși, cu excepția simpatizanților partidului de extremă-dreapta Zorii Aurii (locul trei la alegerile anticipate din 20 septembrie, cu 7% din sufragii), opinia publică elenă nu se arată împotriva migranților.

Iar acest lucru se observă și în răspunsurile pe care le-am primit din partea unor persoane care nu deţin funcții oficiale, oameni simpli care nu uită de rădăcinile lor și de faptul că trebuie să dea dovadă de umanitate. Important de menționat este că părerile pe care le-am strâns nu vin din zonele cele mai afectate de refugiați, precum insulele din apropierea Turciei sau orașele de la granița cu Macedonia. Provin din zona Katerini, ferită parţial de valul refugiaților, dar a cărei proximitate de Salonic, al doilea oraș ca mărime din Grecia, o face totuși vulnerabilă în fața afluxului migrator.

Alexandros Fokaidis, recepționer hotel: „Trebuie găsită o soluție. Nu îi poți trimite înapoi”

Prima persoană care a fost de acord să îmi ofere o opinie despre criza refugiaților a fost Alexandros Fokaidis, recepționerul hotelului în care am fost cazat în Paralia Katerini. Alex este și fiul patronului unităţii turistice respective și lucrează la hotel în virtutea tradiţiei elene prin care orice afacere în Grecia este trimisă din tată în fiu.

Alex s-a arătat un bun cunoscător al situației migranților și a făcut apel la guvernele europene pentru găsirea unei soluții, susținând că refugiații nu pot fi trimiși înapoi în țara lor.

„Este o problemă foarte mare cu refugiații care au venit în insulele noastre din sud, din Turcia. Au venit cu miile. Dar nu îi poți trimite înapoi. Ei fug de război, de ISIS, trebuie găsită o soluție, guvernele trebuie să găsească o soluție. Uniunea Europeană a oferit Greciei 500 de milioane de euro, dar nu s-a întâmplat încă nimic. Refugiații în continuare dorm în porturi, în parcuri. Nu poți face nimic cu banii într-un timp atât de scurt, nu poți să bați din palme să apară case pentru ei. Deocamdată le oferim apă, alimente, avem grijă de copii și de femei…”

Cu privire la opinia publică, Alex menționează că o parte din poporul grec nu este de acord cu primirea refugiaților, dar amintește că și grecii au fost la rândul lor refugiați. În plus, oamenii sosiţi din Orient nu vor să se stabilească în Republica Elenă, ci vor să plece spre țările care le oferă un trai mai bun.

„Unii dintre greci susțin că <nu îi vrem aici, nu avem ce face cu ei, trimiteți-i înapoi în Turcia>.  Dar nu trebuie să uităm că și mulți dintre noi suntem imigranți. Străbunicul meu a venit aici din Turcia, din Izmir, în anii ’20 și deci știm prin ce trec. Nu-i putem trimite înapoi. Suntem oameni, trebuie să-i ajutăm.

Refugiati greci şi armeni din Smirna (Izmir), 1922

Plus că ei nu vor să stea în Grecia. Vor să meargă în țările mai bogate din UE: Germania, Austria, Suedia. Dar nu au cum să plece de aici și îi ținem în insule, prima lor destinație în UE. De acolo ar trebui să plece spre destinațiile pe care le doresc. Oamenii din Kos, Chios, sunt foarte supărați pentru că refugiații le-au dat peste cap în această vară turismul. De aceea ei trebuie să plece, trebuie neapărat găsită o soluție”, a afirmat Alexandros.

Tania Doulala, jurnalistă din Skiathos: „Noi, grecii, vrem să ajutăm pe toată lumea”

Al doilea interviu l-am luat în urma unei excursii pe Insula Skiathos. Aflat la un fast-food, am dorit să cer opinia proprietarului, un bărbat mai în vârstă, care ar fi putut să îmi ofere, poate, o altfel de perspectivă față de cea a lui Alexandros. Domnul, în schimb, m-a trimis către fiica sa, Tania Doulala, care tocmai se întorcea de la muncă, de la Aeroportul din Skiathos, pentru a-și ajuta părinții și fratele cu afacerea familiei. Tania, care a terminat Facultatea de Jurnalism, a vorbit despre oportunitățile care s-au ivit în alte părți ale Greciei din pricina acestui exod.

„Cele mai afectate de criza refugiaților sunt insulele din apropierea Turciei. Nu știm cu exactitate ce se va întâmpla în viitor, dar în septembrie poți veni în Grecia. Poți alege alte destinații în Grecia, pentru că insulele Kos, Lesbos și altele din zonă au o mare problemă cu refugiații. Celelalte insule, ca de exemplu Skiathos, nu au o problemă din cauza refugiaților. De aceea turiștii italieni, de exemplu, care au venit aici în Skiathos au dorit să își anuleze vacanțele pe care le aveau în insulele din sud. Dar operatorii turistici au reușit să jongleze și să trimită turiștii din acele insule în Skiathos sau Halkidiki, în zona Salonicului.

De asemenea, turiștii care au fugit de atentatele din Istanbul, au venit tot în stațiunile grecești din această parte a țării. Pentru noi, cei care trăim din turism în zona aceasta, criza a reprezentat o oportunitate.”

Cu privire la opinia grecilor, Tania a fost pragmatică. A susținut că grecii doresc să ajute pe toată lumea, cu toate că printre refugiaţi ar putea exista „oameni răi”.

„Noi, grecii, vrem să ajutăm pe toată lumea. De aceea cred că lumea trece pe aici ca să ajungă în altă parte. Sunt greci cărora nu le place această situație, nu este o situație prea grozavă. Dar cred că am reușit să îi ajutăm și să ne și protejăm pe noi. Acești refugiați sunt fie familii, dar pot fi și oameni răi. Dar nu poți ghici cine e și cine nu. Dar, în același timp, sunt de părere că modul în care tu te comporți îl face pe celălalt să fie rău sau nu. Eu dacă aș merge în altă țară și ceilalți s-ar comporta urât cu mine, chiar dacă aș fi o persoană bună, aș vrea să mă protejez.

Cred în continuare că oricine poate avea o vacanță în Grecia. Din cauza acestei situații, insulele din sud au de suferit și sunt îngrijorată pentru grecii care trăiesc acolo. Dar cred că lucrurile se vor schimba.”

De asemenea, Tania și-a adus aminte de o situație asemănătoare din copilăria ei, pe timpul războiului din fosta Iugoslavie, când zona în care trăiește a fost cea afectată de exodul refugiaților.

Refugiati iugoslavi, 1995

„Nu suntem de aici, suntem din Katerini. Când a fost războiul din fosta Iugoslavie, zona noastră a fost afectată la fel cum sunt insulele din sud acum, a trebuit să găzduim copiii și familiile de iugoslavi… Turismul nostru se bazează pe turiștii din zona balcanică, ceva mai puțin săraci și când s-a întâmplat această criză ne-a afectat, dar am trecut peste. De aceea cred că lucrurile se vor schimba.”

Michael Koundlas, ospătar: „Nu îmi pasă de situația politică. Doar mă pun în situația lor”

Un al treilea interviu l-am luat lui Michael Koundlas. Michael lucrează ca ospătar într-una dintre cele mai cochete cofetării din Paralia Katerini și a fost amabil să îmi prezinte opinia sa cu privire la criza refugiaților, în ciuda faptului că l-am abordat la sfârșitul turii de seară, pe undeva în jurul orei 23:30.  Ca și Alexandros, Michael este urmașul unor refugiați greci din Anatolia și, la rândul său, se arată de partea refugiaților sirieni, care încearcă să își clădească „o nouă viață”.

„Pentru mine, această situație este o dramă, pentru că eu nu mă uit la ea dintr-un punct de vedere politic sau economic, ci umanitar. Sunt șocat de gestul acestor oameni de a lăsa totul în urmă, de a trece prin situații extrem de primejdioase pentru o nouă viață. Sunt de asemenea plăcut surprins că o parte din acești oameni sunt foarte bine educați. Am văzut zilele recente la televizor un copil de 7 ani vorbind foarte bine engleză. Asta arată că acești oameni nu sunt diferiți față de noi. Chiar dacă provin din lumea arabă, asta nu îi face mai puțin oameni.

Nu îmi pasă de situația politică sau economică, ci doar mă pun în poziția lor. Nu știu dacă aș fi avut curajul să fac acest gest, dar dacă aş fi fost în situația lor, probabil că aș fi făcut-o. Pentru mine este o dramă uriașă.

Acest exod al refugiaților nu ne afectează viața noastră, celor de aici, dar dacă aș putea să ajut cu ceva, aș face-o. Pentru că toți vor să aibă o viață mai bună. O mică parte din ei vor să rămână în Grecia, mulți vor să treacă mai departe în Europa și de aceea cred că trebuie ajutați.”

Refugiati sirieni trec frontiera greco-macedoneana, august 2015

La fel ca Alexandros sau Tania, și Michael a oferit exemplul personal într-o astfel de situație pentru a explica poziția sa față de criza refugiaților.

„Şi noi, poporul grec, am emigrat în Germania din cauza unui război (n.e. Războiul Civil Grec, 1945-1947). De asemenea, bunicul meu a fost emigrant. El provine din Anatolia și la vârsta de 11 ani a plecat din Turcia și a fost primul din familia mea care a ajuns în Katerini. Faptul că bunicul meu a trecut prin aceeași situație, a fugit de un război pentru a începe o nouă viață aici mă face să mă pun de partea refugiaților și să le înțeleg suferința.

De aceea cred că noi, grecii, trebuie să ne oferim sprijinul și să ajutăm acești oameni.”

Concluzia: la greci încă mai funcționează apelul la memoria colectivă. La români…

Cele trei opinii enunțate de oameni tineri, care au o slujbă și o educație, mă face să înțeleg de unde provine atitudinea Greciei față de refugiații sirieni.

Unii analiști speculează că gestul guvernului de la Atena de a lăsa libere granițele refugiaților e doar o metodă a lui Tsipras de a se răzbuna pe Germania și UE pentru modul în care a fost tratată țara sa în această vară.

Deși nu consider că această perspectivă nu ar avea o urmă de adevăr, cred totuşi că, mai degrabă, atitudinea elenă față de migranți vine ca urmare a unei memorii colective a poporului cu privire la astfel de gesturi extreme.

Elenii, care doar în ultimul secol au trecut prin atât de multe războaie în urma cărora au fost forțați să se refugieze, au fost strămutați, au fost obligaţi să își lase avuția în urmă pentru a-şi proteja viața, au dreptul de a gestiona situația refugiaților cum cred de cuviință. Iar memoria colectivă a grecilor cu privire la momentele când, odinioară, au fost chiar ei victime ale războiului, este mai importantă decât orice sentiment revanșard pe care îl pot avea asupra Uniunii Europene sau a Germaniei. Opiniile culese de mine au doar puterea de a întări acest argument.

În schimb, reîntors pe plaiurile natale, am avut disconfortul de a observa în social media, prin presă, dar și la unele personalități politice de prim plan, o atitudine foarte dură față de valul de refugiați sirieni.

Astfel, sunt speculate datele de la EuroStat prin care se menționa că „doar” 44.000 din cele peste 200.000 de cereri de azil provin de la sirieni. Deși toți cei care au fost intervievați de presa internațională susțin că sunt din Alep, Damasc sau alte orașe siriene. Aceleași persoane care au indicat această statistică sunt tot aceiași care susțin că refugiații încalcă legislația internațională, hotărând să nu se lase amprentați la granița UE pentru a fi siguri că primesc azil în destinațiile pe care le doresc. Mă întreb oare, din moment ce știu de acest lucru, de ce se mai miră de recenta statistică a UE privind cererile de azil înregistrate în acest an?

Totodată numeroși români aplaudă gesturile dictatoriale ale guvernului de la Budapesta, care a ridicat garduri de sârmă ghimpată și a atacat cu tunuri de apă și gaze lacrimogene oameni fugiți de război, pentru a apăra „Europa creștină de invazia islamică”. Deși mă îndoiesc că un val de refugiați, fie el și de 500.000 de oameni, poate „islamiza” o Europă cu peste 516 milioane de locuitori. Și nu cred că dispoziţia mea umanitară mi-a umbrit capacitățile algebrice.

Și că tot veni vorba de memoria colectivă a grecilor, să nu uităm de numărul imens de români care, la fel ca sirienii care fug de război, au decis să își riște viața înotând peste Dunăre în mai puțin comunista Iugoslavie.

Tăriei cu care românii contestă statutul de refugiați al acestor oameni, prin faptul că ei au devenit imigranți economici, chiar ilegali, le amintesc că acei români care au fugit de Ceaușescu nu s-au stabilit în URSS sau în China, nici măcar în Iugoslavia. Majoritatea au fugit în Germania de Vest sau Statele Unite ale Americii, către un trai mai bun. Iar apoi, o dată cu aderarea României la spațiul euro-atlantic, milioane de români au emigrat în Italia, Spania, Franța sau Marea Britanie.

Cred că fiecare român din țară are cel puțin o rudă, un prieten, un coleg plecat la muncă în afară. Cu ce drept le bat românii obrazul sirienilor, afganilor, irakienilor și africanilor care își caută un trai mai bun în Europa? Mai ales dacă ținem cont că singurii doi migranți care au ajuns în România au început să plângă și să spună că doresc să se întoarcă în Serbia.

Soluția ar fi să fim toleranți, să fim responsabili, să tratăm cu respect potențialii refugiați care ajung în România și să le arătam că românii sunt cu adevărat un popor ospitalier, indiferent de rasă, etnie sau religie. Și nu doar în reclamele de milioane de euro cu frunze de stejar destinate occidentalilor. Sau arabilor cu bani.

În continuare avem atât de multe de învățat de la greci.