Preşedintele-primar

Începînd cu 22 decembrie, vom avea primul preşedinte plin de stat al cărui nume nu se termină cu „escu”.  E un amănunt anecdotic şi, în fond, nerevelant. Aşa cum, doar anecdotic şi cu relevanţă doar statistică e şi detaliul că, din nou în premieră, va fi pentru prima oară cînd preşedintele republicii va fi cineva care nu e etnic român – la urma urmei, naţiunea modernă nu e definită, în mod fundamental, în termeni etici, ci în noţiuni şi valori civice.

Ceea ce mi se pare că e mult mai demn de luat în seamă e una dintre concidenţele care leagă această succesiune – în ciuda stilurilor de a face şi de a vorbi politica pe care le-au etalat, pînă acum cel puţin, ultimii doi preşedinti – cel care predă mandatul în 22 decembrie şi cel care îl preia. După un preşedinte specializat în hidrologie şi în carieră long term prin diversele straturi ale aparatului comunist şi după un preşedinte specializat în geologie – primul, Ion Iliescu; al doilea, Emil Constantinescu -, iată că, pentru un al treilea mandat consecutiv vom avea un preşedinte de stat care, înainte de a ocupa această poziţie, a fost primar de oraş. Căci, amănunt care e important şi care poate avea urmări şi de acum înainte în privinţa faptelor politice, şi Traian Băsescu, şi Klaus Iohannis au ajuns la Cotroceni după ce au părăsit Primăria Generală a Capitalei şi, respectiv, Primăria cochetului Sibiu.

Formal, aşadar, si unul şi altul au fost primari. Mandatele celor doi sînt şi nu sînt însă comparabile pînă la capăt. Traian Băsescu a stat mai puţin de cinci ani la Primăria Capitalei – un mandat şi cîteva luni – în vreme ce Klaus Iohannis a stat în fruntea oraşului Sibiu aproape triplu – e primar din 2000, cu trei mandate şi jumătate practic. În cei 14 ani de mandat sibian, puţine au fost controversele şi scandalurile care au răzbătut pe agenda naţională dinspre oraşul care a fost, la un moment dat, capitala europeană a culturii. În schimb, dinspre Primăria Generală a Capitalei, puţine au fost lunile fără scandaluri în perioada în care lider era Traian Băsescu. Să punem nuanţele re rigoare la acest capitol – prezenţa şi respectiv absenţa „zgomotului public”  nu ţine, în mod fatal, de personalitatea şi de stilul de a face politică, diferite fără discuţie, ale celor doi. Ţine, desigur, şi de asta, dar nu la modul exclusiv. Sibiu e un oraş mijlociu din România, cu mize economice importante, dar nu de anvergura Constanţei, spre pildă. Bucureştiul, în schimb, e – se vede asta şi la alegerile locale, dar şi cu ochiul liber – „perla coroanei”. De altfel, în ultimul deceniu, mai toate statisticile spun că, între 50-70% dintre finanţele ţării sînt rulate în şi prin Bucureşti.

Paralele – inegale – dintre cei doi inclusiv foşti primari, Klaus Iohanis şi Traian Băsescu pot merge mult mai departe şi în foarte multe direcţii. Ele sînt importante şi merită să fie făcute – inclusiv ca studii serioase. Cele două experienţe local-regionale – care au dat- iată, doi preşedinţi ai României, unul după altul, în trei mandate legate – sînt o parte importantă din istoria politică şi administrativă a ţării. Ele au valoare de dublu-precedent, după cum, valoare de studiu aplicat şi, de asemenea, de dublu precent au şi fapte din aceeaşi serie: tot pe centru-dreapta (o coincidenţă?), avem, dar la nivel de Executiv, două detaşări direct din funcţia de primar (Ciorbea şi Boc), una din Capitala, a doua, din Cluj.

Unde vreau, de fapt, să ajung? Iată, pe scurt: funcţia de primar – cu atît mai mult de primar într-un oraş care se vede bine de tot pe radarul public – e una puternică. Cine e instalat în ea are putere reală. E un om cu autoritate. În stiluri diferite, unii ar putea spune chiar radical-diferite, pentru Bucureşti şi pentru Sibiu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis au fost lideri puternici. Ca primari, au fost lideri de organizaţie, lideri puternici de instituţiei.

Ca preşedinte, de asemenea, Traian Băsescu a fost un lider puternic. Klaus Iohannis a promis că, dacă va fi ales preşedinte – iată că a fost ales! -, va schimba modul de a face politică de la nivelul Cotroceniului. Cum spuneam, ca primar, şi domnul Iohannis a fost un lider puternic, cu multă autoritate. Întrebarea – la care nu e cazul să ne grăbim să răspundem şi chiar dacă am încerca să o facem, nu am putea merge mai departe de listarea unor serii posibile de scenarii – care vine, în aceste condiţii, de la sine e următoarea: ce anume poate şi trebuie să schimbe – în privinţa stilului, dar şi a conţinului, a sumei de decizii pe care va trebuie să le ia – noul preşedinte al României astfel încît să rămînă un lider puternic, cu autoritate (cu autoritate e diferite de „autoritar”!) şi eficient într-un Vest & democraţiei?

Să rămînem cu întrebarea aceasta în faţa ochilor şi să privim cu atenţie lunile care vor urma. Încă un amănunt: avem, iarăşi ca valoare de precedent, şi exemplul de preşedinte slab, copleşit de funcţia şi de intrigile naţionale. Tot pe centru-dreapta, by the way…

Articol preluat din LaPunkt.ro