Asasinarea de către Statul Islamic a celui care a fost curatorul muzeului de la Palmyra, Siria, vreme de jumătate de veac, nu este doar o ştire printre altele. În seria de crime care marchează ridicarea acestei entităţi statale barbare, acest gest are o semnificaţie aparte: el întruchipează ambiţia islamismului învingător de a lichida, programatic, toate urmele memoriei culturale a umanităţii. Teroarea este doar în aparenţă aleatorie. Ea este, în realitate, expresia violenţei politice motivate de realizarea unui proiect teocratic. În centrul monstruozităţii pe care o dezvăluie lumii Statul Islamic se află sâmburele totalitar. Decapitarea arheologului sirian Khalid al-Asaad este parte din această serie istorică a unui fanatism contagios, cu vocaţie globală.

Islamismul ca totalitarism

În noile teritorii pe care le controlează acum, eliminând graniţele “ artificiale” pe care le repudiază, Statul Islamic aplică, cu minuţiozitate, o întreagă pedagogie socială. Asemeni fascismului şi comunismului, islamismul are la temelie o dorinţă prometeică de reîntemeiere a umanităţii. Tot ceea ce ţine de un trecut pătat de necredinţă se cere înlăturat. Vestigiile universului de dinaintea fondării Statului Islamic nu au loc în acest spaţiu organizat cu precizie criminală.

De aceea, ostilitatea implacabilă cu care islamismul urmăreşte memoria culturală nu este un accident, ci indică existenţa, în genomul său totalitar, a acestei credinţe în purificare şi renaştere. Trecutul care nu poate fi manipulat este pur şi simplu distrus. Vandalizarea monumentelor, arderea de cărţi, asasinarea savanţilor evocă zelul cu care totalitarismele veacului XX au pus la index, au exilat şi au executat. Totalitarismul nu poate exista în condiţiile in care pluralismul, oricât de fragil, subzistă în comunitatea pe care o domină. Memoria este temelia identităţii pe care islamismul intenţionează să o remodeleze.

S-a spus că ar fi o exagerare să accentuăm aceste crime împotriva monumentelor în clipele în care întregi grupuri confesionale sau etnice sunt exterminate. Dar cele două acţiuni sunt, prin natura lor, complementare. Genocidul pe care îl săvârşeşte implică un dublul asalt- asupra fibrei biologice şi a celei culturale. Pentru cei care instigă la distrugere, la viol şi la execuţii publice, unitatea de acţiune nu este pusă în chestiune: Palmyra sau antichităţile din Irak sunt la fel de periculoase ca şi infidelii destinaţi morţii.

Islamismul este un totalitarism ce păstrează din tiparul conceptual clasic al secolului XX intenţia de revoluţionare a societăţii. De aici, conflictul ireductibil pe care îl opune teocraţiei şiite de la Teheran. Unite prin ura, comună, faţă de Vest şi de paradigma sa politică, Statul Islamic şi Republica Islamică din Iran sunt imaginile, gemene, ale eşecului proiectului de modernizare întreprins de autocraţiile seculare din spaţiul musulman şi arab.

Prăbuşirea regimurilor care s-au legitimat prin violenţă seculară şi sectarism naţionalist a făcut posibilă ascensiunea acestui curent totalitar. Incapacitatea statelor de a negocia cu propriile lor societăţi, brutalitatea cu care au reprimat opoziţia, cleptocraţia şi corupţia endemică au pregătit apariţia acestui teren devastat peste care se ridică Statul Islamic. Cazul Siriei dominate de clanul Assad este unul exemplar. Autocraţia laică, de obedienţă sovietică, a alimentat radicalizarea şi fanatismul.

Islamismul este un totalitarism şi în măsura în care se distinge de formele politice care îl precedă prin voinţa completă de ruptură şi prin zelul său misionar. Ideologia Statului Islamic nu este doar un răspuns la prăbuşirea statalităţii în Irak sau în Siria, ci şi încercarea de a oferi întregii comunităţii musulmane un ghid de acţiune şi un îndrumar în construcţia viitorului. Trecerea de la naţionalismul Baath la fundamentalismul religios este un semn al noii epoci pe care o trăim.

Islamismul este un avatar al şigaliovismului pe care Dostoievski îl radiografia în “ Demonii”. Militanţii Statului Islamic sunt fascinaţi de imaginea seducătoare a unei lumi nivelate, curăţate şi cuminţite. Ca şi radicalul rus ce visează la exterminarea talentelor spre a face să se ridice imperiul egalităţii, islamiştii refuză diversitatea, diferenţa, pluralismul, în numele unei fantasme a nivelării prin teroare şi îndoctrinare. Ei sunt urmaşii celor care, în secolul XX, au ucis spre a mântui umanitatea, ameninţată de rasele inferioare sau de duşmanii de clasă.

Tragedia din Palmyra este un semn al acestei pasiuni totalitare ce nu cunoaşte graniţe. Cu fiecare monument care este mutilat, cu fiecare viaţă care este luată, islamismul creşte în pasiunea sa sângeroasă. Ţinta sa ultimă este universală. Iar visul său este acela al liniştii de cimitir care se întinde,suverană, vegheată doar de rămăşiţele umane ale victimelor care au refuzat intrarea în acest paradis pâmântesc.

 

Articol preluat din LaPunkt.ro

 

Tags: , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu