Facebook şi simţul civic. La români

Cea mai recentă acţiune de „coagulare” prin intermediul Facebook-ului îi are pe medici în prim-plan. E cea mai recentă dintre cele de amploare şi dintre cele pe care le ştiu eu, ca să fiu mai exact. Medicii se adună pe Facebook – cu nume şi prenume, cînd am citit acum cîteva zile ultima ştire despre tema aceasta, erau deja peste 16.000 – discută despre salariile mici (nedrept de mici, perfect de acord) şi intenţionează să demareze o radicală grevă generală. Nimic în neregulă, în fond şi în detaliu: să te alături unei comunităţi – fie ea şi aşa zicînd virtuală, cum sînt numite „comunităţile” din social-media – este perfect constituţional. Mai mult chiar: e „în tendinţe”. Dar chiar aici, în faptul de a fi trendy stă ascunsă, cred, o mare problemă.

Agregarea acestei comunităţi menţionate mai sus nu e nici prima şi nu va fi nici ultima tentativă de „coagulare”; un „scan”, fie el şi rudimentar, al încercărilor de a se aduna – de a fi împreună în mai mici sau mai mari comunităţi în mediul virtual ar scoate la iveală, sînt convins, impresionante cifre despre numărul acestor tentative. La încercările de „coagulare”, ca şi la alte „sporturi” aproximative – prin „aproximativ” înţeleg pasiunea de a face proiecte mari, de a le schiţa şi de a  le lăsa să moară -, românii se bat sus de tot, cum se spune. Nu ştiu dacă sîntem campioni mondiali, dar sîntem acolo, în elita competiţiilor despre încremenirile în proiecte (folosesc această sintagmă în cu totul alt sens decît este el deja omologat – bine omologat! – în spaţiul civic de la noi) .

Facebook, ca de altfel întreagă această lume virtuală în care simulacrul este personaj principal, este cu atît mai periculos în direcţia notaţiilor de mai sus; alfel spus, pe un teren deja fertil în care există plenar  vocaţia de a rata, obişnuinţa de a nu pune în practică proiectele desenate, un mediu – cu o imensă forţă magică – precum Facebook-ul nu distruge această nefastă tradiţie, ci o întăreşte.

Mecanismul este foarte simplu în fond: pe Facebook există foarte mulţi „învingători”, dar o victorie obţinută aici este ceva ultra-lejer şi minimal-angajant. La limită, cred că se poate spune aşa: în democraţii mai ales, pe Facebook se obţin aşa de multe victorii şi aşa de lejer încît ele nici nu contează cu adevărat. Pentru că, la nivelul consecinţelor practice, la fel – rezultatele sînt, ca să nu fiu de tot fatalist,  minimale.

Facebook-ul induce, extraordinar de uşor, zone de confort. Zone pe care le caută şi oamenii aşa zicînd simpli – cu aspiraţii extrem de modeste în plan social şi politic – , şi oamenii să le spunem complicaţi; sînt, desigur, „spaţii” către care tind, adînc uman, natural, şi oamenii de perfectă bună-credinţă. Or problemele în care merită să fie investit un surplus de „nerv” civic, implicări şi agregări cu adevărat eficiente sînt exact din partea cealaltă: nu sînt confortabile, sînt nevrozante, sînt rezervoare de potenţiale depresii, cauze care reclamă consum imens de resurse (emoţionale, de timp, de bani).

Cîndva – în perioada în care, febril, întreţineam şi eu o pagină personală de Facebook, eram uimit şi încîntat de „cîtă lume bună se află pe Facebook”. Apoi, treptat şi din ce în ce mai hotărît, verbul „a se afla” a fost înlocuit în privinţa felului în care percepeam ceea ce se întîmplă în această reţea socială cu altele – „a fi exilat”, „a se refugia”, „a se adăposti” şamd. Acum, fără să demonizez, cred că pentru consolidarea democraţiei şi a spiritului civic în România, Facebook-ul este mai degrabă o capcană, indiferent „cîtă lume bună” s-ar afla pe el; sau, nuanţat –  o capcană a cărei forţă creşte proporţional cu numărul oamenilor de bună calitare care se refugiază aici. Fiindcă aici, în acest simulacru de lume, nu se construieşte solid; proiectul nu se vede, indignarea se consumă cît ai clipi din ochi sau se dilată pînă într-atît încît devine grotescă şi îşi este suficientă sieşi. Repet: nu demonizez acest instrument, e – cum multe în ultimele decenii în zona tehnică – o invenţie genială, e ceva necesar, dar e mult prea puţin din multe puncte de vedere.

Fiindcă miza mare este alta: şi anume – cînd ies acei, mulţi, oameni de calitate de pe Facebook! Cînd ies şi cînd se adună, în numele unor construcţii publice  considente şi oneste. Cînd ies din simulacru şi cînd decid, în număr mare şi solidari în bine, să dea piept cu realitatea.

Articol preluat de pe LaPunkt.ro