O republică ambiguă

Se mai poate discuta în România forma de guvernământ ?

In România anului 2017, când pe 30 decembrie se împlinesc 70 de ani de la abdicarea ultimului rege titrat, mai există posibilitatea – la nivel legal-constituțional, dar şi politic, și ideologic – a unei schimbări de regim politic ? Aceasta este întrebarea care, insidios, cu ocazia emoției cauzate de moartea suveranului-simbol Mihai I, pare să fi migrat de la periferiile culturii politice românești post-comuniste către prim-planul scenei. Desigur, centralitatea unei astfel de reevaluări trebuie puternic relativizată de emoția paroxistică cauzată, desigur, de decesul uneia dintre principalele personalități istorice ale României, dar şi de criza politică latentă prin care trece în ultimul an România, care a indus o puternică respingere a clasei politice, odată cu reînvierea unui discurs anti-parlamentar care înglobează aspiraţii diverse, chiar divergente.

Faptul că monarhia este (re)construită în discursul politic ca o soluţie viabilă este urmarea directă a climatului de exasperare creat de eşecul perceput al Guvernului şi Parlamentului de a răspunde la nevoile cetăţenilor – nevoi care sunt atât de ordin material (creştere economică sustenabilă, cu repercusiuni imediate asupra nivelului de trai), cât şi de ordin etic şi ideatic (moralizarea vieţii politice şi publice, promovarea de valori care să rezoneze cu cele ale ansamblului societăţii civile). Această ultimă criză nu face decât sa avalizeze frustrările şi decepţiile politice ale celor aproape 30 de ani de tranziţie democratică, şi nu este deloc fortuit paralelismul construit între momentul 1990-1991 şi manifestațiile din 2017 : Piaţa Victoriei este o versiune 2.0 a Pieţii Universităţii, codurile si ritualurile contestatare de investire a spaţiului public şi simbolic ale acesteia fiind preluate şi adaptate cu ludism. Si dacă simbolistica culturii partizane anti-comuniste de la începuturile tranziției este astfel redescoperită de o nouă generaţie, nu este surprinzător faptul că unele dintre dilemele politice de atunci să fie de asemenea revizitate. Liniile clivajelor au evoluat, dihotomia neo-comunist/anti-comunist estompându-se sensibil sub influența unor noi dinamici precum lupta împotriva corupţiei sau a politizării structurilor administrative. Aceste noi dinamici au permis clivajului fondator al culturii politice post-ceauşiste (neo-comunist/anti-comunist) să supravieţuiască sub diverse avataruri.

Miza dihotomiei republică/monarhie trebuie înţeleasă prin raportarea la acest super-clivaj care o subsumează, dar şi, intr-o oarecare măsură, o denaturează. Nici republica, nici monarhia nu au fost privite ca un scop, ca un deziderat politic în sine, ci ca un mijloc de a atinge o altă doleanţă. Astfel, în discursul politic al anilor 1990, reîntoarcerea la monarhie avea mai ales rolul de a disloca definitiv structurile statului comunist, iar soluţia republicană, departe de a fi conceptualizată profund de susţinătorii ei, era pur şi simplu un mod de a asigura o formă minimală de continuitate cu regimul anterior. Prin urmare, aceste categorii (monarhie şi respectiv republică) nu au fost teoretizate suficient cât să devină autonome, să îşi poată genera propria cultură politică imanentă şi propria legitimitate. Monarhia continuă să fie percepută ca un paliativ la tarele « politicianismului » (asta cu toate că o monarhie parlamentară de tipul celei britanice sau olandeze nu ar diminua cu nimic hegemonia partidelor politice, dimpotrivă ar elimina vagul sistem de checks and balances creat prin scindarea executivului într-o ramură prezidenţială şi respectiv o ramură guvernamentală), iar republica rămâne un regim by default, lipsa unui efort de conceptualizare aproape că trădând impresia unui provizorat.

Perspectiva constituţională

Legea fundamentală a României, totuşi, nu lasă loc echivocului, enunţând explicit forma republicană de guvernământ (« Forma de guvernământ a statului român este republica », articolul 1, al. 2) şi întărind dimensiunea definitivă, neprovizorie a acestei prevederi prin articolul 152, al. 1 : « Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. »

Din punct de vedere strict legal, revizuirea Constitutiei în sensul modificării formei de guvernământ ar fi un proces anevoios. Desigur, acest lacăt constituțional poate fi forţat printr-un referendum, de exemplu, opunându-i-se astfel o legitimitate « democratică », derivată din expresia nemijlocită a voinţei populare. Ar urma apoi etapa Adunării Constituante care să redacteze o nouă lege fundamentală. Există oare însă o apetenţă reală, solidă, pentru demararea unui astfel de proces politic îndelungat şi delicat, atât la nivelul decidenţilor politici cât şi la nivelul electoratului? Tensiunea paroxistică creată de noua legislaţie privind sistemul judiciar a redus de asemenea sensibil posibilitatea unei cooperări transpartinice reale. Iar o Constituantă ar avea nevoie, pentru a produce un text credibil şi durabil, de un consens politic cât mai larg

Culturi politice destructurate si agende ascunse  

Principalul argument al susţinătorilor monarhiei (a cărui pertinenţă nu mai poate fi de data asta negată) este lipsa unei adevărate culturi politice republicane în spaţiul românesc, care ar face posibilă reînrădăcinarea monarhiei constituţionale. Tradiţia republicană a României nu exista practic în afara sferei retoricii comuniste. Regimul comunist a conceptualizat republicanismul, utilizând instrumentele ideologice, specific marxist-leniniste, ale luptei şi dominaţiei de clasă, publicând inclusive numeroase antologii de texte antimonarhice. Dar acest edificiu ideologic s-a prăbuşit după schimbarea de regim din 1989, când gramatica marxistă nu mai putea fi mobilizată pentru a structura şi da coerenţă construcţiei anti-monarhice. Nici Ion Iliescu, când a avansat modelul “democraţiei originale”, nu a ştiut – sau nu a dorit – să amenajeze ideologic centralitatea republicanismului : gorbaciovianul Iliescu a urmat modelul de dezvoltare post-sovietic, care presupunea reformarea comunismului, dar şi continuitatea structurilor statale, al căror rol voluntarist – redistribuitor şi de menţinere a ordinii, de evitare a „anarhiei” – trebuia să rămână intact. Conservator-statalistă, gândirea politică a FSN nu a lăsat loc unei conceptualizări mai ample a republicii, forma de guvernământ aleasă by default fiind expresia angoasei elitelor administrative de a vedea dezintegrându-se structurile existente. Născută din matricea socialistă, republica este actualmente deci produsul unui conservatism „de stânga” (sau cripto-conservatism, căci revendicarea explicită a moștenirii comuniste nu mai este posibilă), dar a cărui  lipsă de apetență pentru o reală conceptualizare doctrinală a propriului edificiu constituțional trăda confuzia doctrinală în care se afla.

România post-comunistă nu a instaurat nicio festivitate oficială legată de republică, spre deosebire de alte state precum Franţa unde dihotomia republică/monarhie constituie baza culturii politice moderne. Dimpotrivă, festivităţile statale româneşti trimit toate la trecutul monarhic; naraţiunea identitară hegemonică s-a agregat în jurul axei constituirii statului monarhic.

Nu avem deci o cultură politică republicană – avem oare însă o cultură monarhică, care să permită reînnodarea firului „firesc” al istorie prin reinstalarea Casei regale de Hohenzollern pe tron? Poate fi totuși romantismul politic al regalismului – întărit şi de verticalitatea morală a figurii lui Mihai I – catalogat drept „cultură politică”? România are o istorie monarhică şi, din fericire, conştiinţa acestei istorii. Dar actualmente, România post-comunistă are o cultură a comemorării monarhiei, nu o cultură a practicii politice a unei monarhii constituţionale. Abordarea ușor festivistă, emotivă, a monarhiei, nu este consubstanţială cu o conceptualizare eficace a acestei forme de guvernământ, a limitelor ei, a echilibrului dintre puterile statului, a gestionării diferitelor paradigme de legitimitate (tradiţională, carismatică, raţional-legală) care sunt îngemănate în acest regim. Evocarea unor success story-uri politice din Europa occidentală şi nordică este naivă, întrucât spaţiul românesc are trăsături puternic particularizante. Prinsă la încrucișarea mai multor dinamici deziderative – dinamica occidentalizării, dinamica întoarcerii la tradiție, dinamica de-comunizării – aspirația monarhică este complexă, în chimia ei intrând atât anticomunism, decepţii ale tranziţiei (din acest fel, ea devine o ipostază a unui anti-sistemism care se vrea „total”, radical) , elemente ale unei estetici romantizante a politicii (stabilitate, demnitate, o formă de elitism moral şi intelectual – toate agregându-se în persoana lui Mihai I), liberalism, conservatorism de dreapta, etc.

Acest amorfism lasă să se întrevadă un alt pericol:  „capturarea” ideii monarhice, deturnarea ei de interese străine aspirațiilor ei originale. In cadrul coaliției de guvernare, iniţiativa încă vagă a unui referendum pro-monarhic a fost articulată de două personalități cu un rol clar de leadership: Nicolae Bădălău, preşedinte executiv al PSD, şi Călin Popescu-Tăriceanu, preşedinte ALDE. Dar această manevră apare mai mult ca o armă de atac împotriva instituţiei preşedinţiei, în contextul presimțirii unui înfruntări electorale dificile în 2019; Iohannis, ca recipient al tradiţiei partidelor „istorice”, nu poate de asemenea risca să asume o poziţie net anti-monarhistă fără să alieneze o parte a moştenirii ideologice a partidului care l-a purtat la putere.

Monarhia românească, lipsită prin moartea lui Mohai I de o încarnare carismatică, este o supapă pentru aspiraţii foarte diferite: pentru anti-sistemismul unei părţi din societate, pentru tradiţionalismul alteia, pentru dorinţa de „epurare” a sistemului hibrid semi-prezidenţial (și implicit instaurarea unui parlamentarism absolut), etc. Aceste aspiraţii nu sunt complementare, ci uneori chiar divergente. România a trăit o dată în 1990 tragedia formelor fără fond cu o republică artificial grefată – acum, după 27 de ani, o restaurare pripită, bruscă a regalităţii, fără un nou efort în amonte pentru creare a unei arhitecturi doctrinale pentru monarhia constituţională, ar putea zămisli o nouă formă fără fond.