În ultimii patru ani, scandalurile de plagiat, dintre care cel al fostului prim-ministru Victor Ponta s-a bucurat de cea mai mare notorietate, au ţinut pagina întâi a publicaţiilor din România. Ele au antrenat cu sine, pe lângă spectaculoase răsturnări de situaţie în plan politic, şi apariţia unor discuţii mai mult sau mai puţin pertinente despre onestitatea academică din învăţământul superior românesc.

Mai multe despre acest subiect, pornind de la motivele care îi determină pe studenţi să copieze în lucrarea de licenţă până la condiţiile care au permis transformarea titlurilor de doctor în resurse politice puteţi afla citind interviul pe care lectorul universitar Claudiu Tufiş i l-a acordat lui Vladimir Adrian Costea pentru Europunkt.

Claudiu Tufiş predă cursuri de metodologie, societate civilă, mișcări sociale și democratizare la Facultatea de Științe Politice a Universității din București şi a publicat de-a lungul timpului analize ale alegerilor prezidențiale și europene din România şi analize comparative ale valorilor sociale şi a contribuit la crearea unei serii de baze de date despre parlamentarii români din 1990 până în 2012. Publicațiile sale sunt disponibile online pe paginile sale de pe reţelele Academia şi Researchgate.

Tufis_pic01

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să identificaţi principalele dimensiunile ale furtului intelectual pe care le-aţi identificat în ultimii ani cu privire la realizarea lucrărilor de licenţă, dizertaţie şi doctorat. Care este evoluţia pe care fenomenul furtului intelectual o înregistrează în spaţiul academic românesc în ultimii ani?

Claudiu Tufiş: Înainte de a răspunde, cred că sunt necesare câteva clarificări pentru cititori. În primul rând, răspunsurile mele se referă la situația din zona științelor sociale, în general, și din domeniile științe politice și sociologie, în particular, pentru că acestea sunt domeniile în care activez și pe care le cunosc din interior. Nu știu în ce măsură cele pe care le observ sunt aplicabile în totalitate și în domenii precum științele exacte sau științele naturii. În al doilea rând, am experiență directă cu coordonarea lucrărilor de licență și a dizertațiilor, dar nu și a tezelor de doctorat. Despre tezele de doctorat pot spune doar ce am observat sau ce mi-au spus colegii din diverse universități. Iar în al treilea rând, experiența mea în interiorul sistemului universitar se împarte între experiența de student (11 ani în trei universități din România, Polonia și SUA) și experiența de cadru didactic universitar (șapte ani la Universitatea din București: trei ca profesor invitat și patru ca lector universitar).

Revenind la întrebare: există mai multe forme de manifestare ale unui fenomen care poate fi numit generic drept „lipsă de onestitate academică.” Acestea pot fi plasate pe un continuum de la mici încălcări ale regulilor (studentul care nu aduce tema la timp și folosește clasica scuză a câinelui care a mâncat tema) până la încălcări mai serioase, precum copiatul la un examen, plagiatul sau folosirea unor lucrări cumpărate sau scrise de alte persoane. Fiecare formă de manifestare apare în anumite contexte, are anumite cauze și poate fi combătută într-un anumit fel. Ce contează, însă, este înțelegerea mecanismului care face ca un student să renunțe la onestitatea academică. Cred că până la a ști cum sunt încălcate regulile este mai important să știm de ce sunt încălcate.

Din păcate, impresia pe care o am este că după 12 ani de școală elevii ajung studenți fără a avea minime cunoștințe despre modul în care trebuie să se raporteze la literatura de specialitate existentă și despre cum trebuie să indice sursele bibliografice consultate. Nu mi se pare normal ca un proaspăt student să nu știe că nu poate prelua un paragraf din opera unui autor fără a indica acest lucru în mod explicit. Nu mi se pare normal nici ca același proaspăt student să nu știe că documentarea pentru un referat nu înseamnă doar cinci minute pe o pagină wikipedia. Dar când observi că aproape toți studenții vin cu aceleași lipsuri trebuie să te întrebi de ce. E suficient să spun că, după 12 ani în care elevii sunt prea puțin pregătiți în acest domeniu, universitatea este cea care trebuie să anuleze obiceiurile formate în această perioadă și să învețe studenții despre regulile de redactare a unui text academic. Acest lucru se realizează în mod formal prin cursurile de Limbaj și scris academic, dar un curs de un semestru este insuficient pentru a convinge studenții că trebuie să adopte un nou stil de lucru. Probabil că este nevoie de o discuție serioasă între cadrele didactice universitare și cele preuniversitare, pentru a decide asupra cunoștințelor din acest domeniu pe care elevii trebuie să le obțină din învățământul preuniversitar.

Pe lângă cursul menționat anterior, o parte din „reeducarea” studenților pentru a respecta principiile onestității academice se face prin lucrul față-în-față cu studenții, pe care profesorii îi coordonează pentru elaborarea lucrării de licență sau a dizertației. Aici lucrurile sunt mai puțin structurate, dar, din câte știu, mai toți profesorii îndeplinesc și această funcție într-un fel sau altul. Personal prefer ca în semestrul în care studenții trebuie să scrie lucrarea să am o serie de întâlniri în grup cu toți studenții pe care îi coordonez, întâlniri în care explic ce așteptări am de la ei privind elaborarea lucrării de licență sau a dizertației. Aceste întâlniri în grup sunt suplimentate cu întâlniri și comunicări individuale în care discutăm aplicat pe textul elaborat de studenți.

După cum aminteam la începutul interviului, predau la Universitatea din București de șapte ani. Raportat strict la această perioadă nu cred că incidența plagiatului la nivelul lucrărilor de licență și al dizertațiilor s-a modificat semnificativ. În fiecare cohortă aș zice că există trei categorii de studenți. O primă categorie este cea a studenților care înțeleg că studiile universitare sunt o etapă importantă a formării lor academice și profesionale și care își iau rolul de student în serios. Este vorba de cei care se implică total în viața de student: participă activ la cursuri, încearcă să participe la proiecte de cercetare derulate în facultate, citesc mai mult decât este cerut în bibliografia obligatorie. De cele mai multe ori aceștia au o temă foarte bine conturată pentru lucrarea pe care vor să o scrie și interacțiunea student-profesor curge „lin”. Până în acest moment nu am găsit niciun student din această categorie care să aibă probleme legate de plagiat.

O a doua categorie este cea a studenților care, din diverse motive, au o implicare ceva mai redusă în viața de student. Cred că aceștia sunt cei care au cel mai mult de câștigat de pe urma interacțiunii cu profesorii. Unii sunt mai timizi, alții au probleme financiare și încearcă să echilibreze viața de student cu cea de angajat, alții poate nu au suficient de multă încredere în ei – sunt diverse motive pentru care performanța lor nu se ridică la nivelul celor din prima categorie. Pentru profesori provocarea, în astfel de cazuri, este să identifici cum anume poate fi ajutat cel mai bine studentul. Aici trebuie mai multă îndrumare, mai multă încurajare și, în general, mai mult timp petrecut în interacțiuni individuale. Din când în când găsesc câte un student care are probleme legate de plagiat, dar aceste cazuri sunt rare și aproape întotdeauna sunt neintenționate, sunt rezultatul unor neînțelegeri privind normele de citare. În primii doi-trei ani am fost foarte dur și cu astfel de cazuri dar, în timp, am ajuns să recunosc că ei reprezintă un grup aparte, care poate repara în timp util astfel de greșeli.

Ultima categorie este cea a studenților pentru care, cred, facultatea nu este altceva decât o diplomă. Dacă mă refer strict la activitatea de coordonare a lucrării de licență (deja la programele de master studenții s-au auto-selectat astfel încât nu prea există cazuri care să se încadreze în această categorie), de cele mai multe ori interacțiunea cu studenții din această categorie se desfășoară după un model standard: contact inițial în care solicită să le coordonez lucrarea, stabilirea cu dificultate a unei teme pentru lucrare, absența aproape completă de la întâlnirile în grup, depășirea termenelor limită stabilite cu toți studenții și, în cele din urmă, un mesaj prin care fie sunt informat că vor susține lucrarea în altă sesiune pentru că nu au avut timp să o termine, fie sunt informat că lucrarea este gata și aceasta este atașată mesajului. Aproape toate cazurile de plagiat pe care le-am identificat de-a lungul timpului în lucrările de licență au provenit de la studenți din această categorie. Și tot în aproape toate cazurile este vorba fie despre un plagiat în care sunt copiate pagini întregi din materiale disponibile pe internet, fie despre lucrări care au fost cumpărate de pe diverse site-uri. În astfel de cazuri cer studenților să rescrie lucrarea și să o susțină în următoarea sesiune. Unii dintre ei sfârșesc prin a elabora o lucrare de nivel acceptabil și care nu este plagiată. Pentru alții această cerință se dovedește mult prea dificilă și aceștia sfârșesc prin a nu mai susține examenul de licență. Aceasta este categoria care mie îmi dă cele mai mari bătăi de cap, pentru că încă nu știu cum să îi conving să depună mai mult efort și să fie mai interesați de facultatea pe care chiar ei au ales-o.

Care sunt cauzele care determină apariţia acestui fenomen? În ce măsură profesorii coordonatori devin responsabili pentru coordonarea lucrărilor bazate pe furt intelectual?

Voi discuta despre responsabilitatea coordonatorului în funcție de câteva situații clare și des întâlnite de plagiat.

Primul caz este cel al lucrărilor cumpărate de studenți de pe diverse site-uri specializate în comercializarea lucrărilor de licență. Aici lucrurile sunt destul de simple din punct de vedere al coordonatorului: tema lucrării de licență trebuie stabilită de student, în urma discuției cu coordonatorul, înspre începutul ultimului semestru de studii. Cum nu cred că există studenți care pornesc explicit de la ideea de a cumpăra o lucrare gata scrisă, acest lucru înseamnă că studentul va prezenta o lucrare cu o temă mai mult sau mai puțin diferită de cea stabilită la începutul semestrului. În momentul în care un student care nu a participat la seminarul de cercetare în timpul semestrului apare cu câteva zile înainte de termen cu o lucrare gata scrisă și pe o temă oarecum diferită de cea stabilită orice profesor, cred că pentru orice profesor este clar că există o potențială problemă. De obicei câteva întrebări legate de suportul teoretic și de metodologia folosită în lucrare sunt mai mult decât suficiente pentru a stabili că este vorba despre o lucrare cumpărată online. În astfel de cazuri este clar că profesorul nu își poate da acordul pentru susținerea licenței. Dacă o astfel de lucrare ajunge să fie susținută, este clar că profesorul nu și-a îndeplinit sarcinile cum trebuie și a semnat pentru o lucrare pe care nu a coordonat-o.

Un al doilea caz relativ des întâlnit este cel al lucrărilor care sunt compuse în mare parte din texte copiate din alte surse. De cele mai multe ori este destul de ușor pentru profesorul coordonator să identifice astfel de lucrări, mai ales dacă textele sunt copiate din surse disponibile online. Există și variante ceva mai dificil de identificat, precum copierea din texte care nu sunt disponibile online sau traducerea unor texte din alte limbi. Chiar și în astfel de cazuri, însă, profesorul ar trebui să fie în stare să identifice o astfel de lucrare. În cele mai multe cazuri vorbim de lucrări care ajung la profesor la prima citire aproape complete, ceea ce este întotdeauna un semnal de alarmă. Ca și în cazul anterior, de vreme ce identificarea plagiatului în astfel de lucrări este relativ ușoară, cred că profesorul coordonator este vinovat dacă permite susținerea unei astfel de lucrări.

Există, însă, și situații mai puțin clare, în care studentul trimite capitol după capitol la termenele stabilite, iar lucrarea este o combinație de text original, scris de student, și text copiat din alte surse. În astfel de cazuri nu cred că profesorul coordonator poate fi considerat responsabil dacă se dovedește că studentul a plagiat în lucrare. Principalul argument pentru această poziție este acela că literatura existentă este, din punct de vedere practic, infinită în raport cu literatura pe care o poate citi o persoană. Pentru fiecare carte citită de un profesor există zeci de alte cărți pe aceeași temă sau pe o temă conexă, pe care acesta nu le-a citit. În aceste condiții, profesorul nu poate fi considerat responsabil pentru decizia studentului de a copia un paragraf dintr-o carte obscură sau necunoscută.

În ultimii ani s-a discutat foarte mult despre achiziționarea de către universități a unor programe anti-plagiat. Cred că această discuție este complet contra-productivă, ocolește substanța problemei. Mai mult, consider că achiziționarea unor astfel de programe este în mare parte o cheltuială inutilă. În această discuție apare insistent ideea că o lucrare este verificată printr-un astfel de program, iar programul spune dacă lucrarea a fost plagiată sau nu. Nu se menționează nicăieri în această discuție că aceste programe nu pot identifica plagiatul prin traducere, după cum nu pot identifica nici plagiatul din texte care nu sunt disponibile în format electronic. Prin urmare, orice student care traduce un capitol dintr-o carte obscură publicată în urmă cu 40 de ani și care există doar pe rafturile unei biblioteci va primi certificat de non-plagiat de la orice program anti-plagiat. Sigur, programele anti-plagiat pot avea alte funcții simbolice, dar ca detectoare de plagiat ele sunt inutile pentru că nu pot identifica toate lucrările plagiate.

Care sunt efectele pe care furtul intelectual le generează în spaţiul academic românesc?

Cred că principalul efect este cel de scădere a încrederii în sistemul de învățământ superior, în universități și în cadrele didactice universitare. Acest lucru duce, în timp, la scăderea interesului posibililor studenți pentru facultățile din țară și la o devalorizare a diplomelor obținute de studenți de la aceste facultăți. Dacă până acum la nivel central (minister) nu a existat niciun interes pentru a rezolva problemele legate de plagiat (evenimentele din ultima lună arată că lucrurile se mișcă în această direcție, dar mă tem că după alegerile din noiembrie se va reveni la „normal”) atunci cel mai probabil soluția nu va veni de sus în jos, ci va trebui să vină de jos în sus, prin presiune din partea universităților asupra ministerului. Din acest punct de vedere, câteva din marile universități din țară (în special Universitatea din București, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Universitatea de Vest din Timișoara) par să fi înțeles acest lucru și par să implementeze o serie de mecanisme prin care să se reducă astfel de probleme.

Trebuie remarcat, însă, că întreg sistemul de învățământ superior și de cercetare din România pare să fie, de câțiva ani buni, construit pe lipsa încrederii. Criteriile de evaluare pentru acordarea gradelor didactice și științifice au eliminat complet orice evaluare a calității și sunt construite exclusiv în jurul unor indicatori contabili. Aceasta pentru că nu există încredere că cei care evaluează astfel de dosare ar putea să facă evaluări oneste. În mod similar, lipsa de încredere în evaluatorii interni a dus la înlocuirea acestora cu evaluatori externi, ceea ce a generat disfuncționalități în evaluarea proiectelor de cercetare propuse pentru finanțare. Iar acolo unde universitățile au încercat să pedepsească o parte din cazurile de plagiat, justiția a dat câștig de cauză plagiatorului (a se vedea cazul Beuran și Universitatea de Medicină și Farmacie București).

În ce măsură plagiatul şi cumpărarea lucrărilor de cercetare contribuie la discreditarea universităţilor româneşti în spaţiul european?

Deocamdată nu cred că problema a ajuns la nivelul la care să putem vorbi despre un asemenea efect. Probleme par a fi în principal la nivelul școlilor doctorale și mai cu seamă în anumite universități (a se vedea cazul Oprea, de exemplu). Dacă universitățile din străinătate vor să angajeze personal din România, diploma de doctor este o condiție necesară, dar criteriile de angajare care contează sunt cele de performanță în activitatea de cercetare, iar acestea țin mai mult de individ decât de o universitate sau alta. În mod similar, în mai toate cazurile pe care le știu, studenții români care au ales să își continue studiile în străinătate nu au avut probleme în a le fi echivalată diploma obținută în țară și au avut performanțe remarcabile în noile lor universități.

Nu știu, pentru că nu cred că avem date, dacă angajatorii europeni depunctează candidații cu diplome din România. Orice restricționare a accesului la locurile de muncă din Europa pe baza originii diplomei de licență sau master ar fi o mare problemă, dar până în acest moment eu nu am auzit de niciun pattern de acest fel.

În ce măsură influenţa şi extinderea acestui fenomen în spaţiul românesc şi european pot fi limitate?

Atâta vreme cât încălcarea unei reguli nu este prevenită sau pedepsită, regula va fi încălcată în continuare. Eu nu văd decât o singură soluție pentru reducerea plagiatului (ca și în cazul altor comportamente din aceeași categorie – corupție, furt, crimă etc. – nu se poate vorbi despre eradicare, ci doar despre reducere), o soluție care include o componentă educativă și o componentă punitivă. Prin componenta educativă ne asigurăm că elevii și studenții știu ce reguli trebuie să urmeze și de ce. În cazul celor care chiar și după ce au obținut informațiile prin intermediul componentei educative tot aleg să plagieze, trebuie să se recurgă la componenta punitivă. Astfel, o primă abatere ar trebui să fie sancționată cu obligativitatea refacerii textului plagiat, a doua abatere ar trebui să fie sancționată cu obligativitatea refacerii cursului, iar a treia abatere ar trebui să fie sancționată mai dur (de la pierderea bursei și până la exmatriculare). Mecanismul în sine este ușor de implementat, dar nu cred că avem șanse să fie adoptat prea curând de universități din motive care țin de modul de finanțare a învățământului superior și de declinul numărului de studenți.

La finalul acstui interviu, am rugămintea să ne descrieţi impactul produs de decizia CNATDCU cu privire la plagierea lucrării de doctorat de către fostul prim-ministru al României, Victor Ponta. Preconizaţi că se va ajunge la retragerea titlului de doctor?

În luna care a trecut de când mi-ați trimis întrebările și până am apucat să vă răspund, acest lucru s-a întâmplat deja, noul ministru al educației, Mircea Dumitru, semnând ordinul prin care retrage lui Victor Ponta titlul științific de doctor în domeniul drept. S-a încheiat astfel un proces care a început în 2012 și care, într-o societate normală s-ar fi încheiat tot atunci, cel puțin în plan public, prin demisia lui Ponta. Din punctul meu de vedere este mai puțin important că Ponta a pierdut titlul de doctor; ce contează este ce învățăm din toată această poveste. Și cred că sunt câteva lecții pe care ar trebui să le reținem.

(1) În primul rând, avem încă o dovadă că instituțiile în România nu sunt complet independente de sistemul politic, ceea ce a dus la bâlciul acesta al plagiatului lui Ponta, care a durat patru ani și care va continua dacă Ponta va decide să conteste ordinul de retragere a titlului în instanță. Pe parcursul acestui scandal am asistat la intervenții brutale asupra instituțiilor și oamenilor din partea unor actori politici plasați în poziții cheie pentru a putea bloca bunul mers al procedurilor în caz de nevoie. Vă amintiți, probabil, de fostul ministru al educației, Liviu Pop, care a decis să desființeze Consiliul General al CNATDCU chiar în timp ce acest consiliu se întrunise în ședință pentru a redacta hotărârea. Povestea spune (nu știu cât este de adevărată, dar este plauzibilă) că Liviu Pop a venit personal să anunțe consiliul de această decizie și că a fost întrerupt curentul electric în clădirea în care avea loc întâlnirea consiliului pentru ca nu cumva acesta să poată printa și semna hotărârea înainte de venirea ministrului și de dizolvare. Vă amintiți, probabil, și de schimbarea legislației, prin OUG 94/2014 din 30 decembrie 2014, pentru a permite deținătorilor unui titlu științific să solicite renunțarea la titlul în cauză. Un superb exemplu despre cum un prim ministru în funcție poate semna un act al cărui principal beneficiar să fie el însuși. Exemple similare mai există dar nu cred că mai are rost să le discutăm.

(2) Intervenții politice au existat, însă, și din partea oponenților lui Ponta. Să nu uităm că președintele țării, Traian Băsescu, declara într-o conferință de presă (cu cinci zile înainte de apariția acuzațiilor de plagiat în Nature și Frankfurter Allgemeine Zeitung!) despre prim ministrul Ponta „Când ești doctor în drept, ești tare. Dottore!” Practic, președintele a încercat să folosească acest scandal ca muniție politică împotriva prim ministrului. Deși acest lucru poate fi normal pentru un politician, rezultatul în acest caz a fost că pentru mulți oameni care nu acordă o atenție prea mare modului în care funcționează sistemul de învățământ superior din România povestea a devenit brusc un scandal politic și așa a și rămas pentru mulți. Astfel, eroarea lui Băsescu a făcut ca mulți să considere că Ponta este nevinovat și că totul este doar un atac politic. Desigur, este vorba despre oameni care oricum erau suporteri ai lui Ponta sau opozanți ai lui Băsescu.

(3) Pe de altă parte, faptul că plagiatul lui Ponta nu a fost rezolvat rapid s-a transformat într-o oportunitate pentru cei interesați de această temă de a investiga și alte cazuri. Sigur, au existat cazuri de plagiat și înainte de Ponta: să ne amintim de Mircea Beuran, ministru al sănătății sub Adrian Năstase și profesor la UMF București, care a și fost concediat de la UMF, dar care, ulterior, a câștigat procesul împotriva universității. Să ne amintim și de Ioan Mang, ministru al educației sub Ponta și profesor la Universitatea din Oradea. Să ne amintim și de fostul primar al capitalei, Sorin Oprescu, acuzat că ar fi devenit profesor universitar pe baza unui dosar ce includea articole științifice ce nu au fost găsite în publicațiile unde ar fi trebuit să fie publicate. Aceste cazuri, însă, nu au reușit să genereze atât interes pe cât a reușit cazul Ponta. Dacă ne uităm în urmă la cei patru ani vedem că au fost identificate foarte, foarte multe cazuri de plagiat în zona politicului. De departe cazul cel mai interesant este cel al lui Gabriel Oprea și al tuturor celor pe care i-a coordonat la doctorat, caz investigat de Emilia Șercan. Acest caz, poate mai mult decât cazul Ponta, demonstrează modul în care există anumite domenii științifice în care titlul de doctor a devenit o resursă care este distribuită după alte criterii decât cele științifice. La fel de interesant este cazul oarecum amuzant al lui Robert Negoiță, primar al sectorului trei, care a luat bacalaureatul în 2003, a terminat două facultăți în 2009, a devenit doctor în 2012, pentru ca în 2016 să rămână fără titlul de doctor și cu un dosar penal pentru declarații false. Iar un ultim caz interesant este cel al actualului ministru de interne, Petre Tobă. Rămâne de văzut ce se va întâmpla în acest caz, mai ales că Mircea Dumitru, ministrul educației, a anunțat public că își va da demisia dacă se demonstrează că Tobă a plagiat și acesta nu demisionează.

(4) Nu știu ce se va întâmpla mai departe. Personal sper că cei patru ani în care câțiva oameni au luptat împotriva unui sistem corupt ce a încercat insistent să-și acopere urmele vor fi urmați de o reorganizare a sistemului de acordare a titlurilor de doctor. Istoria, însă, ne învață că de cele mai multe ori acești mici pași care se fac în direcția bună pot fi anulați de contra-mișcări venind dinspre partea celor mulți.

 

Tags: , , , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu