Planul Juncker – un alt fel de Champions League

Cred că toţi iubitorii fotbalului din România sunt la fel de marcaţi ca şi mine de limbajul de lemn al comentatorilor sportivi şi, în special, de una dintre expresiile lor remarcabile prin frecvenţa ridicată de utilizare şi, în acelaşi timp, prin inadecvarea ei stupidă pentru registrul stilistic al cronicilor de sport: „masa bogaţilor” ca denumire pentru selecta competiţie intercluburi Champions League.

La fel de marcaţi trebuie să fi fost cu toţii, cei care iubim fotbalul, de faptul că în toată istoria lor postdecembristă, echipele româneşti nu au fost în stare niciodată să treacă de faza grupelor în Champions League. Şi în acele sezoane în care se întâmpla ca ele să treacă de tururile de calificare şi ajungeau în grupe, nu erau puse în postura de a se înfrupta din felurile principale de la „masa bogaţilor”, ci, aşezate undeva mai la coadă, spre ieşire, alături de alte rude sărace din estul Europei, se mulţumeau cu câte o ciozvârtă seacă a vreunui punct obţinut in extremis, după un meci chinuit şi anost.

Am înghiţit de nenumărate ori în sec, făcând comparaţia între bugetele imense ale cluburilor occidentale şi cele infinit mai mici ale cluburilor noastre şi observând cu tristeţe timorarea şi stângăcia jucătorilor echipelor noastre.

Acelaşi sentiment l-am avut când aflam în iunie, după un an de funcţionare a Planului Juncker că România era unul dintre cele doar 3 state ale Uniunii Europene care nu reuşise să aibă nici măcar un singur proiect acceptat spre finanţare…

Dar ce este acest Plan Juncker, acest altfel de Champions League?

Pentru cei care sunt prea îndrăgostiţi de fotbal sau de orice alte activităţi mai mundane decât de politicile de la Bruxelles, acest plan lansat în 2015 la iniţiativa preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, are drept obiectiv renaşterea apetitului europenilor de a investi în economie după ce criza economică din 2008 l-a scăzut considerabil. Metoda imaginată de executivul european a fost una relativ simplă şi ingenioasă: în principal, au fost puse la dispoziţia Băncii Europene de Investiţii 16 miliarde de euro prin care să fie garantate împrumuturi pentru proiecte de investiţii private sau în regim public-privat cu un grad de risc mai ridicat şi au fost gândite unele scheme de multiplicare, astfel încât, în 3 ani, economia europeană să primească infuzii investiţionale de 315 miliarde de euro.

Cu alte cuvinte, Comisia, acest cvasi-guvern al Europei, văzând că oamenii cu bani de pe continent nu mai vor să investească în economia europeană din neîncredere faţă de aceasta, a încercat să îi convingă dându-le unii bani în plus şi mai ales noi garanţii pentru a-şi asuma riscul de a dezvolta proiecte.

Soluţia propusă de Juncker a mers! Într-un singur an, planul a antrenat investiţii în economia europeană de peste 100 de miliarde de euro! Bravo, domnule Juncker! Bravo, Comisia Europeană!

Marea problemă este însă că nu oricine are bani să investească şi, mai ales, nu oricine ştie să planifice o investiţie. La fel cum nu oricine are bani să întreţină şi pricepere să gestioneze un club de fotbal.

România este unul dintre cazurile extreme care ilustrează marea problemă. Are cineva bani în România să investească în proiectele strategice pe care le dorea Comisia Europeană şi Banca Europeană de Investiţii? Prea puţini, iar aceia care au, îndeobşte străini, de ce să rişte dând bani pentru investiţii în ceva constructiv când pot să profite lesne împrumutând cu dobândă mare românul de rând ca să îşi cumpere apartament, maşină sau televizor? Are statul român decidenţi cu viziune şi slujbaşi competenţi, care să conceapă şi să propună mediului privat afaceri profitabile? Prea puţini, şi aceia sunt adeseori prea copleşiţi de efortul de a împiedica în fiecare zi colapsul sistemului pentru a mai fi în stare să încerce să îl şi dezvolte.

Dar cazuri asemănătoare cu România sunt multe, la fel cum şi în Champions League nu doar echipele româneşti sunt ciuca bătăilor: 13 state din 28 sunt mai mult sau mai puţin în aceeaşi situaţie, atrăgând investiţii infime. Sunt fix acele state sărace şi înapoiate ale Europei, preponderent din estul continentului, care aveau mai multă nevoie ca oricând de infuziile de capital în economie pe care le promitea planul Juncker. În schimb, Franţa, Marea Britanie, Olanda sau Germania profită din plin de pe urma planului de investiţii. Merită deci să ne mai păstrăm felicitările către domnul Juncker şi executivul său ori trebuie să le retragem?

Adevărul este că oriunde ne-am uita, în Champions League sau în Planul de Investiţii pentru Europa, între statele occidentale ale Europei şi cele răsăritene se cască o mare prăpastie… De partea primelor sunt banii şi ştiinţa de a investi, atât în fotbal, cât şi în economie. Celor din urmă nu le rămâne de obicei decât să stea în spate şi să fie consemnate drept participanţi neînsemnaţi la competiţie. Atât în fotbal, cât şi în economie.

În fotbal este greu să modifici formatul competiţiei astfel încât să nu mai conteze atât de mult cei doi factori mai sus amintiţi. În economie însă, nu este atât de greu pentru un guvern sau un cvasi-guvern, cum este Comisia Europeană. Şi nu numai că nu este greu, dar este de fapt obligatoriu să se îngrijească ca toţi participanţii la competiţie să obţină totuşi o parte echitabilă din resursele puse în joc şi aceasta pentru că, aşa cum spuneau vechii greci, politica (a se citi guvernarea) se ocupă de binele comun, nu doar de binele unor anumite grupuri ale celor guvernaţi.

Comisia Europeană a ţinut cu tot dinadinsul să aibă un proiect economic care, în primul rând, să poată revigora cu adevărat economia europeană, iar în al doilea rând să poată fi prezentat ca o poveste de succes şi să redea optimismul pe un continent al neîncrederii. De aceea, competiţia pentru fondurile puse la dispoziţie prin Planul Juncker au fost lăsate la liber, cum se spune, iar oportunitatea a fost exploatată din plin de cei care au potenţa financiară şi ştiinţa investiţională de a o face, ceea ce de altfel a şi asigurat succesul dorit de Comisie.

Întrebările pe care le-am pus mai sus în altă formă o repet încă o dată aici. Ce facem  cu ceilalţi, cei care abia de curând au venit la „masa bogaţilor”? Este succesul Comisiei complet atâta vreme cât ei rămân flămânzi pentru că nu pot şi nu ştiu să ţină o furculiţă în mână?

După primul an, Comisia a revizuit pe alocuri planul Juncker, în principal prin introducerea unor instrumente de asistenţă binevenite. După cum au evoluat lucrurile de atunci, mi-e teamă însă că la jumătatea anului 2017, atunci când va fi evaluat şi al doilea an de funcţionare al planului Juncker, cei săraci tot flămânzi vor rămâne. Şi atunci, nu va fi oare nevoie de o reconsiderare radicală a planului, astfel încât să se poată înfrupta şi România sau Bulgaria sau Cipru sau Grecia mai din plin?

Din păcate, aşa cum în fotbal mai multă preocupare stârnesc aventurile fotbaliştilor cu vampe ieftine ce populează show-biz-ul autohton decât lipsa bazelor de antrenament şi a centrelor de juniori, pe agenda publică din România, chiar şi acum (sau poate tocmai acum) înainte de alegeri, ne preocupă mai mult dosarele politicienilor şi gâlceava ieftină decât soluţiile prin care ne putem schimba atât pe noi, cât şi planul Juncker, astfel încât acest instrument ingenios să ne fie de ajutor şi nouă…