Interviu cu Bogdan Ştefanachi, expert în securitate umană şi terorism: „Dincolo de consecințele reale ale atacurilor teroriste, unitatea în diversitate a spațiului comunitar este supusă unui atac mult mai periculos din partea partidelor și mișcărilor naționalist-populiste”

Atentatul de joi de la Nisa este cea mai recentă dovadă a faptului că terorismul în secolul XXI este un fenomen care, fără a se fi modificat esenţial sub aspectul caracteristicilor sale fundamentale, cunoaşte o creştere în magnitudine nemaivăzută. Este nevoie de noi abordări faţă de mediul de securitate pentru a face faţă unui fenomen de o asemenea intensitate şi cu multiple manifestări? Poate fi securitatea umană un concept care, corect aplicat, să permită salvarea multiculturalismului european şi să se dovedească de asemenea esenţial pentru stabilizarea unor regiuni defavorizate precum cele din Africa?

Cercetătorul Bogdan Ştefanachi, coordonator al departamentului Managementul Conflictelor din cadrul Centrului de Studii pentru Securitate Regională din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, a creionat posibile răspunsuri la aceste întrebări şi la multe altele, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog evidenţiaţi cum se defineşte secolul XXI-lea, în raport cu secolul precedent, având ca reper problematica terorismului. Consideraţi că există o schimbare de paradigmă asupra definirii şi înţelegerii terorismului în secolul al XXI-lea, în raport cu secolul precedent?

Bogdan Ştefanachi: Granițele dintre secole și, cu atât mai mult, granițele dintre milenii generează nu doar o serie întreagă de fobii, dar și sentimentul noutății absolute. Pe un atare fundal, problematica terorismului ar putea să pară o caracteristică specifică lumii care urmează sfârșitului Războiului Rece. Dacă secolul XX, cu cele două conflagrații mondiale urmate de confruntarea dintre cele două blocuri politico-militare, păstrează în subsidiar incidența terorismului, secolul XXI se caracterizează printr-o inversare a planurilor: confruntările clasice (războaiele) trec în plan secund, fiind surclasate de magnitudinea în creștere a atacurilor teroriste. Impactul acestora este cu atât mai mare cu cât survine pe fondul unui entuziasm hiperglobalist care, în contextul sfârșitului secolului XX caracterizat de posibilitatea conturării condițiilor pentru instituirea păcii democratice, părea că va exclude în mare parte agresiunea ca formă de soluționare a diferendelor internaționale. Așteptările optimiste ale comunității internaționale au fost contrazise nu de un fenomen nou ci, de proiectarea terorismului în prim planul preocupărilor de securitate. Așadar, nu suntem neapărat contemporani cu o reconstrucție paradigmatică a terorismului ci, mai curând, cu o multiplicare a intensității atacurilor teroriste, care decurge din multiplicarea mijloacelor de care dispun diversele grupări teroriste. Nu scopul, ci probabilitatea și magnitudinea atacurilor teroriste s-a modificat, urmare a faptului că amenințările au devenit tot mai confuze, iar actorii internaționali nu au reușit să-și adapteze strategiile de securitate în raport cu amenințările asimetrice.

În ce relaţie se află evoluţia atacurilor teroriste cu evoluţia mediului internaţional de securitate şi a societăţii umane, în general?

Ceea ce pare a constitui, într-adevăr, un element de deplină noutate, specific secolului XXI și care devine un context favorizant pentru manifestarea terorismului contemporan, rezidă în dinamica extraordinară a mediului internațional de securitate, ca urmare a emergenței unor tot mai ample fenomene geopolitice și geostrategice. Așezările și reașezările tectonice ale balanței de putere care marchează posteritatea Războiului Rece au favorizat conflictele inter-etnice, religioase și naționaliste de natură intra-statală, care devin un catalizator pentru tranzacționarea ilicită de armament și, prin urmare, se constituie în factori hotărâtori pentru creșterea incidenței terorismului. Mutațiile majore în arhitectura mediului internațional de securitate având drept corolare democratizarea accesului la mijloacele de distrugere coroborată cu accesul tot mai facil la mijloacele mass-media, lipsa de unitate și nehotărârea comunității internaționale și, nu în ultimul rând, adoptarea unei viziuni tributare unei inevitabile ciocniri dintre civilizații, se constituie în variabilele explicative independente în raport cu intensificarea terorismului.

Care sunt principalele schimbări generate de expansiunea terorismului în secolul al XXI-lea, cu precădere asupra Europei multiculturale. În ce măsură valorile şi principiile Uniunii Europene sunt “alterate” de atacurile teroriste care se produc pe teritoriul european?

Atentatele teroriste produse pe teritoriul Uniunii Europene au generat o reacție destul de ezitantă, atât din partea autorităților naționale, cât și din partea celor europene. Însă, aceasta nu poate (încă) să ne conducă la concluzia că valorile și principiile fundamentale pentru construcția europeană sunt alterate. Fără îndoială că multiculturalismul, în accepțiunea sa clasică, de poziție neutră a autorităților față de diversele valori culturale și în raport cu diversele moduri de viață ar trebui, nu atât din perspectivă normativă cât, mai curând, de pe poziții funcțional politice, să fie reformat/adaptat noilor realități economico-sociale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, poate cea mai vizibilă cauză a reacției violente față de Occident este reprezentată de incapacitatea diverselor sisteme politice de a asigura o integrare reală și sustenabilă a grupurilor minoritare și, pe cale de consecință, de a evita enclavizarea acestora ca fază premergătoare a declanșării atacurilor teroriste.

Dar, cred că dincolo de consecințele reale care decurg din atacurile teroriste, unitatea în diversitate a spațiului comunitar este supusă unui atac mult mai periculos din partea partidelor și mișcărilor naționalist-populiste; utilizând o retorică paroxistică, acestea tind să eticheteze, din ce în ce mai frecvent, minoritatea, de orice natură ar fi ea, ca matricea terorismului contemporan. Altfel spus, realitatea terorismului ar putea fi supralicitată prin transformarea luptei împotriva unui flagel real în lupta împotriva minorităților de orice fel, împotriva migrației, imigrației sau, și mai general, în lupta împotriva liberei circulații. De aceea, nu cred că agonia multiculturalismului este un fenomen obiectiv ci, că invocarea populistă a eșecului multiculturalismului poate constitui începutul unei resurecții naționaliste cu potențial uriaș de centrifugare a continentului european.

Cum a fost regândită dimensiunea securităţii umane în Europa multiculturală după atacurile teroriste din 2015?

Înainte de a plasa problematica securității umane în raport cu Europa multiculturală, cred că trebuie să stabilim cadrul conceptual necesar înțelegerii securității umane.

Studiul securităţii şi al mecanismelor prin intermediul cărora securitatea poate fi maximizată reprezintă unele dintre cele mai importante aspecte abordate în câmpul relaţiilor internaţionale. Pe de altă parte şi, oarecum într-o manieră paradoxală, din considerente de ordin strict academic sau/şi din considerente politice, definirea securităţii şi a preocupărilor adiacente acestui demers sunt departe de a întruni consensul comunităţii epistemice şi, dincolo de aparenta inflaţie a semanticii ataşate acestui termen, securitatea rămâne un concept marginalizat. Constatând această distanţă, devine necesară aducerea în prim plan a mecanismelor prin intermediul cărora poate fi rafinată analiza securităţii, părăsind cadrul limitativ al studiilor strategice (şi accentuând schimbarea de perspectivă cu privire la resortisantul demersului de securitizare).

Într-o proiecţie cronologică, iniţial, sfârşitul Războiului Rece aduce în prim plan şi suprapune peste discursul globalizării, discursul cu privire la dezvoltare (umană), odată cu publicarea de către UNDP, în 1990, a primului Raport al dezvoltării umane, ca o încercare de „lărgire a opţiunilor individuale”. În acest context, deschis de discuţiile despre dezvoltarea umană pe fondul implicaţiilor globalizării, este introdus, la mijlocul anilor 1990, conceptul de securitate umană, înglobând patru caracteristici fundamentale: (1) securitatea umană este o provocare şi o preocupare universală; (2) componentele securităţii umane sunt interdependente; (3) securitatea umană poate fi mai curând realizată prin prevenţie decât prin intervenţie ulterioară; (4) securitatea umană este centrată pe individ. Altfel spus, securitatea umană – încearcă să depăşească limitele impuse de cartografierea lumii politice după principiile suveranităţii, prin oferirea unui fundament de necontestat care să permită apărarea (chiar în opoziţie cu suveranitatea naţională) drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în acord cu demnitatea umană.

Înglobând toate aceste transformări şi reflectând complexitatea spaţiului internaţional contemporan, securitatea umană poate fi decriptată de pe poziţiile principiilor fundamentale care îi oferă substanţă. Astfel, în primul rând, securitatea umană este uman-centrată şi comprehensivă în promovarea eliberării faţă de frică şi a eliberării faţă de privaţiuni, în condiţiile promovării demnităţii umane. Fiind multisectorială şi grupând toţi actorii care sunt relevanţi pentru a răspunde acestor provocări, securitatea umană oferă coerenţă, eliminând duplicarea prin intermediul unor soluţii integrate. Dar, în acelaşi timp, abordarea centrată pe securitatea umană recunoaşte importanţa contextului şi variaţiile specifice acestuia, refuzând soluţiile panaceu şi evidenţiind diferenţele dintre capacităţile individuale, ale societăţii civile sau ale diverselor guverne. Securitatea umană, spre deosebire de perspectivele clasice de soluţionare a problemelor, este mai curând orientată către prevenirea ameninţărilor, construind astfel soluţii sustenabile şi oferind indivizilor cadre flexibile pentru gestionarea unor situaţii asemănătoare. Mizând pe protecţie, dar şi pe împuternicire, securitatea umană oferă şansa indivizilor şi comunităţilor din care aceştia fac parte de a-şi articula propriile cerinţe, astfel încât soluţiile identificate să corespundă cel mai bine problemelor existente (securitatea umană devine o prelungire la nivel micro a principiului subsidiarităţii care funcţionează la nivel macro-social). De asemenea, într-o proiecţie de sus în jos, normele, procesele şi instituţiile responsabile de buna guvernare, precum şi instrumentele care permit protecţia individului, devin fundamentale pentru alchimia securităţii umane.

Așadar, paradigma securității umane poate fi utilă Uniunii Europene din cel puțin două perspective interdependente: pe de o parte, poate să individualizeze spațiul comunitar în ecuația globală a mecanismelor și instituțiilor care au rol în garantarea securității prin diferența specifică reprezentată de dezvoltarea unor strategii non-militare care să completeze capabilitățile militare; pe de altă parte, acest sistem geopolitic poate să reprezinte un model alternativ de asigurare a securității și, prin puterea de transformare pe care o poate proiecta la nivel internațional să se constituie într-un important factor de stabilizare internațională.

Ce modificări se produc asupra strategiei Uniunii Europene privind garantarea securităţii umane?

Securitatea umană, prin cele două componente majore – eliberarea faţă de frică şi eliberarea faţă de privaţiuni – accentuează individul și comunitatea ca principali referenți ai securității în raport cu statul și, adoptarea acestor principii poate să reprezinte un salt calitativ important în modul în care este definită și practicată politica externă și de securitate. Deși, la peste 20 de ani de când și-a făcut debutul, securitatea umană nu a fost explicit adoptată de niciun stat, ca urmare a scepticismului cu privire la implicațiile sale asupra politicii interne dar, și ca urmare a asocierii sale politice cu principiul Responsabilității de a Proteja, care a indus în rândul statelor sudice (în curs de dezvoltare) temerea cu privire la posibilitatea garantării propriilor suveranități, rămâne totuși o narațiune strategică proactivă extrem de necesară Uniunii Europene. Mai mult, atentatele teroriste dublate de presiunea fenomenului migraționist exercitată asupra spațiului comunitar, transformă securitatea umană în principalul cadru de reformă al securității europene. De aceea, aceste crize devin oportunități de a reforma strategia de securitatea a Uniunii Europene în deplin acord cu principiile și valorile securității umane.

Dacă la nivelul lexis-ului asumat în cadrul doctrinei Politicii Europene de Apărare și Securitate, gestionarea crizelor, coordonarea civil-militară și prevenirea conflictelor sunt în primul rând acțiuni non-militare fapt care le subsumează securității umane, înțeleasă ca viziune integratoare asupra amenințărilor și vulnerabilităților, la nivelul praxis-ului, securitatea umană poate să ofere celor trei componente un set de principii care să evidențieze: primatul drepturilor omului, legitimitatea autorității politice care să rezulte dintr-o abordare de jos în sus (care înseamnă în primul rând implicarea societății civile), multilateralismul, care prin intermediul instituțiilor internaționale și pe baza regulilor acestora va depăși viziunea de tip neoimperialist, abordarea regională integrată care să favorizeze dialogul și soluțiile regionale și, nu în cele din urmă, transparența orientării strategice a Uniunii Europene. Ca urmare a îmbinării elementelor lexicale (deja existente) cu cele care decurg din implementarea unei politici europene de securitate în acord cu principiile securității umane, UE ar trebui să câștige în coerență, eficiență și vizibilitate.

Sintetizând o astfel de perspectivă, Raportul de la Berlin al Grupului de Studiu asupra Securității Umane, înaintat Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă și Securitate – Federica Mogherini – conchide că politica dezvoltată pe infrastructura securității umane poate îmbunătăți securitatea cotidiană deoarece, operând la nivel local, global, regional dar și național, va utiliza o serie de instrumente precum diplomația creativă, cadrul legal internațional, sancțiunile (care vor fi doar în acord cu normele internaționale), condiționalitățile (în acord cu deciziile reprezentanților societății civile) sau misiunile, preponderent de monitorizare a respectării drepturilor omului. Toate aceste mențiuni constituie tot atâtea linii directoare pentru necesara reformă a securității europene.

Cum ne putem raporta la fenomenul terorismului în spaţiul extra-european? Care sunt formele de manifestare ale terorismului în spaţiul extra-european, prin care se deosebeşte de atacurile teroriste din spaţiul european?

Nu cred ca terorismul trebuie definit în termeni de naționalitate sau de apartenență continentală și de aceea trebuie combătut în egală măsură oriunde s-ar manifesta. Instituirea unor standarde duble sau multiple, definite indiferent de pe ce poziții, nu ar face decât să îngreuneze acțiunile anti-teroriste și să creeze o fereastră de discreționarism care va constitui o nouă cauză pentru viitoare atacuri teroriste. Cu toate acestea, putem observa că atunci când acțiunile teroriste nu sunt îndreptate împotriva statelor occidentale în mod direct, ele vizează sancționarea unor valori sau comportamente care reprezintă trăsături ale stilului de viață occidental (atentatele comise de Boko Haram constituie exemple elocvente în acest sens). Pe de altă parte, spațiul extra-european – cu precădere zona Africii – se confruntă tot mai pregnant cu un fenomen tot mai răspândit și cu implicații profunde asupra siguranței populațiilor afectate, anume cel al statelor eșuate sau, într-o formulă ceva mai generoasă, al statelor fragile. Asemenea eșecuri de organizare politică sunt rezultatul cronicizării instabilității care devine o sursă majoră de insecuritate socială, posibil de a fi tradusă în termenii efectelor terorismului. Mai mult, de pe pozițiile doctrinei securității umane, aceste spații ar trebui să devină ținte predilecte ale Responsabilității de a Proteja, iar comunitatea internațională ar trebui să reacționeze în aceeași manieră în care la nivel declarativ abordează terorismul. Dar, dincolo de aceste diferențe, protejarea vieții și demnității umane este o trăsătură fundamentală care ar trebui să ofere fundamentul necesar pentru solidarizarea comunității internaționale în vederea înlăturării cauzelor profunde ale acestui tip de manifestare malignă – terorismul.

Cum este construită dimensiunea securităţii umane în spaţiul extra-european, care se confruntă cu pericolul atacurilor teroriste? Ce deosebire există între definirea dimensiunii securităţii umane în spaţiul extra-european, în raport cu definirea aceluiaşi concept în spaţiul european?

În ciuda diferenței de accent, spațiul asiatic favorizând mai curând componenta securității reflectată în privațiuni pe când, Occidentul evidențiind eliberarea față de frică, securitatea umană reflectă un set universal de valori dar, fără a deveni un discurs neoimperialist/neocolonialist al vestului. De aceea și, în acord cu evitarea standardelor duble, asemenea diferențe de substanță nu pot opera în definirea securității umane.