Interviu Vitalie CIOBANU: Republica Moldova: proiecţie, atenţie, discurs şi realitate

„Trăim într-un grandios simulacru pe calculator, numit Republica Moldova, și nu reușim să spargem ecranul, să atingem realitatea”

Dialog Vitalie CIOBANU – Cristian Pătrășconiu

„România trebuie să fie atentă, empatică, să acţioneze în interesul cetăţenilor, nu al puterii de la Chişinău” – notezi într-un text recent, excelent de altfel. Dragă Vitalie, nu sunt acestea totuna?

E o frază dintr-un articol care încerca să semnaleze disjuncția – cum au perceput-o mulți – dintre nevoile și aspirațiile imediate ale basarabenilor și politicile oficiale ale Chișinăului. Este timpul, eratimpul ca Bucureștiul să facă distincția între declarațiile pro-europene ale guvernanților moldoveni și faptele lor, care au adus Moldova la sapă de lemn. Psihologic o asemenea cecitate putea fi înțeleasă. După opt ani de regim comunist românofob al lui Voronin, „normalizarea” relațiilor dintre București și Chișinău, odată cu învestirea noii puteri, declarat pro-europene, după evenimentele dramatice din aprilie 2009, în Basarabia, a stimulat o atitudine de creditare nelimitată din partea României, un entuziasm nereflectat. Am avut foarte multe gesturi simbolice în primii ani ai noii puteri de la Chișinău, care trimiteau la epoca romantică a „podurilor de flori”, și aș aminti doar secvența cu Vlad Filat (premierul de atunci, nu pușcăriașul de azi), care mergea la Prut și tăia o bucată din sârma ghimpată – relicva frontierei sovieto-române –, cu droaia de jurnaliști cameramani din urma lui…

(foto: Vasile BOTNARU)

Au fost, e drept, și câteva fapte, realizări cuantificabile, mai ales în primii ani ai noii guvernări: semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, eliminarea vizelor, inaugurarea gazoductului Iași-Ungheni și altele. Dar toate acestea reprezentau o perdea cu franjuri și ozoare frumoase. Cu timpul, ilegalitățile noilor guvernanți au zdrențuit cortina iluziilor. Alianța pentru Integrare Europeană, în cele trei ediții ale sale, fusese clădită pe un viciu originar, ale cărui efecte nici măcar noi, cei din stânga Prutului, nu le-am perceput prea repede: partajarea instituțiilor de drept între partidele componente ale coaliției – Procuratura Generală, Centrul Național Anticorupție (CNA), Serviciul de Informații și Securitate (SIS), Comisia Națională de Integritate (CNI) ș.a. –, structuri ce trebuiau să rămână în afara controlului politic. Primul semnal foarte grav a fost dat în ianuarie 2013, cu prilejul scandalului din Pădurea Domnească, atunci când la o vânătoare „a protipendadei”, la care participaseră judecători, politicieni și procurorul general, fusese omorât un om, pe numele său Sorin Paciu. Un accident sau un omor intenționat, nu știm (la vânătoare multe se întâmplă…), dar ceea ce a provocat o adevărată explozie de indignare în opinia publică a fost încercarea de tăinuire a acelui omor. A fost ca o electrocutare: niște guvernanți care ne tot vorbeau despre statul de drept și integrarea europeană, deodată, se dovedeau o șleahtă imorală, o adunătură de interese fetide. Tot ce voiau ei era să-și apere privilegiile și condiţia intangibilă. Ne transmiteau un mesaj lipsit de echivoc: legea e pentru voi, cei mulți și proști. Noi, aleșii, decidem cine poate fi judecat și cine nu.

De aici, încolo, treptat, statul moldovean a început să intre în ceea ce se cheamă captivitatea unor cercuri politico-oligarhice. Lupta crâncenă între cei doi magnați – Vlad Filat și Vlad Plahotniuc – ne-a adus în situația ca Republica Moldova să fie guvernată prin interpuși. Erau, pe de o parte, instituțiile legale și vizibile – guvernul, parlamentul, președinția ș.a.m.d. –, și de cealaltă parte, puterea ocultă, invizibilă a „patronilor” cu sau fără funcții publice. Deciziile se luau nu în sediile de stat, ci în fiefurile de partid. Grija partidelor din Alianța pentru Integrare Europeană era nu să guverneze mai eficient, ci să se blindeze cu tot felul de acorduri și organisme de control, prin care să nu admită ca fragilul echilibru dintre ele să se rupă. Se pândeau reciproc și se urau în taină. Cu alte cuvinte, responsabilitatea politică nu era asumată la vedere – adică la modul clasic: ai eșuat în alegeri sau în aplicarea unor reforme, pleci, îți dai demisia, îi lași pe alții să continue –, ci erau schimbaţi premierii, picate guvernele, pentru a da iluzia unei asumări, dar fără ca în ecuația puterii reale, controlate de oligarhi, ceva să se modifice cu adevărat.

Situația s-a răsturnat atunci când unul dintre cei doi mari rivali, Plahotniuc, l-a anihilat pe Filat și a devenit unicul stăpân, patronul din umbră al Moldovei. De atunci vorbim cu deplină îndreptățire de „stat captiv”, stat care este doar o aparență de stat, cu instituții, servicii, miniştri, parlamentari, directori, ambasadori… Concesionarea Aeroportului Chișinău unor firme rusești, conectate la cercurile politice din Moldova, atacurile raider din bănci, preluarea ostilă a mai multor întreprinderi, dispariția miliardului de dolari, spălarea altor vreo 20 de miliarde de dolari ale mafiei ruse prin complicitatea Băncii Naționale a Moldovei (că altfel nu s-ar fi putut!), toate acestea sunt efectele vizibile, spectaculoase ale pânzei de păianjen criminale în care s-a încurcat acest stat. Trăim într-o hologramă, într-un grandios simulacru pe calculator, numit Republica Moldova, și nu reușim să spargem ecranul, să atingem realitatea, care rămâne învăluită, presupusă…

România nu a sesizat sau poate era conștientă de aceste malversațiuni în care luneca puterea de la Chișinău dar mult timp a preferat să nu se amestece. Ca și occidentalii, care aveau nevoie de „povești de succes” la porțile Europei (cel puțin, „într-o țară luată separat”, vorba lui Lenin), astfel încât Moldova devenise premiantul Parteneriatului Estic. Dar un fals premiant, un premiant fraudulos. Unul care își lua BAC-ul copiind. Nu degeaba, semnificativ, politicianul cu cea mai mare popularitate printre basarabenii cultivați este Maia Sandu, cea care a reușit în Educație o minirevoluție, sporind exigențele în sistem, instalând camere de luat vederi și ridicând în trei ani coeficientul de reușită și promovabilitate la Bacalaureat. Tot ea a eliminat câțiva funcționari compromiși din minister (pe care însă justiția noastră coruptă i-a restabilit în posturi după ce Maia Sandu n-a mai fost ministru), a introdus obligativitatea concursului pentru ocuparea funcției de directori în școli și licee… Moldova este un elev repetent, un chiulangiu care trebuie băgat într-o sală de curs din care să nu iasă decât cu lecția corectitudinii şi bunei purtări învățată: „Să nu furi, să nu minți, să te ții de cuvânt, să-ți respecți părinții și profesorii!…” Să reînvețe Decalogul sub veghea unor dascăli din țările protestante…

Prestigiul României va fi grav afectat, dacă nu se face această distincție netă: de o parte regimul Plahotniuc, de cealaltă poporul, cetățenii. Pentru că agenții de influență ai Moscovei, media pro-rusă din Republica Moldova insistă pe ideea că România și Statele Unite susțin oligarhia de la Chișinău care le-a promis că va aduce Basarabia între granițele României, ba chiar pretind că ar exista un plan secret, diabolic, de încorporare. Deci acesta e marele pericol: compromiterea cauzei românești și proeuropene prin asociere cu regimul mafiot din Moldova.

Atunci, cum se despart apele acolo la voi, din unghiul tău de vedere? Altfel spus: care e agenda „cetăţenilor” şi care e aceea sau care sunt acelea ale „politicienilor”?

Agenda e comună: supraviețuirea. Doar că în alt fel. Cetățenii se gândesc cum să-și achite facturile tot mai împovărătoare, cum să-și găsească un loc de muncă, cum să-și hrănească și să-și îmbrace copiii… Politicienii se gândesc cum să rămână la putere. Și când te uiți cum s-a format actuala majoritate parlamentară, prin corupere, șantaj și racolare , vezi că nu-și mai aleg mijloacele.

Azi, în Republica Moldova, ideologiile au murit și poate ar trebui să ținem un moment de reculegere… Totul se reduce la o luptă abjectă pentru resurse și influență.

Mi-ai spus, într-un schimb de mesaje premergător acestei discuţii, că, într-un fel, Moldova e la un „capăt de drum”. Ce fel de drum? Populat cu ce fel de repere?

Vorbesc de sfârșitul unui drum care începea la 27 august 1991, atunci când a fost proclamată independența și nu Unirea cu România. I-am avut pe toți la putere în acești ani: pe agrarieni (fosta nomenclatură a colhozurilor), pe comuniștii revanșarzi și pe noii democrați, pe frontiștii lui Iurie Roșca, pe moldoveniştii „soft” ai lui Lupu şi Diacov şi pe o parte dintre cei care au făcut studii în România și care ne-au dezamăgit crunt, mă refer la Vlad Filat și la colegii săi de generație, i-am avut (îi avem) la guvernare pe versatilii pro-români Mihai Ghimpu și Dorin Chirtoacă – cu toții au împrumutat rapid culoarea și moravurile locului. Nu ne-a mai rămas decât Unirea. Adică o țară nouă și o istorie nouă – și tocmai acest obiectiv e atât de greu de înfăptuit, pentru că avem o societate debusolată, scindată pe diverse paliere. Deși suferința e comună – regimul oligarhic –, lumea vede în mod diferit soluțiile. Unii vor cu România și cu Occidentul, altora li se pare că reapropierea de Rusia lui Putin ar putea să ne scape de Plahotniuc. Dar nu realizează că în locul oligarhiei locale va veni mafia rusă, care ne va arunca în sub-istorie, ne va băga într-un nou gulag. Pe asta mizează autoritățile de la Chișinău, pe acest șantaj își construiesc argumentele, pe teama de ruși (reală sau butaforică), pe lectura eminamente geopolitică a situației din Moldova din partea României și a partenerilor noștri externi.

Când am spus „capăt de drum” am avut în vedere sentimentul de exasperare și insolvabilitate pe care îl resimt majoritatea moldovenilor după șapte ani de guvernare pseudo-proeuropeană și la aproape un sfert de veac de la proclamarea independenței. E nevoie de o schimbare radicală.

(foto: Vasile BOTNARU)

Ce crezi tu că e realist de aşteptat pentru viitorul imediat şi mediu şi ce este puţin probabil să se întâmple?

Mi-e greu să fac profeţii. Pentru că la Chișinău s-a instalat arbitrarul absolut. Puterea e concentrată în mâinile unei cleptocrații cinice, având în frunte un personaj lipsit de scrupule, care construiește mereu scheme, adună dosare, stochează filmulețe video prin care îi șantajează pe politicieni din Moldova, dar și pe cei din România (pe unii dintre ei) și poate și din alte țări. Un personaj fabulos, dacă ar fi rămas în literatură… În acest moment în parlamentul de la Chișinău cel mai numeros grup îl constituie neafiliații, adică transfugii pe care oligarhul i-a smuls de la celelalte fracțiuni parlamentare: de la PLDM, de la comuniști și de la socialiști. Partidul Liberal al „unionistului” Ghimpu este capturat in corpore, a devenit, practic, o filială a Partidului Democrat. Nu e nimic mai nesigur decât să încerci să descifrezi trucurile „iluzionistului” Plahotniuc, nimic mai puțin previzibil decât un sistem al puterii construit pe corupție și șantaj. Comportamentul unei guvernări care se ghidează de o doctrină, de niște precepte ideologice, oricât de controversate, încă mai poate fi anticipat. De pildă, Tsipras în Grecia. Dar un regim oligarhic, imoral și a-moral, este o enigmă. Cei care-l slujesc pe „castelan” visează să scape de el pentru că le-a răpit libertatea personală, desigur, cu acceptul lor. E drept că multe „insecte” din plasa oligarhului sfârșesc prin a crede că prizonieratul e o stare naturală și încep să-i urască pe foștii lor colegi de partid care au rezistat „ofertelor” lui Plahotniuc. De fapt, se urăsc pe ei înșiși. Pe cei care au fost cândva și care, uneori, tot mai rar, îi probozesc din oglindă…

Vom avea peste câteva săptămâni alegerile președintelui, adică un alt moment de maximă tensiune și, poate, și un scrutin parlamentar anticipat, pe care și-l doresc în acest moment circa 80% din cetățeni, conform sondajelor. „Să vină oricine, doar să scăpăm de ăștia, mai rău de-atât nu poate fi!”. Și Occidentul, cum spuneam, are vina că nu a intervenit la timp ca să-i sancționeze pe mafioții de la Chișinău. A vărsat bani cu nemiluita, știind că-i varsă într-un butoi al Danaidelor, și abia acum s-a trezit și pune condiții. Dar între timp „integrarea europeană” a ajuns o vorbă de ocară în Moldova.

La noi, în România, s-a vorbit la un moment dat – afirmaţia aparţine unui cunoscut politician şi ea a devenit faimoasă – despre „cele două Românii”. În spiritul acestei formule care, cred, îţi este cunoscută – câte Moldove sunt, după părerea ta?

Cred că tot două, doar că linia de fractură s-a modificat sau, mai exact, s-a pus de-a curmezișul celei vechi. Am crezut mult timp că avem două Moldove: una proeuropeană (chiar dacă nu integral și unionistă) și alta prorusă. Acum avem o țară a poporului și alta a oligarhiei.

În ce tip de stat ai putea plasa Moldova? Ce specific are acesta?

E un stat post-colonial, care nu și-a rezolvat problema de identitate. Și pe acest fundal, al unei rupturi interioare foarte adânci, a fost capturat de mafie. De o mafie transpartinică și transideologică. Oligarhul nr. 1 de la Chișinău, așa cum știți, are nume diferite, mai multe pașapoarte. „Chipurile” răului, ca la Denis de Rougemont… Acest rău are o capacitate de a se metamorfoza incredibilă. Există o convingere foarte puternică azi, la Chișinău, că nicio reformă, nicio demisie, nicio „aliniere” cerută de forurile europene nu poate fi autentică atâta timp cât în spatele lor se află acest personaj malefic, atâta timp cât „mașinăria” pe care a creat-o nu este dezasamblată.

(alături de Bogumil Luft, cu ocazia lansării cărţii „Românii, în goana după happy-end)

Trei întrebări care stau în aceeaşi serie. Prima: ce apreciezi că face România în raport cu Republica Moldova? Care e evaluarea ta de ansamblu în această privinţă?

Am să răspund scurt: burse pentru tineri, cetățenie pentru toți basarabenii, care se încadrează în prevederile legii (și legislația a devenit mai permisivă), investiții în infrastructură: drumuri și grădinițe pentru copii în sute de localități de la noi. Autobuze școlare. SMURD Moldova. Radio Chișinău și TVR Moldova. De curând a început construcția, din temelii, a unui nou teatru dramatic la Cahul dintr-un grant oferit de guvernul României. Tot din banii contribuabililor români va fi renovată Sala cu Orgă și va fi restaurat Muzeul de Arte Plastice din Chișinău. Institutul Cultural Român, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Ministerul Culturii de la Bucureşti finanțează publicații culturale, edituri și biblioteci, cursuri pentru profesori, tabere și școli de vară, festivaluri de literatură, film și teatru. Și o face nu doar statul, ci și asociațiile de creație, cum ar fi Uniunea Scriitorilor din România, o serie de ONG-uri. De pildă, reforma în justiție este promovată de Expert Forum (EFOR), de Societatea Academică din România (proiectul „România curată” – „Moldova curată”) prin trening-uri și schimb de experiență. Se pot da și alte exemple.

Avem o limbă română mult mai bună în instituții, în școală, în mass-media. A apărut în acești ani o generație de moldoveni cultivați, talentați, performeri în multe privințe. Necazul este că realitățile politice execrabile și sărăcia îi fac pe mulți dintre ei să plece (și ce să le faci, să-i ții cu sila, să le retragi cetățenia română ca să rămână în țarcul lor?), încât nu reușim să avem o masă critică a schimbării, care să scoată Moldova din ciclicitatea nefastă a ultimilor 25 de ani.

Ce ar trebui să facă România în raport cu Republica Moldova şi (încă) nu face?

România trebuie să-și lărgească cercul prietenilor, să nu mizeze exclusiv pe unioniștii declarați, dintre care unii au cam trădat-o. România ar trebui să discute cu toate grupurile sociale și etnice din Moldova. Să aibă mesaje pentru ei. Haideți să pornim de la ipoteza că ne-am decis să facem Unirea. Dar nu ne unim doar cu etnicii români din Moldova, ci și cu ceilalți, cu minoritățile, cu întreaga Moldovă (cel puțin cu cea dintre Prut și Nistru)! Cum îi atragem de partea noastră, cum ne împrietenim cu ei? Memoria, educația, statutul pe care l-au pierdut după destrămarea URSS, propaganda de azi a Rusiei – foarte abilă și manipulatoare – sunt obstacole greu de depășit.

Argumentul pro-Unire nu mai poate fi doar identitatea de limbă, cultură și istorie. Și Ceaușescu a fost român, și C. V. Tudor. Român e și Voiculescu (mi-am spus, nu de puține ori, ce bine e că în Basarabia nu se prind „Antenele”, pentru că altfel din cele 21% de unioniști declarați în sondajele de anul trecut, am rămâne doar cu vreo 2%, așa cum apăreau în măsurătorile lui Voronin). Argumentul forte al României în Republica Moldova este statul de drept și lupta anticorupție. Iar cel mai eficient agent al Unirii azi este DNA. Nu degeaba se scandează de un an de zile la Chișinău: „DNA treceți Prutul!” Nu „soldați români” – pentru că nu ne aflăm sub ocupație străină în Basarabia – ci „procurori români, treceți Prutul”, pentru că ne-au ocupat briganzii noștri naționali.

Cetățenii moldoveni, indiferent de etnia lor, ar trebui să știe că valori românești înseamnă valori europene. De aceea, viziunea președintelui Klaus Iohannis în chestiunea Unirii mi se pare corectă și rațională: să-i ajutăm pe moldoveni să iasă din criza politică, să-i ajutăm să aducă la putere forțe politice cu adevărat pro-europene, să-și întărească instituțiile, să iasă din sărăcie și din dependența economică față de Răsărit, inclusiv prin poduri peste Prut, prin interconectarea rețelelor energetice, prin extinderea gazoductului până la Chișinău, prin construirea unei linii de cale ferată cu ecartament european, prin investiții românești directe etc. Avem nevoie de un „Pact Snagov” pentru Republica Moldova. De o strategie coerentă, care să nu fie abandonată odată cu succesiunea garniturilor politice de la București. Or, asta s-a întâmplat, din nefericire, în 2013, când ICR a sistat finanțarea revistelor de cultură basarabene: am fost victimele colaterale ale războiului politic intern românesc. Continuitatea marilor proiecte face diferența dintre o țară evoluată și o mentalitate provincială.

Există deja inițiative care încearcă să condenseze o viziune pe termen lung: strategia PNL „Republica Moldova – prioritate a României”. O altă idee a fost lansată de Fundația Universitară a Mării Negre: „Fondul Moldova – Un plan Marshall al României”. Salut acest efort analitic aplicat, pentru că tocmai o largă dezbatere națională pe această temă ne-a lipsit. Poate în sfârșit va începe. Ne obligă și contextul geopolitic. Moldova este o adevărată provocare pentru orgoliul și inteligența românească. E o problemă de securitate națională.

Ce NU ar trebui să facă România în raport cu Republica Moldova?

Să nu se mai încreadă în vorbe, în declarații de dragoste și fidelitate, care nu sunt urmate de fapte care unesc și edifică, ci dezbină și demolează.

Despre România s-a spus, primul a fost un politician faimos acum mai bine de un secol, că, la cât noroc are, nu prea mai avem nevoie de politicieni. Vezi ceva similar şi în privinţa Republicii Moldova?

Cu Moldova lucrurile stau exact invers. Ghinionul ne-a urmărit de la bun început, prin situarea noastră geografică: suntem provincia cea mai estică a spaţiului românesc. Deci și cea mai expusă, cea mai lovită, cea mai vulnerabilă. Nu-mi place să mă victimizez, urăsc să mă victimizez. Dar uneori e necesar să ne amintim niște lucruri. La 1812, Rusia și-a dorit nu Basarabia, ci toată Moldova până la Carpați. Apoi Moldova până la Siret. În cele din urmă s-a mulțumit cu teritoriul dintre Prut și Nistru și a fost o pradă nesperată în preajma invaziei napoleoniene… Vreau să spun că puțin a lipsit ca România să nu fie în forma ei actuală, ci să aibă o suprafață de două ori mai mică sau să nu existe deloc. Puteam fi un fel de Kurdistan din nordul Balcanilor, un popor disipat, lipsit de propria statalitate. Nu sunt ucronii, nu sunt istorii contrafactuale, ci posibilități care ne-au trecut precum glonțul pe lângă ureche.

Acum, tot despre ghinion: pe 28 iunie 1940, Basarabia și Nordul Bucovinei au fost cedate fără luptă – cunosc argumentele celor care susțin că a fost singura opțiune valabilă, dar îți dai seama că această explicație nu-i face pe moldoveni mai fericiți. Un alt ghinion a fost că nu am urmat exemplul țărilor baltice care, o dată cu implozia URSS în august 1991, au revenit la starea de normalitate, la situația lor antebelică de state independente. Pentru Moldova normalitatea ar fi fost reunirea cu România. Și ghinionul ne urmărește până în prezent, căci nu ne-a mers nici cu actualii guvernanți „proeuropeni”.  Un uriaș ghinion ar fi să încăpem iarăși sub ruși, să-i fim livrați lui Putin ca un dar nesperat în situația în care Rusia are atâtea probleme pe cap. Să devenim un avanpost al agresiunii rusești în spatele Ucrainei și în pragul lumii euroatlantice.

Nu, Cristian, noroc am avut doar când am fost împreună cu țara, cu România, de unii singuri suntem condamnați la izbeliște. Pentru că nu avem potențialul uman pentru a supraviețui ca entitate aparte. Am încercat să ne facem un stat al nostru, după 1991, dar am eșuat, statul moldovean e o pocitanie caraghioasă. Și când spun „am eșuat”, „am falimentat” nu e neapărat o declarație dramatică. Un stat nu e o structură perenă, transcendentală. E un instrument care trebuie să servească unor scopuri precise: binele cetățenilor săi. Dacă acest instrument s-a perimat, s-a tocit, el trebuie înlocuit cu altul mai eficient, cu un alt stat care să satisfacă aspirațiile de fericire și împlinire ale celor care îl locuiesc. Limba, cultura, națiunea sunt altceva, sunt semnificații și realități ce desfid frontierele. Statele sunt perisabile, rezistă sau nu rezistă.

Norocul nostru ar fi putut fi o clasă politică onestă, dar de unde s-o luăm? Abia acum, după atâtea dezamăgiri și lovituri sub centură încasate de la „aleșii” noștri, noile formațiuni politice proeuropene, aflate în opoziție, vorbesc insistent despre nevoia unor criterii de integritate. Dacă aceste angajamente vor fi respectate – atunci, da, vom avea o adevărată revoluție.

Să îţi rezum o nedumerire de-a mea de mai lungă durată. Nu înţeleg de ce nu există un politician sau mai mulţi care, pe durată lungă, să ţină în Republica Moldova steagul cauzei pro-vestice, pro-europene, pro-stat de drept. Am adesea, când citesc despre jocul politic de acolo, sentimentul că sunt, de ani buni, martorul unui joc de măşti. Uneori, ele cad mai repede, alteori, trece un timp. De ce este, cum să zic, aşa de impredictibil mediul politic de la voi? Sau nu e?

E simplu. Puțini, foarte puțini oameni politici de la Chișinău au convingeri, au o credință, puțini dintre ei sunt oameni de cuvânt. Majoritatea sunt oportuniști și vânează profitul imediat. Născuți în familii sărace, cad ușor în ispită. Conduita lor traduce un simptom mult mai profund, și anume: provizoratul. Balada Meșterului Manole, mănăstirea care ziua se ridică și peste noapte se ruinează. Dacă nu s-ar fi născut grec, Sisif ar fi trebuit să fie român. Român basarabean. Basarabia a fost mereu parte a ceva, și acum „partea” asta e frisonată, pentru că își caută întregul, fără să fi reușit să devină ea însăși un „întreg”… Un teritoriu multiplu tranzacționat a sfârșit prin a „secreta” o mentalitate tranzacționistă. Nimeni n-a luat în serios Republica Moldova și în primul rând politicienii săi, care au fost mereu „în trecere” pe aici, au avut mize mici, meschine, de bătaie joasă. Tot așa și restul populației: trăiește de pe o zi pe alta.

Pe urmă, important: în Republica Moldova nu s-a făcut o lustrație politică, nu avem o lege a accesului la dosarele KGB. Se spune că aceste dosare nici n-ar mai exista. Foștii… sau niciodată „foștii” agenți ai Moscovei o duc foarte bine. Presa, clasa politică, „mediul de afaceri” chiftește de ei. Politicieni democrați, în care ne-am pus speranțe în acești aproape 25 de ani, au defectat când ne era lumea mai dragă… Cum s-a întâmplat, de exemplu, în noiembrie 1999, când a fost demis guvernul Ion Sturza de către o alianță „împotriva naturii” dintre comuniști și un partid de dreapta (PPCD), cu doar câteva săptămâni înainte de summit-ul de la Helsinki, din 10-11 decembrie al aceluiași an, summit la care Uniunea Europeană invitase o serie de state din fostul bloc sovietic, inclusiv România și țările baltice, ca să înceapă negocierile de aderare. Se spune că Republica Moldova ar fi avut șanse să fie prezentă și ea la Helsinki, dacă nu cădea guvernul. Cu asemenea antecedente catastrofale, este încă de mirare că am reușit să semnăm acum un an și ceva Acordul de Asociere la Uniunea Europeană. Se pare că furișatul este singura noastră modalitate de a avansa prin istorie, în rest avem un talent neîntrecut în a ne boicota interesele naționale.

Care e cea mai proastă partitură posibilă pe care poate să o joace Occidentul în Republica Moldova?

Cea mai proastă idee ar fi să ne abandoneze. Să se aranjeze o nouă „Ialtă”, pe motiv că Europa a obosit, că se confruntă cu criza refugiaților, cu terorismul islamic, că are nevoie de resurse energetice din Federația Rusă ș.a.m.d.

Când moldovenii s-au revoltat și au cerut alegeri anticipate – asta se putea întâmpla prin repetata nominalizare la funcția de premier a lui Ion Sturza după respingerea lui Vlad Plahotniuc de către președintele Nicolae Timofti –, Occidentul a preferat un alt scenariu, cel al „stabilității”, și a salutat formarea noii majorități, deși știa cât de vicioasă este această majoritate. Dar a preferat să-i dea lumină verde, pentru a evita riscul readucerii la putere a partidelor pro-rusești, care au îmbrățișat, oportun, sloganele anticorupție. Era, este un pericol real. Mai ales că noile formațiuni de centru-dreapta –Platforma „DA” și Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) al Maiei Sandu – sunt abia la început de drum. Republica Moldova se singularizează între statele din fostul bloc sovietic prin faptul că aici nu avem o simplă succesiune democratică stânga-dreapta. Aici alternativa este toxică, „stânga” în Moldova nu vine să schimbe niște politici, ci să dea peste cap identitatea unui popor, valorile fundamentale, modelul de civilizație… De aceea sunt atât de complicate lucrurile la noi.

Înțelegând considerentele geopolitice, în același timp nu-ți poți refuza un dram de melancolie: constați că nu ești decât „o piesă” pe tabla de joc a celor mari. Când îți descoperi demnitatea și dorința de libertate, cei spre care ți-ai îndreptat privirile cu speranță îți spun că nu e momentul acum, că vei tulbura niște calcule globale. Acesta e momentul „ingenuu” al revoltei și stupefacției: să realizezi, deodată, că nu ești de capul tău în acest colț de lume, că ai o responsabilitate și față de aliații tăi. Însă nu pot occidentalii să ia decizii în locul nostru. Este datoria noastră să ne maturizăm, să fim lucizi, să fim responsabili. Rusia – da, ea vine peste tine fără să te întrebe. Am mai trecut prin asta, ar fi fost bine să fi învățat lecția.

Dar Rusia, pe cine ajută cu adevărat când „joacă” în politica şi în societatea moldoveană pe diverse mize?

Rusia… se ajută pe sine și, cum se spune, nu-și depune ouăle într-un singur cuibar. Au fost comuniștii lui Voronin, acum sunt socialiștii lui Dodon și  populiștii „haiducului” Usatîi. De asemenea, separatiștii din Transnistria, extremiștii din autonomia găgăuză. Rusia îl manevrează și pe Plahotniuc, adică profită de coruptibilitatea clasei politice moldovenești, așa cum exploatează egoismul, imoralitatea și aviditatea unor politicieni din Vest, fobiile antiamericane din Europa Occidentală. Mizele Rusiei nu se schimbă, servitorii ei da, în funcție de împrejurări.

Aş formula tranşant această întrebare: în relaţia cu Republica Moldova, când apreciezi că face bine Rusia ceea ce face? Nu bine – în sensul de „profesionist” dpdv. al execuţiei diverselor „manevre”; asta face de multe ori şi cine nu recunoaște abilitățile de subversiune ale Rusiei pleacă din start cu un handicap în această dispută. Ci spun „bine” într-un sens etic. Când face bine, un bine?

Un bine… Binele făcut de Rusia reprezintă tot o consecință a încorporării Moldovei în Imperiul Rus și în Uniunea Sovietică. De pildă, aprovizionarea cu gaze sau imensa piață de desfacere rusă, unde putem să ne vindem strugurii și merele, doar că între timp piața asta s-a închis, pentru că e parte din arsenalul politic rusesc împotriva fostelor sale colonii. Și abia în acești ani au început să înțeleagă și mold0venii că piața şi gazele rusești sunt o formă de perpetuare a sclaviei, a dependenței noastre față de Rusia.

Mai există și reminiscențele propagandei sovietice, referitoare la „binele” rusesc. Îmi aduc aminte de un articol al scriitorului Ion Druță, din a doua jumătate a anilor ‘90, care acuza România că a abandonat Basarabia în 1940 și tot acolo mulțumea Rusiei, popoarelor din URSS că ne-au ajutat să ne ridicăm după război… Bună logică, nu? În loc să le mulțumim americanilor pentru planul Marshall, care n-a mai venit, le mulțumim rușilor! Sper ca măcar acum Ion Druță să regrete acel text. De altfel, n-a mai dat de mult prin Moldova, locuiește la Moscova și nu l-am auzit să spună ceva despre agresiunea rusă în Ucraina sau despre ocuparea Crimeii. Tocmai el, care scrisese în tinerețe o frumoasă nuvelă, intitulată „Murgul în Crimeea”! Bietul murg înhămat la o căruță a armatei române pe frontul de Est…

Ca să revin la întrebarea ta despre „binele rușilor”, situația e mai delicată și nici pe departe univocă atunci când vorbim de oameni, când ne referim la nivelul interpersonal, al existenței cotidiene. Avem numeroase familii mixte în Moldova și copii născuți din aceste familii (trăiesc și ei o criză de identitate), de aceea trebuie să avem grijă, sunt concetățenii noștri. Au fost de asemenea, în anii ’50, specialiști în diverse domenii, de pildă savanți medici, veniți de la Moscova și Petersburg (Leningrad), care au pus bazele școlii medicale moderne într-o Basarabie devastată de război și de politica de epurare a regimului sovietic. Aceste lucruri nu pot fi ignorate, sunt realități.

Cum o realitate este și memoria Holocaustului românesc în Basarabia și Transnistria. La Chișinău între iulie ‘41 şi mai ‘42 a existat un ghetou în care au fost concentrați și triați evreii basarabeni înainte de a fi deportați în lagărele de dincolo de Nistru. A fost o mare tragedie, pe seama căreia s-a păstrat și înainte și după 1991 o lungă tăcere vinovată… Valorile României de azi nu au nimic comun cu acele vremuri. România a condamnat Holocaustul, România este parte a lumii democratice, a lumii euroatlantice, și moldovenii, cei care simt și se vor români, nu pot avea alte convingeri.

Enunţarea proiectului unionist ajută sau mai mult tulbură oamenii şi spaţiul public de la voi?

Proiectul Unirii este unul firesc, legitimat nu doar istoric și identitar, ci este privit azi de tot mai mulți moldoveni și nu doar de românii etnici, ca soluție practică, ca ultimă șansă de a scoate Moldova din captivitatea oligarhică și din câmpul minat al influenței rusești. Este absurd și imposibil, pe considerentul inoportunității (cine decide ce este oportun și ce nu în destinul unui popor?), să zăgăzuiești o asemenea dezbatere, care nici nu a prea existat, cu atât mai mult că acum s-au copt și premisele pentru o discuție de acest fel. Admir entuziasmul tinerilor basarabeni care clamează idealul național și nu se rezumă doar la manifestații organizate la Chișinău, ci merg și în satele noastre să vorbească cu oamenii.

Aș dori însă ca această mișcare să nu vină în coliziune cu agenda protestatară. Să nu se lase manipulată și contrapusă societății civile care se opune statului capturat, or am avut asemenea cazuri, amplificate prin intermediul posturilor TV controlate de oligarhi. România oferă în acest moment un model de reformă în justiție și de luptă anticorupție (chiar dacă în țară nu toate merg ca unse, știm bine asta), și în acest estuar cele două mișcări populare pot interfera și se pot completa una pe cealaltă.

Apoi, ce mă mai deranjează în discursul unionist este recursul la argumentul „materialist”, cel cu pensiile și salariile din România – „mai mari de trei sau de cinci ori decât în Republica Moldova”. Desigur, moldovenii o duc greu, nu sunt orbi și pot să compare foarte bine diferențele de nivel de viață de pe cele două maluri ale Prutului. Politica, știu, se face în general cu promisiuni care trec prin stomac. Dar în același timp, ca intelectual, ca om care servesc cultura română, mi se pare cumva umilitor genul acesta de pledoarie. Doar pentru salarii mai mari să ne unim cu România? Nu ne mai leagă nimic altceva? Vrem Unirea pentru a ne delega propria responsabilitate „fraților români”, vrem să trecem pe umerii lor povara mediocrității noastre (ca să parafrazez titlul unui cunoscut roman al aceluiași Ion Druță, care vorbea despre „povara bunătății noastre”)?…

România este țara noastră, ne-o asumăm cu reușitele ei formidabile din ultimii ani, dar și cu încă numeroasele ei neîmpliniri și scăderi. Vrem să le învingem, să le depășim împreună. Așa este onest și așa este corect.

În legătură cu Unirea: când şi cum apreciezi că sunt realişti termenii în care e pusă această problemă?

Îmi place și mie simetria istorică 1918-2018, însă cei care apelează la ea rămân cumva fixați în fascinația orbitoare a centenarului Marii Uniri și nu ne spun cum să ajungem acolo. E o proiecție mai degrabăestetică, decât una politică. Nu spun că ar fi imposibil, dar ar trebui să se întâmple ceva cu totul excepțional și n-aș vrea ca acest „excepțional” să rezulte dintr-o nouă invazie rusească, cum a fost în 1918. Pentru ca un proiect să reușească, el are nevoie de o studiere prealabilă a datelor de la fața locului. Să cunoști „materia primă” cu care vei lucra, pentru a formula mesaje valide și acțiuni eficiente, nu să aprinzi focuri de paie… Politicienii de la București spun că România nu este suficient de bine cunoscută între Prut și Nistru, că jandarmul român e ținut minte, nu și deportările în Siberia, de unde puțini s-au întors. Și că deci soluția ar fi surmontarea acestui deficit de informație și cultură.

De acord. Problema însă nu este că România ar fi prost cunoscută în Basarabia – vechile prejudecăți induse de sovietici se erodează rapid –, problema e că Moldova de azi nu este cunoscută în România. Moldova de azi, nu Basarabia interbelică, Republica Moldova cu toate contradicțiile și complicațiile ei. Cum nu știm prea multe nici despre românii din sudul Basarabiei și nici despre cei din Nordul Bucovinei, aflați și ei într-o situație diferită decât cea descrisă în manualele de istorie.

Şi când, în oglindă, e ceva uneori idealist şi insuficient, oricum utopic sau, mai mult, ceva dăunător cauzei pe fond?

Fără idealism nu se poate. Este nu doar frumos, ci și necesar să ai obiective înalte, elanuri altruiste. Ideile mișcă lumea și creează realități. Doar că Unirea trebuie tradusă în termenii și în vocabularul lumii de azi, altfel, cum spui și tu, va rămâne o utopie.

(foto: Vasile BOTNARU)

O ultimă întrebare care e, totodată, o invitaţie pentru a face o proiecţie: cum îţi imaginezi că ar arăta normalitatea în Republica Moldova? Colectiv şi, deopotrivă, individual?

„Un loc în care să poți trăi omenește” – aceasta-i normalitatea. Moldova cu profilul său etnic, cultural, geografic, dar care să corespundă în datele ei de bază civilizației europene. M-ai întrebat mai devreme despre „binele” real, nu închipuit, pe care ni l-a adus Rusia. Am omis să vorbesc despre cultura rusă. Despre avantajul de a-i fi citit în original pe Tolstoi, Cehov și Dostoievski – știi, formula standard, parazitară. Am mai răspuns la această întrebare în cadrul unor anchete și interviuri pentru revistele românești. Am făcut și noi, în Contrafort, mai mulți ani în urmă, o dezbatere: „Cultura rusă în Basarabia – un atu sau un handicap?”

Sigur că știm limba rusă și avem din acest punct de vedere un avantaj: deschiderea spre un vast orizont de informație și consum cultural . Dar această „deschidere”, nu neapărat între ghilimele, din perioada URSS, s-a însoțit cu o închidere pe alt plan, cu interzicerea culturii române în Moldova. Cu alfabetul chirilic în locul celui latin. Noi de acest gen de interdicții şi constrângeri am suferit sub sovietici. Evident, am luat de la ei, în același timp, ce se putea lua pozitiv în materie de artă, de creativitate. De exemplu, filmografia lui Andrei Tarkovski – o sursă inepuizabilă de sugestii estetice și filozofice. Mulți dintre noi, intelectualii și artiștii basarabeni, ne simțim apropiați de sensibilitatea acestui mare cineast rus și universal deopotrivă. Tot prin intermediul limbii ruse participam și la convenția „fructului oprit”, a satirei inimitabile a lui Ilf și Petrov, la absurdul subversiv și grotesc din romanele lui Bulgakov, sau gustam „șopârlele” liberale (primejdios de liberale!) din filmele lui Ryazanov, din comediile lui Gaidai ș.a.m.d. Privesc și azi cu plăcere acele filme, care emană, așa, un vag farmec nostalgic… Cultura rusă ne-a influențat, pe noi, moldovenii, multora ne-a marcat destinul. Și Basarabia își va păstra acest specific, cred, chiar și între fruntariile României unite, aducând o contribuție interesantă și benefică metabolismului cultural românesc. Această interferență, de altfel, deja se produce de când ne putem vedea și călători liber.

Dar ce vreau eu, dragă Cristian, este să trăiesc într-o țară în care să nu primesc ceva drept compensație că mi s-a luat altceva, niște valori la fel de importante pentru mine, ca om și ca intelectual. Vreau ca viața mea să fie produsul propriei mele alegeri, nu consecința unor împrejurări coercitive. Vreau să nu mai aștepte basarabenii mei, ore în șir, sculați cu noaptea-n cap, la ușa Serviciului Stare Civilă din Chișinău pentru a dobândi documentele de arhivă necesare perfectării actelor pentru cetățenia română, doar ca să fugă cât mai departe de baștina lor, pentru că nu au de lucru aici și nu se simt în siguranță. Și nici să stea alte zeci de ore la coadă ca să-și depună actele la birourile din România. Vreau să se simtă liberi, într-o țară liberă, indiferent cum se vor mai trasa frontierele.

Și mai vreau, ca scriitor, să nu mai fiu un „cronicar al dezastrului”, ci să-mi permit răsfățul de a fi cartograful ținuturilor mele imaginare, vreau să fac literatură, nu doar publicistică angajată. Să răspund și unor chemări interioare, nu doar „comandamentelor naționale”, peste care oricum nu pot trece, pentru că au devenit de mult parte din mine. Măcar de n-ar avea această cauză nobilă gustul amar al cenușii sub limbă.

29 februarie 2016

Vitalie Ciobanu

Născut în 1964, or. Florești, jud. Soroca. Este scriitor, jurnalist, redactor-șef al revistei „Contrafort” (fondată în 1994). Comentator la postul Radio Europa Liberă. Președinte al PEN Centru Moldova  –  Filiala Organizației Mondiale a Scriitorilor (International PEN).

A publicat volumele:

Schimbarea din strajă (roman), Chişinău, Ed. Hyperion, 1991;

Frica de diferenţă (articole, eseuri, cronici literare), Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;

Valsul pe Eşafod (30 de pretexte literare şi un Jurnal la Praga), Ed. Cartier, Chişinău, 2001;

Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova (eseuri), Ed. Polirom, 2005;

Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci (în colaborare cu Vasile Gârneţ), Ed. Cartea Româneasca, 2007.

Scribul în grădina fermecată. Jurnal de lectură, Editura ARC, 2014

Prezent în antologiile:

Momentul adevărului, o culegere de texte ale unor eseişti români contemporani, Cluj, Ed. Dacia 1996,

„Europaexpress. Ein literarisches Reisebuch”. Eichborn, Berlin, 2001.

Best European Fiction 2013, editor Aleksandar Hemon, Dalkey Archive, Statele Unite.

Este coordonator și alcătuitor al volumului „Arhipelag” – antologie de literatură română din Republica Moldova în limbile germană, engleză și franceză, apărut sub egida PEN Clubului basarabean în 2010.

Colaborări: revistele România literară, 22, Dilema, Observator cultural, Interval (Braşov), Apostrof, Steaua(Cluj), Timpul, Convorbiri literare (Iaşi), Cultura ş.a. La ziarele: România liberă, Averea.

Premii: pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991),  pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România (1999), premiu pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2014).

Afilieri:

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova din 1992; Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1993; Membru al PEN Centrului Internaţional din 1995 și președinte al filialei Chişinău (din 2004). Membru al Grupului pentru Dialog Social.

Participări la colocvii şi congrese internaţionale:  Bucureşti (1992, 1993, 1997), Viena (1995), Guadalajara, Mexic (1996), Braşov (1998), Strasbourg (1999), Praga (1999), Iaşi (2000), „Literatur Express Europa 2000” (2000), Bled (2005), Belgrad (2011), Roma (2010), Londra (2011), Amsterdam (2012) ș.a.

Articol preluat de pe LaPunkt.ro