Din momentul în care plagiatele au ajuns să fie folosite în lupta politică, fenomenul copierii fără a reda sursa a devenit recurent în discuţia publică din România. Prea puţini vorbesc însă despre plagiat în cunoştinţă de cauză, prea puţină lume are aplecarea de a cerceta înainte de a se exprima pe această temă.

Europunkt vă invită să citiţi o opinie avizată despre fenomenul plagiatului în România, în contextul mai larg al învăţământului superior şi al politicii româneşti, cea a academicianului Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea.

Ioan Aurel Pop

Vladimir Adrian Costea: Care este evoluția pe care fenomenul plagiatului o înregistrează în spațiul academic românesc în ultimii ani?

Ioan Aurel Pop: Nu am statistici, dar am impresia că este vorba despre o evoluție îngrijorătoare.

Atât de grav este fenomenul încât unii profesori de la Facultățile de Drept sunt de acord cu eliminarea lucrărilor de licență pentru a se evita plagierea lor! Ceea ce este absurd! O lucrare de licență se face, după 3-4 ani de studii, ca marcă a maturității de creație. Orice absolvent la nivel de licență trebuie să fie capabil să redacteze un text științific coerent și corect! Dacă de teama plagiatului desființăm lucrarea de absolvire, ne dăm singuri certificate de pauperitate intelectuală.

Și nu așa vom opri plagiatele!

Se plagiază la licență, la masterat, la doctorat, dar și în lucrările de autor, publicate (tipărite). Azi numai cine nu scrie nimic (fiindcă unii nu mai știu să scrie!) nu publică. Se publică de toate și peste tot, fără control științific. Este destul să ai ceva bani (puțini), ca să scoți 30-50 de exemplare la te-miri-ce editură obscură, ba să mai pui opul respectiv și on line! Nu mai există responsabilitatea morală și penală a textului scris. Cronicarul zicea în urmă cu aproape patru secole: „Eu am să dau samă de ale mele câte scriu!”. Azi se consideră – în numele libertății? – că se poate scrie orice, oricum, în orice împrejurări, corect sau nu, din punct de vedere gramatical și logic! De aici decurge și o mare parte din marasmul comunicării contemporane!

Care sunt domeniile de cercetare în cadrul cărora identificați o predispoziție a apariției acestui fenomen?

Din păcate, văd că fenomenul pătrunde tot mai mult și în științele exacte, dar este la el acasă mai ales în disciplinele sociale și umaniste, în geografie, științe economice etc. Domeniile „povestitoare” – cum le zic eu – se pretează mai mult la copy-paste, fiindcă „românul s-a născut poet” și poate însăila ușor idei luate de la alții, ca și cum ar fi ale lui, cu o nonșalanță demnă de o cauză mai bună. La matematică, fizică, chimie sunt mai multe locuri comune care nu trebuie citate, pe de o parte, iar „noutățile” luate de la alții sunt mult mai ușor de demascat, pe de altă parte.

În ce măsură plagiatul a devenit un sindrom în cadrul învățământului academic românesc?

Înmulțirea universităților neperformante, improvizate, create oriunde oprește trenul, a întărit și chiar încurajat plagiatul și în școala superioară românească. Dacă nu mai există preocupare pentru calitate, ci doar pentru cantitate, nu ne putem aștepta la o îmbunătățire.

Pe de altă parte, plagiatul este acum la noi o psihoză națională. Dacă vrei să lovești un om, un demnitar, îl cauți mai întâi la plagiat! Se „descoperă” acum plagiate peste tot, chiar și în cazuri absurde, de acum 50-100 de ani, când nu erau reguli și nici interdicții. Ni se cere să demascăm plagiatele din 1960-1970 încoace, când ele înfloresc sub ochii noștri! În altă ordine de idei, nici acum nu sunt clare și precise condițiile de plagiat în toate domeniile. Iar de aici și până la un relativism periculos și alunecos nu este decât un pas.

Care sunt cauzele care determină apariția plagiatului?

Cauzele sunt, din păcate, foarte multe.

Enumăr câteva: transformarea doctoratului, dintr-o cercetare individuală laborioasă și îndelungată, în ciclu de studii de masă (azi, studenții noștri sunt de trei feluri, unii la nivel licență, alții la master și alții la doctorat; cel care face un doctorat este un student), fapt din care mulți au înțeles că se poate coborî ștacheta calității; posibilitatea de a înființa o școală doctorală mult prea ușor, cu doar trei conducători de doctorat; acordarea cu mare larghețe a abilitării (care-ți dă dreptul să conduci doctorate); moda ca politicienii să aibă doctorate; lipsa de preocupare din partea conducătorilor de teze de doctorat; desele schimbări în legislație; instabilitatea CNATDCU (Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare) și a criteriilor de acordare a abilitării și de confirmare a doctoratelor; crearea de domenii de doctorat bizare, inexistente în alte părți; creșterea nivelului general al corupției în România etc.

Odinioară, lucrarea de doctorat te consacra în meseria ta, te făcea specialist cu drepturi depline, pe când azi doctoratul înseamnă – dacă mai înseamnă – doar un început de carieră. De aici și opinia unora că lucrarea de doctorat este un elaborat „subțire”, fără originalitate implicită și fără pretenții prea mari. Cred că am ajuns, din păcate, în acest stadiu, dar nici măcar asta nu justifică furtul intelectual.

Care sunt efectele pe care furtul intelectual le generează în spațiul academic românesc?

În primul rând, este vorba despre scăderea prestigiului universităților, ceea ce are urmări catastrofale pentru educația românească în ansamblu. Prin sistemul actual, toate universitățile se află pe același plan și sunt tratate de la nivel central la fel! Faptul acesta este o eroare fundamentală, fiindcă el conduce la un egalitarism îngust și dăunător, care nu stimulează în niciun fel performanța.

Egalitarismul colectivist face ca, de exemplu, bugetul să se dea pe student-echivalent (de unde goana după orice fel de studenți) și nu pe criterii de calitate; să se considere că universitățile cu probleme financiare trebuie obligatoriu ajutate cu bani suplimentari de la minister („că doar și ele sunt ale noastre”); să se spună ca universitățile prestigioase și mari au bani destui și că nu mai trebuie să primească; calculul păcătos pe student-echivalent face ca anumite specialități să fie favorizate la plată (cele vocaționale, medicale, politehnice, fundamentale etc.), iar altele (pedagogice, psihologice, economice, filosofice, istorice, politice, administrative, ale comunicării etc.) să fie considerate „cenușărese”.

Or, dacă diferențierea cantitativă (care are rostul ei!) nu este dublată și de una calitativă, degeaba ne mai străduim.

De exemplu, UBB a fost în 2015 și 2016 prima universitate din România ca nivel de performanță, conform standardelor internaționale, reflectate în clasamente (ranking-uri) internaționale, urmată de Universitatea din București, Politehnica din București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Universitatea de Vest din Timişoara etc. Facultatea de Matematică-Informatică a UBB a fost (într-un prestigios clasament) pe locul 63 în lume, iar omoloaga sa de la București pe locul 134 etc. Un grup de dascăli și cercetători de la UBB publică în reviste precum „Science” sau „Nature”. Pentru aceasta, ei trebuie stimulați, dar legislația actuală nu ne dă nicio posibilitate de a o face. Cum să facem performanță de durată, dacă suntem subfinanțați și dacă răsplătim la fel munca și nemunca, performanța și mediocritatea?

În România există un Consiliu Național al Rectorilor (CNR), în care sunt reprezentate vreo 90 de universități (de stat și private). Ce eficiență poate avea acest organism, din moment ce fiecare universitate are câte un vot? Adică UBB, cu 42 000 de studenți și 4 000 de profesori, cercetători și alt personal, are în CNR aceeași putere ca universitatea X, cu 1 500 de studenți și 50 de angajați? Cu alte cuvinte, dacă cinci-zece mari și prestigioase universități ale țării încearcă să schimbe ceva în sensul creșterii calității, eliminării corupției etc., alte 50-60 votează împreună și chestiunea este rezolvată democratic: „Nu se poate!”.

În ce măsură plagiatul contribuie la discreditarea universităților românești în spațiul european?

Pe mine mă doare de fiecare dată când aud că un olimpic român, un elev cu 10 la bacalaureat, un șef de promoție de la cutare colegiu național sau liceu a fost acceptat la una, două, cinci universități străine și că pleacă. Acum, la cei cu bani, este moda de a-și trimite copiii peste hotare și la nivelul de gimnaziu și la cel de liceu. Aceste „scurgeri de creiere” ne afectează prestigiul și ne coboară ștachetele. Veștile despre plagiatele de la noi au străbătut lumea, mai ales de când nume de prim-miniștri și de miniștri au fost implicate.

Să știți însă că nu noi am inventat plagiatul, ceea ce este o constatare, nu o scuză! Am întrebat un coleg italian despre această chestiune și mi-a spus că în Italia subiectul este depășit. În ce sens? A fost odată la ordinea zilei, cu scandaluri cam ca la noi, cu precădere în rândul oamenilor politici din Peninsulă, dar s-a banalizat cu totul, mai ales că în Italia toți licențiații sunt apelați cu „dottore!”. A adăugat că se plagiază în continuare, dar că nu se mai interesează nimeni de asta … Nu știu dacă o fi chiar așa …

Revenind la oile noastre: câtă vreme nu vom stimula excelența și nu vom crea – cu sprijin masiv de la stat – un număr de universități naționale performante, situate deasupra oricărei îndoieli, vom continua să băltim în mediocritatea noastră. Noi avem chiar și acum rezultate excepționale în câteva universități și în câteva domenii, dar suntem puși de-a valma „la comun”. Sub ministeriatul rectorului acad. Mircea Dumitru, s-a făcut o clasificare a primelor 20 de universități din România, nu pe baza raportărilor proprii (aici, românii sunt maeștri în a se pune în evidență!), ci pe baza clasamentelor internaționale, făcute fără să fi fost întrebați, de către organisme specializate în SUA și Europa Occidentală. Acesta era un început de diferențiere calitativă și putea servi drept bază de stimulare a celor buni și de admonestare a celor fără performanță. Se pare că totul va cădea acum, după bunul nostru obicei românesc.

Care este „nivelul” de influență și extindere al plagiatului în România, comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene?

Probabil că nivelul este mai mare acum la noi și în ale câteva țări din fostul bloc comunist. Se poate chiar ca noi să fim campioni!

Țările occidentale au trecut și ele – chiar dacă nu toate – prin faze similare, de intensitate diferită, cândva. Oamenii sunt ființe inventive, oriunde și oricând! Mai ales că a plagia era, până târziu, în epoca modernă, o virtute!

Să mă explic: compilarea de la alții, din alte lucrări, fără trimitere, era considerată o dovadă e erudiție. Până în secolul al XVIII-lea, trimiterile la nume de autori și de lucrări erau rara avis și nimeni nu băga de seamă. La noi, abia erudiții Școlii Ardelene, după 1750, au început să facă note bibliografie corecte și nici ei pe de-a-ntregul. Dimitrie Cantemir – primul savant român de nivel mondial – indică sursele sale, dar nu în chip constant și nici complet. Uneori mă amuz când văd azi – fiind cuprinși cu toții de febra plagiatului – că apar lucrări care tratează plagiatul în Antichitate și în Evul Mediu! Este ca și cum te-ai ocupa de drepturile minorităților religioase în Spania medievală, adică atunci când chiar legislația te obliga să prigonești astfel de grupuri și indivizi, care, prin lege, erau lipsiți de orice drept.

Nici căderea în cealaltă extremă – anume căutarea plagiatelor cu orice preț – nu ne face bine la nivel european. Sunt lucruri, în conformitate cu specificul domeniului, care nu trebuie citate. De exemplu, dacă scriu, ca istoric, următoarea frază: „Ștefan cel Mare a avut o domnie glorioasă, de 47 de ani (1457-1504) și a lăsat în urmă o Moldovă puternică și respectată”, nu am nevoie de nicio trimitere bibliografică, fiindcă e vorba despre un loc comun.

De aceea, eu cer ca specialiștii să se pronunțe întotdeauna primii și ca apoi să urmeze sentințele și nu invers. Acesta era și mesajul meu în legătură cu acuzația de plagiat adusă tezei fostului prim-ministru Ponta: nu să fie „albit”, cum se grăbesc unii ignoranți sau răuvoitori să afirme, ci să se pronunțe inițial juriștii. Lucru care s-a și întâmplat, până la urmă și în urma căruia s-a dat verdictul cel corect.

Nici în justiție, nimeni nu este vinovat înainte de pronunțarea sentinței. Prin asta, nu se încurajează deloc plagiatul, ci se realizează o procedură dreaptă de constatare. Altminteri, ne trezim cu acuze plagiat venite de la persoane analfabete sau de la plagiatori care vor să ne deturneze spre alte țeluri, strigând „Prindeți hoțul!”.

În ce măsură influența și extinderea acestui fenomen în spațiul românesc și european pot fi limitate?

Orice lucru nociv se poate combate, limita, diminua și, uneori, chiar eradica. Iar societățile civilizate și democratice au chiar obligația să facă asta. Nu este aici vorba de bunăvoință, de favoruri, de răutate sau de alegere.

Combaterea plagiatului nu trebuie să fie facultativă!

În cazul României, nu văd o limitare a plagiatelor câtă vreme corupția este la ordinea zilei, câtă vreme încrederea poporului în clasa politică este aproape de zero, câtă vreme oamenii cred sincer că ne conduc „hoții”.

În plus, s-a creat și o mentalitate păcătoasă – pe ici-pe colo teribilistă, de tip Facebook – cum că toate doctoratele sunt plagiate, că „bătrânii” profesori care au trăit sub comunism sunt viciați, informatori, politruci etc. Este foarte greu acum „să se aleagă grâul de neghină”. Adesea, pe bloguri, pe rețelele de socializare, la comentariile de la finele unor articole sau interviuri – mai ales sub masca anonimatului – sunt discreditați, cu bună știință sau nu, oamenii serioși, aceștia fiind puși alături de penali, de borfași, de semidocți și de analfabeți etc. Oamenii nu se mai informează singuri, nu mai citesc, nu mai analizează dovezile, ci acuză, condamnă, ironizează, emit sentințe, în deplină necunoștință de cauză. Lucrări de drept sunt judecate de informaticieni și lucrări de economie ajung în mâna geografilor! Cum să mai aibă lumea – chiar și cei de bună credință – încredere? Care să fie reperele morale ale societății? Vă rog să vă uitați pe comentariile on line și să sesizați ce limbă română se practică acolo, ce maniere originale de scriere se practică, ce apelative se folosesc, ce imprecații și înjurături!

Firește, plagiatul ne descalifică din punct de vedere intelectual, ne discreditează universitățile – iar cele mai bune dintre ele nu merită deloc asemenea tratament – ne îndepărtează tinerii valoroși, ne face să pierdem „creiere”, ne adâncește în neîncrederea Europei, dar nu este bine să exagerăm fenomenul, prezent, cum spuneam, peste tot. Ceea ce avem de făcut este să descoperim și să veștejim plagiatele, să determinăm pedepsirea vinovaților, să descurajăm prin toate mijloacele fenomenul și să semănăm încredere în victorie. Iar asta se poate numai prin seriozitate, competitivitate, spirit de competiție, răsplata valorii, taxarea imposturii. Și nu putem abdica nicio clipă de la astfel de comandamente, fiindcă aceasta e menirea noastră de dascăli și cercetători.

 

 

 

Tags: , , , , , , , ,

 

1 comentariu

  1. Hans Hedrich spune:

    Buna ziua.
    Cu teoria sta bine, doar practica (auto)plagiatului il omoara pe dle. IAP!
    pe pagina www . neuerweg. ro am documentat autoplagierea unei lucrari chiar de catre dl. Pop cat si plagierea unei lucrari a lui Pop de catre colegul sau de la UBB, dl Bolovan. Delicios, ca dl. Pop i-a luat apararea dlui Bolovan, spunand ceva de genul ca cel din urma NU l-ar fi plagiat, din simplul motiv ca el, Ioan-Aurel Pop nu se simte „lezat” de plagiatul lui Bolovan. Se pare ca dl. Pop are o dubla personalitate: este si pro si contra plagiatului, e si pro si contra minoritatilor nmationale. Iar dupa scrieri si iesirile publice pare sa fie si istoric si – pardon – procuror securist.

    cu stima
    Hans Hedrich, activist civic, politolog

Lasă un comentariu