De ce astăzi România nu se mai descurcă la fel de bine ca între 1859-1938? Una dintre cauze.

Ziua Micii Unirii, ca și întreaga celebrare a Centenarului, de anul trecut, sunt bune prilejuri de reflecție. De ce atunci s-a putut întregi o țară și construi un stat funcțional din aproape nimic, iar astăzi avem impresia că tot batem pasul pe loc?

Trebuie subliniat că și atunci corupția era în floare. Cine citește publicistica, memorialistica şi alte documente ale vremii va înțelege că furtișagurile de astăzi sunt copilării pe lângă ticăloșiile de atunci. Bălăcăreala politică și dezbinarea mioapă erau la ordinea zilei. Din nou, recursul la documente și, mai ales, la descrierile făcute de diplomații străini, apartinici și foarte preciși, relevă că sarcasmul lui Caragiale se poate să fi fost prea blând. Nu în ultimul rând, marea masă a populației era cu mult mai săracă și mai needucată decât astăzi.

Și atunci, de unde diferența?

În primul rând, trebuie menționat că impresia pe care o avem despre prezent este mult mai negativă decât realitatea. Aderarea la NATO și la UE, precum și accelerata modernizare a statului și a societății în numeroase sectoare nu sunt lucruri de neluat în seamă. Sunt multe neajunsuri, dar în niciun caz atât de multe și de grave încât să ne văicărim că am ajuns pe marginea prăpastiei. Mulți prieteni străini, lucizi, realiști, buni cunoscători ai României și fără să o facă din complezență, mi-au spus că ei sunt optimiști cu privire la viitorul țării, cu atât mai mult cu cât evoluția în ultimele trei decenii a fost una spectaculoasă.

În al doilea rând, însă, cred că sunt și numeroase cauze obiective care descriu o diferență reală. Ele se înscriu într-o serie largă, începând cu conjuncturi economice și politice favorabile României și sfârșind cu ceea ce credeau și simțeau oamenii acelor vremuri, spre deosebire de noi, cei de astăzi.

Va fi treaba istoricilor să confirme sau să infirme ipoteza descrisă aici, folosind metodologii complexe de cercetare aplicate izvoarelor vremii. Eu mă mărginesc doar la a lansa ipoteza că o profundă diferență între generațiile de atunci și cea de astăzi este dată de ideologia națională.

Pe scurt, oamenii de atunci și, în special elitele, iar între acestea, mai ales elitele intelectuale, acționau ghidate de un zel patriotic care s-a stins demult.

Theodor Aman, „Proclamarea Unirii Principatelor” (1861), pictură pe şevalet, aflată în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României

Omul, atunci când are o credință, bună sau rea, puerilă sau sofisticată, este mult mai capabil să urmărească un țel și să îl atingă. La generația pașoptistă, la generația junimistă, la generația Marii Uniri, la toate veți vedea că, în explicațiile pe care le oferă pentru opera de construcție statală și societală pe care o săvârșeau, la loc de cinste se află idealul național. Fără îndoială că nu toți erau ghidați de acest ideal, că mulți îl foloseau ipocrit, transformându-l în lozinci patriotarde („mă gândesc… la ţărişoara mea… la România”), dar totuşi erau suficient de numeroşi cei care aveau un motiv în plus să muncească eficient şi asiduu, fără a da înapoi la primele dificultăţi mai serioase: suflul patriotic, alimentat de ideologia naţională.

Astăzi nu pare să mai avem un asemenea ideal mobilizator. Ideologia care se cultivă pe scară largă este aceea a bunăstării personale, care să fie direcţionată către atingerea unor plăceri facile, tangibile exclusiv prin consumerism. Pliată pe impulsul secular balcanic de a epata, pentru asigurarea respectului celorlalţi şi a unei poziţii superioară în societate, vedem cum această ideologie transformă adeseori viaţa românilor de la toate nivelurile într-o cursă stupidă şi grotesc de individualistă după îmbogăţire rapidă, fără muncă serioasă, şi după plăceri cât mai fanteziste, dar găunoase spiritual şi intelectual. Cei care nu suportă un asemenea climat, renunţă rapid la a trăi aici.

Nu spun că idealul naţional trebuie să se substituie altora, că alte idealuri şi credinţe nu pot crea în activitatea unui individ acel impuls care să conducă la depăşirea tuturor barierelor, mă întreb numai dacă nu cumva idealul naţional, prin puterea lui de contagiune, nu avea o capacitate deosebită de a asigura în societate un număr suficient de mare de indivizi care să acţioneze cu o motivaţie puternică pentru binele comun.

Oare vom fi capabili să regăsim în ceva un asemenea motor ideologic ca idealul naţional, care a împins înainte generaţia paşoptistă, generaţia junimistă şi generaţia Marii Uniri?

Sursa foto: Theodor Aman, „Proclamarea Unirii Principatelor” (1861), pictură pe şevalet, aflată în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României