Partidul Piraţilor, legea partidelor şi reforma statului

Una dintre iluziile pe care orice analiză lucidă este chemată să le înlăture este cea potrivit căreia supravieţuirea democraţiei constituţionale poate fi posibilă fără asanarea mediului partinic din România. Partidele politice, al căror rol privilegiat este consacrat şi de Constituţia României, sunt nu doar vehiculele prin care se exprima opţiunile cetăţenilor, ci şi actori esenţiali în procesele juridice legate de  guvernare.  Cu ocazia  consultărilor pentru formarea cabinetului sau în momentele de mediere, la iniţiativa Preşedintelui  Republicii, partidele politice  parlamentare pot fi decisive. De calitatea recrutării din interiorul lor depinde calitatea democraţiei înseşi.

Din aceste raţiuni, unul dintre riscurile care pot compromite ordinea democratica este osificarea artificială a partidelor, prin apariţia  fenomenului de solidarizare, complicitate şi cartelizare. Actuala legislaţie în materia formării partidelor este un exemplu  elocvent al acestei tendinţe oligarhice a partidelor parlamentare  de a acţiona, concertat, în vederea limitării exerciţiului  dreptului constituţional de asociere. Cerinţele impuse, evocate şi analizate în dezbaterile recente, sunt de natură  să facă imposibilă  apariţia unor noi partide, însă rezultatul previzibil  este perpetuarea ordinii existente.

Exerciţiul încercat de Partidul Piraţilor în faţa Tribunalului Bucureşti, acela de a  înainta o sesizare de neconstituţionalitate privind legea partidelor,  ilustrează limitele actuale ale cadrului juridic, ca şi imposibilitatea de a construi o alternativă, în absenţa unei modificări normative. Argumentele Statului, exprimate prin opinia  Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucuresti, sunt lipsite de ambiguitate. Pentru  Statul Român,  actuala formă juridică, ce condiţionează înregistarea unui partid de îndeplinirea   unor cerinţe relative la listele de semnături, este o măsură  legitimă de protejare a ordinii constituţionale, de vreme ce alternative – anume eliminarea pragului de semnături -, ar avea drept rezultat apariţia unui potenţial pericol, prin proliferarea unor partide politice  fără corespondent în opinia publică.

În fapt,  argumentele Statului sunt similare cu cele care au  justificat şi decizia Curţii Constituţionale de a valida constituţionalitatea pragului electoral. Este vorba de întărirea stabilităţii vieţii politice, prin limitarea riscului  de pulverizare şi dispersie partizană. Pragul de semnături, ca şi pragul de intrare în Camere, răspund acestui  deziderat, evocat de Stat spre a justifica limitarea exerciţiului  dreptului de asociere. Termenul cheie este cel de “reprezentavitate”, la nivel naţional şi regional, invocat ca o justificare a soluţiei legislative autohtone.

Ceea ce această argumentare  ignoră, în mod deliberat, este efectul secundar pervers al  imposibilităţii efective de înregistrare de noi partide. Lipsite de acest debuşeu instituţional, curentele din opinia publică nu mai dispun de un vehicul de exprimare.  Consolidarea status quo –ului este de natură să submineze dinamica şi competiţia democratică.

Este relativ uşor de anticipat că argumentele evocate de Parchet vor fi şi cele pe  baza cărora Curtea Constituţională va respinge un ipotetic caz al Partidului Piraţilor.  După cum la fel de important este să subliniem că şansele unui recurs în faţa unei instanţe pan- europene, de natura CEDO, sunt la fel de reduse. Cazurile CEDO în materia libertăţii de asociere politică au  o relevanţă limitată pentru cazul românesc. Nu este o situaţie de natura celor din alte spaţii  politice, acolo unde asocierea este refuzată pe temeiuri politice. Cât despre  Uniunea Europeană,organismele comunitare  supraveghează doar maniera generală în care pluralismul este protejat. Comisia de la Veneţia nu deţine, la rândul ei, prerogativa de a invalida legislaţia. Misiunea ei ar fi aceea de a se exprima pe marginea unei modificări de regim juridic, furnizând nu doar expertiză comparată ,ci şi un unghi de vedere detaşat şi neutru.

Concluzia acestei speţe este  evidentă. Nu sesizările de neconstiuţionalitate  pot fi catalizatorul schimbării de paradigmă, ci eforturile de modificare a legislaţiei. Ieşirea din acest blocaj juridico – politic este o urgenţă care nu mai poate fi scoasă de pe agenda dezbaterii publice.

Acest articol este parte din proiectul Eurocentrica “Democraţie şi participare: legea partidelor ” coordonat de Claudia Postelnicescu.

Alte articole în cadrul acestui proiect:

Liviu Iancu 11 iunie 2014:

Cetăţeni şi politicieni în România şi Europa: reformă sau revoluţie? 

Claudia Postelnicescu 5 iunie 2014:

Cum regenerăm clasa politică? O nouă lege a partidelor politice