Sartori: obstacolele gânditorului sofisticat

Dincolo de limbajul deseori greoi şi construcţiile aparent alambicate, lucrările lui Giovanni Sartori ascund printre rânduri esenţe ale ştiinţei politice. În spatele complexităţii frazelor, există de fiecare dată o reflecţie a disciplinei asupra ei însăşi, o critică lucidă fără de care orice proces analitic ar cădea în capcana propriei sale vanităţi.

Dacă acceptăm dicotomia lui Sartori în ştiinţa politică şi mai cu seamă în politica comparată, între cei ce stăpânesc cercetarea empirică şi cei ce au în plus şi măiestria logos-ului, mulţi dintre noi ar putea răsufla uşuraţi. Ne putem privi drept acei gânditori conştienţi, sofisticaţi, care refuză să abuzeze de idiomuri cantitative şi pentru care analiza conceptuală este decisivă. Acest cugetător nu are nevoie de instrumente pragmatice pentru a explica fenomenele în profunzime, deşi se poate folosi de ele. Pentru el etimologia, ideile clasicilor şi explorarea teoretică pot fi uneori suficiente pentru a da naştere unor concluzii cumpătate şi valoroase.

Cu toate acestea, gânditorul conştient este un personaj extrem de rar, nu din cauza afinităţii celor mai mulţi pentru studiile empirice. Caracterul său conştient nu este dat de simpla utilizare a unor noţiuni prestabilite, ci prin capacitatea de a nu cădea pradă celor mai mari obstacole ale analizei teoretice: pseudo-echivalarea şi perspectiva unidirecţională.

Expansiunea comparativă, în ciuda diversităţii pe care o oferă în mod concret, într-o analiză pur teoretică, poate duce la conceptualizări vagi, din pricina necesităţii unor categorii universale.

Astfel, putem descrie toate regimurile care se află într-o presupusă tranziţie spre democraţie ca fiind regimuri hibride, însă această categorie nu permite diferenţierea respectivelor regimuri între ele. De aceea, putem continua aplicarea taxonomiei de la general spre particular, până când vom ajunge la categorii mai restrânse, precum democraţia electorală sau democraţia delegativă. Dar în acest caz vor exista regimuri care nu se încadrează în nicio astfel de categorie, mai ales în condiţiile în care sistemele politice în cauză suferă modificări constante. Prin urmare, nerăbdarea de a defini şi neplăcerea cauzată de meticulozitatea intelectuală ne pot face să recurgem la pseudo-echivalări, să ne mulţumim cu plasarea fiecărui regim într-o categorie convenabilă, fără a încerca să-i înţelegem profunzimile.

Însă probabil cel mai delicat impediment al unui astfel de gânditor este în cel din urmă propria sa judecată. Trăind într-un anume tip de mediu, gândirea ii va fi inevitabil modelată conform unui ansamblu de valori specifice acelui mediu. În aceste condiţii, vor fi necesare, atât o înclinaţie, cât şi încercări considerabile pentru adaptarea la diverse alte paradigme şi pentru o analiză cât mai echilibrată a unor situaţii, fenomene şi procese.

Iată de ce nu ne putem permite îndrăzneala de a ne număra atât de rapid printre cei ce deţin iscusinţa conceptualizării şi a analizelor lucide. Însă acest lucru nu ar trebui să împiedice pe niciunul dintre noi să aspire la o astfel de măiestrie şi să depună toate eforturile necesare pentru a ieşi din tiparele categoriilor universale şi a reprezentărilor dintr-o singură perspectivă.