Justiţia, călcâiul lui Ahile

Ahile, cel scăldat în ambrozie de mama sa pentru a-l face de neînvins adversarilor în luptă, are un călcâi vulnerabil, altfel n-am mai fi avut niciun mit frumos; fără slăbiciuni și vulnerabilități nu există șansa măreției, asta învățăm de secole. Justiția, protejata zeiței minții și inteligenței divine Atena, a fost în vremurile moderne apărată instituțional prin separarea ei de celelalte puteri, legislativă și executivă; în câteva secole de gândire juridică s-a constatat că așa funcționează cel mai bine o societatea democratică și stabilă, lâsând justiția să domnească și să se guverneze singură. Aflăm ieri că președintele Senatului cere președintelui demiterea unor înalți magistrați din cauza soluției într-un dosar penal. Suntem deci, în mod paradoxal, într-o situație în care putem identifica rapid inamicii justiției privind anumite călcâie care au călcat strâmb. În același timp, suntem în mitul invulnerabilității imperfecte a justiției, al cărei călcâi al lui Ahile sunt și oamenii din sistem, care din rea-credință sau incompetență o viciază, dar mai ales a celor care țintesc permanent câte o săgeată otrăvită către călcâiul ei, săgeți înmuiate în subtilități de tot felul mai nou, pentru a dărâma mitul invulnerabilității crescute pe fondul succesului DNA în condamnarea corupției. Ni se transmite doct la televizor și prin comunicate, de către non juriști, diferența dintre ”suspiciuni rezonabile” și ”indicii temeinice”. Eu știu că Senatul și Camera Deputaților au corp de juriști prin departamente, cărora le pot cere câteva studii de drept comparat de prin alte sisteme juridice. Ar afla, de exemplu că ”suspiciunea rezonabilă” este standardul juridic în sistemul juridic penal american și, de-a dreptul șocant!, este standardul legal în statele UE și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Probabil însă că nu sunt juriști acolo, nu e nevoie de ei, nu există buget pentru consultanță juridică sau nu există interes pentru a afla despre ce vorbești, dacă ești într-o funcție publică și te-ai decis să vorbești despre ceva ce nu cunoști.

Ce nu înțeleg cei care solicită intervenția președintelui, după de ce li s-a cerut documentarea procedurii din Parlament cu privire la senatorii puși sub urmărire penală (ce coincidență!) și nici alții care deja propagă informații false în spațiul public este faptul că președintele nu are absolut niciun fel de atribuții în situația dată. Scrie în Constituție, scrie în legi, și e standard principiul enunțat mai sus, cel al separării puterilor în stat. Țipă politicienii de rit nou de dimineața până seara că vor justiție independentă, dar cer demiteri și tăieri de capete ca pe vremea lui Stalin, vorbind despre ”represiunea statului” și ”nedemnitatea” magistraților, și altele asemenea.

Câteva clarificări:

1. În fond s-a decis arestarea și condamnarea persoanei de către judecători, pe baza probelor administrate în cauză.
2. Orice hotărâre judecătorească are căi de atac, adică instrumente legale puse la dispoziția justițiabilului pentru a-și apăra drepturile și cauza, dacă se consideră nedreptățit, deci un alt filtru de magistrați care să evalueze dosarul.
3. Persoana a recurs la această cale și a fost achitată în apel, complet de doi judecători, pe baza examinării acelorași probe din dosar.
4. Așadar mai mulți magistrați, pe același caz, au dat două hotărâri complet diferite. Nu este prima oară, mi s-a întâmplat și mie, și oricărui avocat. Te poate stupefia o astfel de soluție, dar explicațiile sunt simple, dar oricum inexacte, până când nu vom citi motivarea instanței: 1. ori judecătorii din fond (prima instanță) au apreciat și interpretat greșit probele și vinovăția, ori judecătorii din apel. Motivele pot fi multe, plecând de la dificultatea cauzei, capacitatea judecătorilor de a discerne și a emite judecata (vocație, pregătire, inspirație) sau alte motive mai sofisticate, ce țin de politic și de lupta care se dă pentru preluarea justiției de către politicieni, asalt început în 2012 și reluat, după unele pauze strategice, recent.

Întrebările legitime care se pot pune:

1. legat de celeritatea arestării și judecării în prima instanță, este de aflat: dacă un înalt magistrat, implicat activ în lupta anticorupție, și-a folosit în vreun fel influența pentru a se începe urmărirea penală și excesul de zel în acest caz?
2. de ce este preluat acest caz și manipulată opinia publică fie într-un sens, fie în altul: de la ”șantajul asupra președintei ICCJ” s-a trecut rapid la ”denunțul calomnios al președintei ICCJ”? Ambele formulări sunt induceri în eroare a opiniei publice. Indiferent de părerile personale despre acest caz, cât timp s-a dispus achitarea nu mai putem vorbi despre șantaj. Cât timp în România se fac la ordinea zilei denunțuri calomnioase mânate de răzbunări de tot felul și curg plângerile penale neîntemeiate e foarte periculos să îngrădim dreptul unei persoane – orice persoană – de a se adresa justiției.
3. dacă s-a comis un abuz, autorul plângerii fiind magistrat, există pârghii și instrumente prin care se poate acționa. De asemenea învinuitul se poate reabilita pe căi legale. De ce se fac judecăți juridice în presă și prin mass media de către persoane fără studii juridice? De ce formatori de opinie interesați sau cointeresați se pronunță ferm și neiformat pe probleme juridice?
4. de ce președintele Senatului nu cunoaște Constituția, atribuțiile președintelui și ale puterii judecătorești, dar totuși își permite să dea indicații președintelui și să facă afirmații legate de ”nedemnitatea” unor magistrați?
5. de ce se discută, din nou, despre ”puterea represivă” a statului împotriva cetățeanului într-un caz dedus judecății, cu un proces judecat în două instanțe, cu complete și judecători diferiți, când statul pune ofițeri acoperiți din SRI să lucreze împreună cu ANAF sau să urmărească în detaliu, până la finalizarea lor, dosarele cheie de pe rolul instanțelor, mai ales cele instrumentate de DNA și DIICOT?
6. de ce nu există un mai mare interes din partea societății civile, nu a politicienilor, pentru a se clarifica acest scandal, cât mai rapid, cu date și informații exacte și pertinente?
7. de ce există un atât de mare interes pentru a discredita justiția și magistrații, chiar și de la persoane cu bune intenții? Este cel mai grav lucru. E adevărat, la fel de grav, este să închidem ochii și să pretindem că totul funcționează legitim și legal, cu aparența unui stat de drept și riscul de a ajunge într-un scenariu ca Leviathan, filmul lui Andrei Zvyagintsev.

Ar mai fi multe de spus, însă trebuie să tragem și câteva linii de concluzii. Sunt multe erori și anomalii în sistemul de justiție. Nu întâmplător România a fost condamnată la CEDO în nenumărate cauze și a plătit până acum daune, în 20 de ani, de 55 milioane euro. Responsabilitatea pentru aceste erori revine însă puterii judecătorești doar în proporție de 46,57% (34 cauze) comparativ cu puterea legislativă care este responsabilă în 63,01% cauze în care s-au pronunțat hotărâri de condamnare (46 de cauze)[1]. Până și aici, în această statistică, puterea legislativă, așadar parlamentarii, este un factor de regres și stagnare pentru justiție și pentru România. E bine să fim conștienți de acest lucru.

Dincolo de asta, din cauza atacurilor permanente asupra justiției și a agendei publice și din ce în ce mai vizibile a grupurilor de interese mafiote care încep să populeze pușcăriile, noi, avocații, nu ne mai putem pronunța decât cu reticență sau deloc atunci când au loc încălcări flagrante ale drepturilor individuale și când există abuzuri, de exemplu dacă există situații de arest sau detenție preventivă dispuse arbitrar, în funcție de persoana învinuitului sau când demnitatea sau dreptul la imagine și viață privată ale învinuiților sunt terfelite în mass media. Nu putem pentru că, în vacarmul asurzitor de pseudo-voci credibile, pseudo-lupători pentru justiție nu ne mai auzim și, mai periculos, riscăm să intrăm, fără voie, într-un grup sau altul, pentru că în România, din păcate, nu se evaluează o situație pornind de la niște criterii și standarde ale statului de drept, ci pornind de la niște priorități și agende de interes (legitime sau mai puțin legitime) ale unor grupuri. Îmi pare rău (sau bine, depinde de perspectiva din care se citește) să o spun, dar avocații sunt cel mai bun barometru al unui stat de drept, iar avocații litiganți sunt cei care apără și susțin domnia legii în instanțe, acesta este rolul lor, iar vocile credibile pe teme de justiție trebuie să vină din din profesiile juridice, nu de pe margine, oameni care cred că se pricep la toate dacă au fost participanți sau au organizat trei seminarii pe justiție, pentru a ieși o dată din ceața asta indusă de unii și de alții în mod interesat.

Trăim, fără niciun dubiu, în țara evenimentelor senzaționale, de urgență sau de-a dreptul catastrofale, zilnice, acesta e ineditul locului; dacă în alte țări situațiile ieșite din comun sunt rare, la noi emoțiile, dezbaterile urlate și scandalurile sunt zilnice. Numai în ultimele zile avem: o sinucidere nefericită care pune din nou în discuție capacitatea reală de intervenție a instituțiilor statului cu prerogative în domeniu, precum și lipsa de empatie, de discernământ și de respect pentru viața omului (și voi scrie separat pe acest subiect); scandalul imens de mai sus, pe tema unui dosar cu decizii contradictorii, radical opuse, în fond și în apel, într-o cauză penală în care s-a dispus măsura arestării preventive pe o perioadă lungă și în care plângerea penală a fost făcută de un înalt magistrat al ICCJ; un scandal legat de incompetența crasă și reaua-credință a celor care ne conduc, mai precis a liderului Senatului, al doilea om în stat, cel care poate conduce țara, în situația în care președintele Klaus Iohannis ajunge în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, dacă este suspendat sau dacă pățește ceva. Mai sunt câteva scandaluri în fundal, cum este cel foarte serios legat de implicarea la un nivel extrem de periculos a SRI în justiție și, în general, în viața cetățenilor, cu declarații explicite din partea unui general SRI și ale actualului șef al SRI. Mai apare și cartea Adrianei Săftoiu, care confirmă rolul și puterea foarte vastă a SRI în administrarea dosarelor. Dacă am corela aceste informații cu cele cuprinse în comunicate ale DNA care laudă explicit colaborarea cu SRI și să coroborăm și cu lipsa de legitimitate a comisiei parlamentare de control a activității SRI condusă de oameni afiliați serviciului și sferelor puterii, dar și cu faptul că este un serviciu puternic militarizat, ne putem ușor înspăimânta. Pe scurt, o mulțime de probleme și sunt convinsă că în cursul zilei de astăzi o să mai apară ceva, la fel de exploziv.

NOTE

[1] http://adevarul.ro/news/eveniment/In-ultimii-20-ani-romania-fost-obligata-cedo-plateasca-55-milioane-euro-1_55645cbdcfbe376e359c6a3f/index.html