Trăim în paradigma războaielor culturale, a redefinirii spectrului politic (aka “stânga” și “dreapta”), a politicilor identitare și, într-un fel, și a tribalismelor. Unii ar numi această paradigmă generic “postmodernism”, termenul acesta fiind folosit pentru că unul dintre pilonii acestei construcții ar fi concepția lui Jacques Derrida conform căruia toate perspectivele sunt egale.

Astfel, fiecare încearcă să-și impună propria perspectivă relativistă și subiectivă ca fiind una obiectivă, deși între cele două („stânga” și „dreapta”) nu diferă viziunile despre lume, ci doar convingerile. Bazele sunt aceleași, relativismul lor este același.

Sigur, există destule voci care dezavuează „postmodernismul” tocmai din cauza acestei viziuni, însă poate că fiecare nouă paradigmă care apare este generată tocmai pentru a îndeplini anumite nevoi ale societății, nevoi care pot fi generate de tot felul de factori, precum progresul tehnologic sau schimbările politice. Chiar și eu sunt unul dintre cei nemulțumiți de această paradigmă în principal din cauza faptului că nu oferă și niște repere obiective, niște repere de care societatea românească ar avea mare nevoie, mai ales acum, în contextul actual. Pe de altă parte, ținând cont tot de contextul actual, nu pot decât a recunoaște că „postmodernismul” este, totuși, momentan, nu neapărat cea mai bună paradigmă, dar cea mai puțin proastă variantă.

Privind societatea românească prin această paradigmă, nu pot să observ decât că „dreapta” oferă prin CpF un exemplu foarte bun care poate fi inclus la capitolul politici identitare și războaie culturale, deși, la origini, politicile identitare au fost introduse de „stânga”. Convingerile dominante în societatea românească sunt, astfel, cele ale „dreptei”, acestea provenind dintr-o paradigmă mai veche, specifice unei societăți pre-moderne. Ana Săcrieru, avocata Coaliției, spunea într-o dezbatere transmisă acum ceva timp pe TVR 1 că: “Atât timp cât o definiție îmi reflectă mie voința socială pentru acea definiție, înseamnă că ea este cea adevărată.”

De curând, citindu-l pe Alain Finkelkraut în a sa carte numită “Înfrângerea gândirii” (din 1987), am dat de un fragment care suna cam așa: “(…) tradiționaliștii au drept obiectiv declarat închiderea nefericitei paranteze istorice deschise în 1789. Teocrați, ei vor să salveze lumea de acest dezastru fundamental – dispariția dreptului divin, dar ceea ce ei numesc Dumnezeu nu mai este Ființa supremă, ci rațiunea colectivă. Identificat cu tradiția, atestat de geniul fiecărui popor, acest Dumnezeu a abandonat zona celestă a Binelui Suveran pentru regiunile obscure și subterane ale inconștientului. De acum înainte el este situat dincoace, și nu dincolo de inteligența umană, orientând acțiunile, modelând gândirea fiecăruia fără știrea lui, în loc să comunice pe calea Revelației cu creaturile sale, cum o făcea omonimul său. Dumnezeu îi vorbea omului într-o limbă universală, de acum vorbește în el în limba națiunii sale.”

Asta se poate observa fără echivoc și în cazul CpF, care, având idei de inspirație neo-protestantă, cumva susține că voința divinității este exprimată prin numărul de 3 milioane de semnături adunate pentru inițiativa de declanșare a referendumului asupra definiției căsătoriei.

România, însă, încă are mari probleme la a asigura chiar și drepturi și tratament egal din partea statului pentru toate categoriile de cetățeni. Iar stigmatizarea pe care CpF vrea să o impună asupra persoanelor LGBT, prin acest referendum, este doar primul pas din războiul lor cultural. Un război care, din perspectiva mea, este pierdut dinainte de a fi fost început.

 

Tags: , , , , , ,

 

1 comentariu

  1. Denisa spune:

    Foarte frumos le spune acest baiat

Leave a Reply to Denisa