Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să explicaţi, având ca reper DECRETUL – LEGE nr. 8 din 31 decembrie 1989, modul în care a fost reglementată înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice, respectiv articularea acestora în cadrul regimului politic românesc. În ce măsură schimbarea cadrului legislativ din 1989 până în prezent privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice a influenţat dinamica acestora?

Valeriu Stoica: La vremea respectivă (dar cine mai are astăzi în memorie dezbaterile de atunci), Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 a fost îndelung criticat, întrucât a fost considerat un instrument politic prin care FSN (continuatorul, cu față schimbată, dar cu năravuri păstrate, al PCR și ascendent al PSD-ului de astăzi) și-a realizat strategia de divizare a forțelor democratice. Argumentul principal al acestei critici era desprins dintr-un articol al acestei reglementări, care statua că un partid politic poate fi înființat cu câteva sute de membri. Această prevedere legală a permis înființarea a numeroase partide minuscule (se spunea că orice administrator de bloc putea să înființeze un partid colectând semnăturile locatarilor), astfel încât nu s-a putut organiza o opoziție puternică, de natură să concureze cu șanse reale împotriva FSN. De altfel, în așa-numita “duminică a orbului”, în mai 1990, la primele alegeri prezidențiale, Ion Iliescu a ieșit victorios cu un scor halucinant: 85% din voturile celor prezenți la scrutin. Ulterior, critica vehementă făcută acestui act normativ a avut ca rezultat creșterea, în etape succesive, a numărului de membri pentru fondarea unui partid politic.

Istoria este, cum s-a observat de multe ori, ironică. Oricum, este mai bine să fie ironică, decât dramatică sau tragică. De câțiva ani au fost formulate critici nu mai puțin vehemente, care contestau pragul legal pentru înființarea unui partid politic, întrucât, fiind prea ridicat, ar fi împiedicat reformarea sistemului de partide, respectiv apariția unor forțe politice noi, proaspete, apte să recâștige încrederea alegătorilor. Ca urmare, în prezent nu mai este nevoie de toți locatarii care ocupă o scară de bloc, ci numai de cei de la un singur etaj, pentru a forma un partid politic. Vom vedea în curând cum se va reforma sistemul de partide din România, pe baza acestei inovații legislative. Personal, sunt sceptic. Cred că nu există o soluție miraculoasă, cu atât mai puțin una de natură legislativă pentru refondarea sistemului politic din România. Nu spun că nu este posibilă o asemenea refondare. Partidele politice – cele prezente, sau cele care se vor înființa în viitor – se vor reforma pe măsură ce întreaga societate va recepta și va internaliza cultura democratică (în ambele ei dimensiuni: valori și instituții), spiritul de întreprindere și regulile competiției oneste. Toate acestea sunt legate de puterea de a duce la capăt lucrurile începute și de înțelegerea adevărului simplu care afirmă că cinstea este, pe termen mediu și pe termen lung, mai profitabilă decât necinstea.

Ce evoluţie au înregistrat partidele politice din România, în perioada 1989-2015, din punct de vedere al organizării şi al ideologiei. Care este profilul partidelor politice din România?

Am spus și am scris de mai multe ori că sistemul politic democratic are o dimensiune procedurală, care decurge din confruntările electorale (bătălii simbolice care au înlocuit conflictele violente ca modalitate de a cuceri puterea) și o dimensiune substanțială, care pune în lumină valorile și politicile publice promovate de partide și la care aderă diferitele categorii de alegători. Orice sistem electoral democratic duce în final la constituirea unei majorități și a unei opoziții parlamentare, indiferent dacă fiecare dintre acestea sunt alcătuite dintr-un singur partid ori din alianțe formale sau informale ale mai multor partide. Simplificând, din această perspectivă procedurală, dreapta și stânga sunt forțele care se confruntă pe frontul politic democratic, vizualizat liniar. Dar această perspectivă procedurală nu dezvăluie, decât foarte puțin, din valorile și principiile care animă aceste forțe. Perspectiva substanțială le pune în lumină, iar din această perspectivă noțiunile dreapta și stânga, cu imaginea lor liniară, își pierd forța explicativă, lăsând locul altor două noțiuni, respectiv valorile centrale și valorile marginale ale societății, ceea ce trimite la imaginea cercului sau a sferei. Este adevărat că, de cele mai multe ori, dreapta a susținut valorile centrale, corespunzătoare unei atitudini conservatoare, iar stânga a afirmat mai degrabă valori marginale sau periferice, caracterizate uneori în termenii progresului, dar această corelație nu se verifică în toate situațiile. În plus, cu trecerea timpului, unele valori marginale au devenit centrale, iar unele valori centrale au devenit marginale.

Singura realizare notabilă în cei peste 26 de ani care au trecut de la prăbușirea comunismului este echilibrarea sistemului politic românesc prin constituirea unui mare partid de dreapta, PNL, ca urmare a unei serii îndelungate de fuziuni, începând din 1997 și până în 2014. Fără a insista asupra momentelor importante ale acestui proces îndelungat de unificare, este evident că s-a încheiat astfel îndelungata perioadă de dominație politică a PSD (sub toate denumirile pe care  le-a avut din 1990 și până în prezent). Din perspectiva procedurală a jocului politic democratic, adică a stângii și a dreptei, structurarea majorității și a opoziției parlamentare în jurul a două partide mari s-a dovedit a fi cea mai eficientă formulă. Important este să nu înceapă un proces invers, de divizare și de destrămare a acestor forțe politice.

Un asemenea proces invers poate avea ca motiv real sau doar ca pretext tocmai nereformarea acestor două mari partide. Din perspectivă substanțială, adică din perspectiva valorilor, principiilor și politicilor publice pe care le promovează, aceste două mari partide, ca și cele mai mici, nu au reușit să probeze coerența doctrinară și programatică fără de care nu pot avea o identitate puternică. Au existat încercări repetate de a construi o asemenea identitate, dar fiecare a înregistrat doar succese parțiale, pentru ca în final să eșueze. Evoc doar câteva asemenea încercări: Institutul de Studii Liberale în perioada 1998-2002, Institutul de Studii Populare și Institutul Șincai în perioada 2008-2012. Într-un fel toate aceste institute s-au inspirat din experiența germană a fundațiilor întemeiate de partidele politice (Konrad Adenauer, Hanns Seidel, Friedrich Ebert și Friedrich Naumann). A fost chiar adoptată o lege referitoare la fundațiile partidelor politice din România, dar modelul german nu a fost urmat și sub aspectul finanțării acestor fundații. În plus, din motive diferite, fundațiile românești nu s-au mai bucurat tocmai de sprijinul partidelor care le-au înființat.

În continuare, vă propun să vă focalizaţi atenţia asupra evoluţiei postdecembriste a Partidului Naţional Liberal. În ce măsură Partidul Naţional Liberal (re)înfiinţat la data de 15 ianuarie 1990 este o continuare a Partidului Liberal din Principatele Române Unite înfiinţat la data de 24 mai 1875?

La această întrebare se poate răspunde cu o istorie a PNL. Nu mi-am propus să o scriu. Recent, un liberal, Puiu Hașotti, a publicat o cronologie a evenimentelor importante privind PNL în perioada postdecembristă. Despre aceeași perioadă am scris în două cărți (una împreună cu Dragoș Aligică, Provocări liberale, alta intitulată Unificarea dreptei, ambele publicate la Editura Humanitas). Pe scurt, PNL de astăzi este și nu este continuatorul Partidului Liberal înființat în urma întâlnirii de la Mazar Pașa din 24 mai 1875, când s-au unificat toate facțiunile liberale și s-a creat premisa lungii guvernări din perioada 1876-1890, sub conducerea lui Ion C. Brătianu, guvernare care a pus bazele României moderne. Este un raport de continuitate pentru că, în întreaga sa existență, PNL a căutat soluții pragmatice în funcție de conjuncturi, nu întotdeauna în concordanță cu valorile și principiile doctrinare. Este o ruptură pentru că, în mod explicabil, în perioada postdecembristă PNL nu a mai avut nici lideri de talia celor din perioada precomunistă, nici aceeași pondere electorală. Abia acum, după unificarea PNL și PD, există șansa consolidării unui mare partid de dreapta; valorificarea acestei șanse depinde de reforma internă, în sensul precizat mai sus, precum și de apariția unor lideri puternici, credibili, care să ofere o viziune coerentă asupra României în cadrul Uniunii Europene și în context global.

În ce constă identitatea Partidului Naţional Liberal postdecembrist? Prin ce se diferenţiază de celelalte partide politice din România apărute după decembrie 1989?

Rezultă din răspunsurile la întrebările precedente că, în mod regretabil, nu există o diferență netă între PNL și PSD. Ambele nu au o identitate doctrinară clară, preferând abordările pragmatice, în funcție de provocările de moment. Există însă, tocmai pe acest temei, o diferență între PNL și PSD, pe de o parte, și toate celelalte partide care, fie au dispărut, fie doar promit să ofere alternativa unui alt mod de a face politică în România, fără a convinge însă că au acest potențial. Diferența netă conturată la un moment dat, prin raportare la desprinderea de comunism și la opțiunile prooccidentale, s-a diluat tocmai din cauza oscilațiilor PNL din perioada 2006-2014. Rămâne de văzut dacă această diferență se va contura din nou în mod net în viitor, atât în raport cu aceste puncte de referință, cât și cu capacitatea de a recâștiga încrederea electoratului.

Care au fost principalele momente de după 1989 care au modelat profilul Partidului Naţional Liberal?

În anii 1990-1992, PNL a ratat ocazia de a deveni liderul forțelor politice cu mesaj anticomunist; mai mult, a oferit o soluție derutantă în toamna anului 1992, propunându-l candidat la funcția prezidențială pe Regele Mihai, iar apoi nu a reușit să atingă pragul electoral pentru intrarea în Parlament.

A urmat “traversarea deșertului” ca partid neparlamentar, în anii 1992-1996.

Prin revenirea în Convenția Democratică, PNL a reușit să reintre în Parlament și să aibă acces la guvernare în anii 1996-2000, perioadă în care și-a consolidat structura instituțională și a adoptat poziții pragmatice, care au contribuit la clarificarea opțiunilor României în favoarea democrației constituționale, a economiei de piață liberă întemeiată pe proprietatea privată, a procesului de aderare la NATO și la Uniunea Europeană.

Crucială pentru evoluția ulterioară a PNL a fost păstrarea calității de partid parlamentar, în confruntarea electorală din toamna anului 2000, într-un context tulbure, foarte dificil pentru forțele democratice. A urmat formarea Alianței DA în toamna anului 2003, decizie care a permis câștigarea alegerilor prezidențiale la sfârșitul anului 2004, iar apoi formarea unui guvern pe structura politică a Alianței DA. Din păcate, Călin Popescu Tăriceanu, ajuns din întâmplare președintele partidului, a compromis șansele de a realiza un mare partid de dreapta, refuzând uniunea cu PD, aderarea la Partidul Popular European și irosind resursele generate de creșterea economică prin decizii populiste; alianța informală cu PSD, pentru a susține un guvern minoritar, a fost preludiul alianței formale care s-a realizat ulterior între PNL și PSD, până în anul 2014.

Ceea ce părea imposibil, s-a realizat totuși după alegerile parlamentare europene din acel an, respectiv PNL a fuzionat cu PDL și a aderat la Partidul Popular European. Deloc surprinzător, Călin Popescu Tăriceanu a rămas mai departe în siajul PSD, cu un pseudo-partid liberal.

Cum am precizat și într-un răspuns anterior, PNL nu și-a asumat în mod ferm opțiunea de reformă internă. Ar fi fost necesar ca, în ultimii doi ani, să prezinte o nouă echipă de conducere, cu lideri credibili, un set de criterii pentru candidații la alegerile locale și o selecție riguroasă pe baza acestor criterii. Motivul principal pentru care PNL a stagnat în ultimii doi ani este formula de unificare adoptată în momentul fuziunii dintre PNL și PDL. În 2014 a fost împrumutată formula utilizată la unificarea PD și PDL în anul 2007, respectiv cuplarea structurilor de conducere ale celor două partide, la nivel național și la nivel local. Această formulă a funcționat în cazul unirii unui partid mare cu un partid mic, dar s-a dovedit total nefuncțională în cazul unificării a două partide mari. Ideal ar fi fost să se fi organizat alegeri interne de jos până sus în partidul rezultat din unificare, astfel încât liberalii să prezinte la alegerile locale și la alegerile parlamentare o imagine nouă, cu lideri legitimați în mod democratic.

În ce măsură integrarea României în Uniunea Europeană a modificat modul în care PNL s-a autodefinit? Apartenenţa la familiile politice europene a exercitat o influenţă asupra partidului?

Cum am spus mai sus, inițial PNL nu a sesizat oportunitatea pe care o avea, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, de a renunța la o formațiune politică preocupată mai ales de problemele minorităților (ALDE) și de a adera la adevărata formațiune europeană de dreapta (PPE). Această oportunitate a fost speculată de către Partidul Democrat (chiar înainte de unificarea cu Partidul Liberal Democrat), care a abandonat opțiunea social-democrată și s-a legitimat ca partid de dreapta în România, prin aderarea la PPE. Doar după șapte ani PNL “s-a trezit”, aderând la PPE ca urmare a fuziunii cu PDL.

Care au fost principalele teme pe care Partidul Naţional Liberal le-a abordat în campaniile pentru alegerile parlamentare de după 1989? Care au fost clivajele pe baza cărora partidul şi-a construit identitatea?

Întrucât nu a avut curajul să-și asume mesajul anticomunist în anii 1990-1992, PNL nu a mai avut posibilitatea să formuleze teme electorale proprii până în anul 2000. La alegerile locale și la alegerile parlamentare din acel an, PNL a unit în campanii teme care au exprimat opțiunea clară pentru modernizarea României, pe baze capitaliste și pentru aderarea la Uniunea Europeană și NATO, dar și pentru păstrarea identității naționale.

După o guvernare “de sacrificiu”, singurul succes a fost păstrarea calității de partid parlamentar. Nu a fost puțin, întrucât altfel nu ar mai fi fost în nici un fel reprezentați în Parlament votanții de dreapta. În plus, a fost posibilă constituirea Alianței DA și revenirea la guvernare după alegerile parlamentare din 2004, de această dată într-o poziție foarte importantă.

Deciziile politice eronate adoptate în perioada 2006-2014 au împiedicat PNL să-și construiască identitatea distinctă, prin propunerea unor programe și a unor politici publice care să atragă categoriile electorale cele mai dinamice ale societății românești: întreprinzătorii, salariații cu competență profesională înaltă, intelectualii și tinerii. Ar fi fost de asemenea necesar ca PNL să formuleze teme distincte referitoare la tradițiile naționale și la apărarea valorilor familiei. Unificarea dintre PNL și PDL în anul 2014 a creat noi oportunități pentru configurarea acestei identități doctrinare și programatice, dar ele încă nu au fost fructificate.

În ce măsură preşedinţii partidului au personalizat evoluţia partidului?

În mică măsură.

 

VALERIU STOICA s-a născut în 1953 la Bucureşti. În 1976 a absolvit cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, devenind doctor în drept în anul 1997, cu o teză de drept civil. Vreme de peste zece ani a fost judecător la Judecătoria Sectorului 5 din Bucureşti şi la Tribunalul Municipiului Bucureşti. În 1987 a devenit asistent la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi apoi, profesor de drept civil. A iniţiat, începând cu anul 1990, programul de Drepturi ale Omului la Universitatea din Bucureşti. Între 1991 şi 1993 a fost profesor şi decan al Institutului Naţional al Magistraturii, iar între 1993 şi 2005 membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Este membru al Institutului Internaţional de Drepturi ale Omului de la Strasbourg şi a fost membru al Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei a Consiliului Europei şi al Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia).

ACTIVITATE POLITICĂ: A devenit membru al Partidului Naţional Liberal de la reînfiinţarea acestuia, în 1990, ocupând funcţiile de prim-vicepreşedinte al PNL între 1997 şi 2001, apoi de preşedinte al aceluiaşi partid în anii 2001 şi 2002.A fost ales membru al Camerei Deputaţilor în două legislaturi (1996 şi 2000) şi a fost ministru al justiţiei şi viceprim-ministru al României între 1996 şi 2000. A fost membru al Delegaţiei Române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

OPERE PUBLICATE: Codul civil adnotat (în colaborare), Editura All, Bucureşti, şase ediţii: 1992, 1993, 1994, 1995, 1996 şi 1997; Practica judiciară penală, vol. IV (în colaborare), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993 (Premiul „Simion Bărnuţiu” al Academiei Române); Tratatul de drept comparat, vol. I, II, III de Leontin-Jean Constantinesco (postfaţă, îngrijirea ediţiei şi revizuirea traducerii, Editura All, Bucureşti, 1997); Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura All, Bucureşti, 1997 (Premiul „Mihail Eliescu” al Asociaţiei Juriştilor); Puterea – un rău necesar, Editura Allfa, Bucureşti, 2002; Provocări liberale (în colaborare), Humanitas, Bucureşti, 2003; Drept civil. Drepturi reale principale, vol. I, Humanitas, Bucureşti, 2004, Unificarea dreptei (în colaborare), Humanitas, Bucureşti, 2008, Reconstrucţia dreptei (în colaborare), Humanitas, Bucureşti, 2009. Drepturile reale principale, vol. 2, Editura Humanitas, 2006; Drepturile reale principale, Editura CH Beck, ediția I, 2009; ediția a II-a 2013.

A publicat peste 80 de articole în principalele reviste de specialitate din ţară (Revista română de drept, Dreptul, Revista română de drepturile omului, Revista de drept comercial, Pandectele române, Curierul judiciar), precum şi în reviste de studii politice (Sfera politicii).

 

Sursa Foto: Radu Sandovici

 

 

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu