Deus ex machina

Să nu credeţi că independenţii sau formaţiunile politice nou apărute sunt soluţia la problemele societăţii şi clasei politice româneşti. Scriu aceste rânduri drept replică la articolul lui Liviu Iancu. Sper ca prin asta să animez spiritul polemic şi de dezbatere ce au stat, încă de la început, la baza acestei publicaţii.

Românii nu s-au oprit niciodată de la a-şi sancţiona prin vot conducătorii. Dacă privim retrospectiv, alegerile postdecembriste din România, nemulţumirea faţă de establishmentul politic a făcut ca, adesea, votul să fie unul negativ: îl votez pe x pentru că nu vreau să iasă y!

Este foarte adevărat că, uneori, acţiunea civic-politică rezultată din nemulţumire, frustrare sau dezgust poate să fie bună. Cel puţin, pe termen foarte scurt, atâta timp cât sunt activate resorturile psihologice care să o întreţină. Apoi, după ce focul de artificii s-a sfârşit, mi-e teamă că strategia de sancţionare prin vot se transformă într-un postludiu trist. Să fie oare politicienii independenţi şi formaţiunile noi alternativa pentru sancţionarea actualului sistem de partide politice din România?

Întrebarea nu poate avea un răspuns tranşant. Cred că este nevoie, în primul rând, de o dezbatere cuprinzătoare privind alternativele pe care le au cetăţenii atunci când merg să voteze care să transceadă idiosincraziile pseudo-ideologice şi fascinaţia retoricii. Da, independentul întruchipează pentru mulţi rezonanţa semantică a intenţiilor bune, a omeniei şi acţiunii în spiritul voinţei cetăţii!  Însă experienţa României cu politicieni independenţi în ultimii ani este precum o opera bufă.

De pildă, din 2008 până mai recent, Bucureştiul a fost în grija unui independent.  Îmi amintesc cum acesta – ca un scenarist de science fiction –  a lansat planul unei autostrăzi suspendate care să traverseze Bucureştiul de la nord la sud. Un blockbuster pentru 2008 şi chiar pentru 2012! Dar s-au dus bani pe altele…  Evident că Oprescu nu a fost niciun moment independent, ci prins într-un năvod de relaţii şi complicităţi care s-a rupt sub greutatea unei şpăgi în flagrant. În cazul lui, se pare că era o mică fracţie dintr-o sumă mult mai mare. Au mai fost voci independente în România: la alegerile europarlamentare, „omul cu barbă” care  a luptat temeinic împotriva a tot ce e rău şi a susţinut tot ce este bun… şi tot aşa!

Nu-l pot trece cu vedere pe Mircea Diaconu care a umplut ecranele o bună bucată de vreme. Actorul a făcut o seamă de roluri bune în cinematografie. Replica din Filantropica, „mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană” a fost oarecum paradigmatică pentru prestaţia politicianului în campanie. O retorică a compasiunii pentru toţi năpăstuiţii, un om care promitea să facă ceva, chiar să schimbe totul. Acum, că s-a ales, activitatea lui din Parlamentul European este aproape zero.

În articolul care m-a stimulat să scriu aceste rânduri se aminteşte faptul ca nu avem în ţară partide atrăgătoare precum Syriza si Podemos. Poate ca este mai bine… desi nu este chiar aşa. Ieri, 24 ianuarie 2016, a fost primul congres al Partidului România Unită. În afară de proiectul de intenţii îndrăzneţ, s-au lansat gărzile Vlad Ţepeş şi parcă a înviat ceva din perioada interbelică. Nu ar fi singurul partid nou de succes. Am mai avut, nu demult, Partidul Poporului cu o ascensiune fulminantă. Nu a avut şansa să ajungă la guvernare chiar dacă tele-vodevilul a ţinut sus ratingul OTV-ului şi încrederea românilor.

Exemplele internaţionale sunt cu multe semne de întrebare. Despre Syriza s-a scris foarte mult… i-aş descrie mesajul politic prin cuvintele lui Orwell: “designed to make lies sound truthful and murder respectable and to give an appearance of solidity to pure wind ”.  Cât despre Podemos, este interesant de urmărit ancheta privind finanțarea pe care partidul ar fi primit-o din Iran, în Spania fiind ilegal ca o formaţiune politică să primească fonduri din afară.

Electoratul nu va rămâne niciodată impasibil. Nemulţumirea acestuia tradusă prin boicot există, chiar dacă nu este ceva generalizat. Aceasta se regăseste deja prin procentele tot mai scăzute ale participării la alegeri. Este un fenomen mai larg, generat de scăderea încrederii populaţiei în politicieni.

Este adevărat că retorica şi farmecul unui nou venit ar putea aprinde din nou speranţele poporul. Dar ard precum focul de artificii care însoţeşte paharul de şampanie. Nu vreau să argumentez că deciziile prezentului trebuie luate pe baza unor poveşti din trecut sau exemple din alte spaţii. Cred însă că soluţiile fericite deus ex machina ţin numai în poveşti.