Rezultatul referendumului din 23 iunie privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană a luat prin surprindere atât opinia publică de pe continent, cât şi majoritatea cancelariilor europene, astfel încât incertitudinea poate fi termenul cel mai potrivit pentru a defini situaţia actuală.

Profesorul Cristian Preda, europarlamentar în grupul Popularilor Europeni, a acceptat să comenteze pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pe marginea principalelor cauze şi efecte ale Brexit-ului.

x1

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să identificaţi principalii factori care au contribuit la rezultatul referendumului privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. În ce măsură populismul a reprezentat un factor important în influenţarea rezultatului referendumului?

Cristian Preda: Referendumul din 23 iunie e punctul final al unei lungi controverse. Nu cea referitoare la relația englezilor cu continentul (aceasta va continua), ci cea despre inserția Regatului Unit într-o Europă unificată politic. Formațiunea UKIP a fost înființată pentru a scoate UK din UE. Ea nu există, de altfel, decât în plan european, adică în Parlamentul de la Strasbourg, fiindcă sistemul de vot britanic nu-i îngăduie să participe la distribuirea puterii în Parlamentul de la Londra. Lucrurile au luat o întorsătură bizară atunci când conservatorii au dorit să  folosească temele UKIP în bătălia politică internă. Iar dacă europenele din 2014 au fost câștigate de UKIP, un an mai târziu, David Cameron a câștigat legislativele, promițând că va supune unei consultări populare apartenența la Uniune. După care tot el a lăsat să se înțeleagă că este, de fapt, pro-european. A fost o greșeală că liderii din celelalte 27 de state-membre au stat de vorbă cu el. Guvernul lui era divizat, unii miniștri dorind rămânerea, alții – ieșirea din Europa. E absurd, fiindcă problema era una majoră, nu un detaliu! Pe de altă parte, excepțiile pe care le-a cerut Cameron pentru UK, care completau altele, obținute în momentul aderării, erau inacceptabile. De pildă, cea referitoare la limitarea libertății pe piața muncii. A fost, apoi, o eroare că politicienii europeni au acceptat solicitarea lui Cameron de a nu participa la dezbaterea din Marea Britanie. Ca și cum divorțul era deja consumat. Populiștii din UKIP și din Partidul Conservator au avut terenul liber, pentru a spune cele mai sfruntate minciuni. Laburiștii au drept lider un marxist prăfuit, care nu a înțeles care era miza consultării din 23 iunie. În aceste condiții, tabăra „remain” nu avea cum să câștige. Am spus-o înainte de 23 iunie, nu după…

Care sunt principalele consecinţe pe care Brexit-ul le produce asupra viitorului Uniunii Europene?

Înainte de a vorbi despre viitor, să vedem ce se petrece în prezent. Ieșirea Regatului Unit este o criză politică majoră. Până acum, a mai ieșit din comunitatea europeană doar un teritoriu cu un statut aparte: e vorba despre Groenlanda, care a făcut acest pas, tot printr-un referendum, în 1985. Sigur, e o diferență între cei 60 de mii de locuitori ai Groenlandei și cei 60 de milioane de britanici… Politic, părăsirea Uniunii Europene trebuie pusă în legătură cu extinderea. În două sensuri: una dintre cauzele Brexit e nemulțumirea unei majorități față de extinderea din perioada 2004-2007, care a inclus 10 foste state comuniste. În al doilea rând, ieșirea britanicilor se produce la doi ani după ce Comisia Europeană și Parlamentul European au acceptat blocarea extinderii la Balcanii de Vest. În loc să devină mai mare, Uniunea devine mai mică. Toate astea se petrec într-un climat dominat din nou de frica de atacuri teroriste. Spun „din nou”, fiindcă există țări din UE – Italia, Franța sau Germania – care au cunoscut terorismul în deceniile trecute. Ce e inedit acum e inspirația religioasă – revendicarea de la califat. Cetățeni europeni comit atentate împotriva altor cetățeni europeni, dar nu cu o motivație revoluționară, ci cu una pur religioasă, care invocă o alteritate politică absolută, evocată de termenul „radicalizare”. Combinația de neîncredere în vecini și frică de celălalt paralizează imaginația. Or, nu există politică fără imaginație. Iar aici nu mai e vorba doar despre construcția europeană, ci și despre viața politică din fiecare stat-membru. De aici vom pleca în clipa când Londra va trage consecințele Brexit și va cere activarea articolului 50 din Tratat.

În ce măsură Brexit-ul poate produce un efect de domino asupra statelor membre pe fondul ascensiunii euroscepticismului?

În mai multe țări din UE partidele anti-sistem și eurosceptice au folosit referendumul din 23 iunie pentru a reitera cereri mai vechi sau pentru a formula unele noi. În Franța, Marine Le Pen, lidera Frontului Național, a promis un Frexit, dacă va ajunge la putere, după prezidențialele din 2017. Kristian Thulesen Dahl, liderul Partidului Poporului Danez, a cerut și el un referendum precum cel din Marea Britanie, după o negociere în care Copenhaga să solicite celorlalți europeni avantajele cerute de Londra. Discursuri identice au putut fi auzite de la austriacul Strache și olandezul Wilders, lideri ai unor partide care clamează libertatea, În Italia, Lega Nord ar vrea și ea imitarea modelului britanic, iar Movimento 5 stelle a vorbit despre un referendum pentru ieșirea țării din zona euro. Febra s-a extins și la Est – Partidul Poporului din Slovacia a început să strângă semnături pentru ca și Bratislava să abandoneze UE. Și în România au început să se audă tot mai multe critici radicale ale Uniunii, în zone care includ atât voci din partide afiliate la PPE sau la grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, precum Ungureanu sau Macovei, cât și naționaliști din formațiuni ca Partidul România Unită, condus de Bogdan Diaconu, Forța Națională, unde activează un deputat european pe nume Rebega, sau Alianța Noastră, unde s-a refugiat Marian Munteanu. Cine vrea să imite Brexit e, în general, la periferia spectrului politic. Nu e, însă exclus, ca partidele mari să caute, la un moment dat, să preia – la fel cum s-a petrecut în Marea Britanie – temele anti-UE pentru a câștiga voturile marginalilor.

Cu președintele Guatemalei

Europarlamentarul Cristian Preda, în cadrul unei întâlniri cu preşedintele Guatemalei

Cum a evoluat poziţia statelor membre ale Uniunii Europene cu privire la ieşirea Marii Britanii din Uniune?

Public, nici măcar un singur lider al vreunuia dintre guvernele statelor membre nu a pariat pe Brexit. În clipa în care s-a anunțat că 51,9% dintre britanici au votat ieșirea, surpriza a fost generală. Cum liderii cu pricina, așa cum ziceam, nici nu au fost lăsați să participe la dezbaterea din Marea Britanie, opiniile publice nu erau pregătite să primească vestea. Așa se explică reacțiile din primele momente. Dincolo de replica-standard inspirată de civilitatea democratică – respectăm voința poporului britanic, deși regretăm plecarea Marii Britanii – ce s-a spus preț de o lună a fost ridicol: politicieni serioși care sugerau că Brexit nu va avea loc (de parcă era vorba despre referendumul din 2009 din România, iar Cameron era un soi de Ponta sau Tăriceanu!), sau care păreau siguri că va exista o a doua consultare populară, ca să nu mai amintesc de cei care au pornit la stigmatizarea majorității din UK. Se zice că ridicolul nu ucide. Așa e. Dar e la fel de adevărat că, atunci când e vorba despre politică, el poate produce hohote de râs. Au trecut mai bine de două luni și nu e foarte clar ce se va petrece, instituțional vorbind. Pe de o parte, Theresa May, care i-a luat locul lui David Cameron, a anunțat că nu se va grăbi să activeze clauza de retragere. Celelalte 27 de capitale se consultă. Unele preferă un format restrâns: e cazul grupului de la Vișegrad, care s-a reunit deja de două ori. Pe 9 sepembrie e anunțată o reuniune a țărilor din Sud, la invitația premierului grec Țipras, care a trimis invitații în Cipru, Franța, Malta, Italia, Portugalia și Spania. Președintele Consiliului, Donald Tusk, dar și cancelara Germaniei, Angela Merkel, au făcut turnee politico-diplomatice în mai multe state membre, cu gândul de a sincroniza poziții, în perspectiva unei reuniuni informale ce va fi organizată pe 16 septembrie de președinția slovacă a Consiliului UE, dar deocamdată nu există vreo idee clară. Personal, aș vedea trei urgențe: prima ar fi definirea unui calendar pentru adoptarea euro în statele care nu au făcut-o; a doua  – accelerarea extinderii statelor din Balcanii de Vest și definirea unor parteneriate politice privilegiate cu Turcia și cu țările din Vecinătatea Estică și din cea Sudică; a treia ar fi redefinirea credibilă a politicii de coeziune, luând în seamă diminuarea bugetului Uniunii, câtă vreme e greu de crezut că, după Brexit, contribuțiile celor 27 ar putea suplini integral sumele provenite acum din Marea Britanie.

În ce măsură ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană poate restricţiona dreptul la muncă al cetăţenilor europeni stabiliţi în Marea Britanie? Care sunt pârghiile de care dispune UE pentru a le proteja interesele?

Până la părăsirea UE, Londra e obligată să aplice toate reglementările în vigoare. Studenții din cele 27 de state membre care merg în Marea Britanie nu pot avea acum statutul celor care vin din Taiwan sau Nigeria. Muncitorilor români sau polonezi nu le poate fi blocat accesul la angajare. Contribuția la bugetul UE nu poate fi sistată. Și așa mai departe. Ce se va petrece după ce ne vor spune „goodbye” va depinde de negocierile Londrei cu Bruxelles, ca și cu ceilalți 27. Personal, mă aștept ca britanicii să plece de la ce fusese convenit deja cu David Cameron, la Consiliul European din 18-19 februarie a.c., în special de la punctul referitor la discriminarea muncitorilor proveniți din state cu economii mai puțin dezvoltate decât cea a UK, iar cele care nu intră în această categorie sunt mai puține decât degetele de la o mână. Din păcate, și în alte state membre există tentația de a discrimina esticii: s-a văzut asta și în discuțiile din ultimii doi ani despre modificarea Directivei referitoare la muncitorii detașați. Marea provocare a negocierilor cu Theresa May va fi găsirea unui acord în privința participării la piața unică. Orice restricție care va diminua libertatea are un cost. N-aș vrea să-l plătim noi. Dar nu exclud ca britanicii să caute să diferențieze statutul mărfurilor de cel al persoanelor. Faptul că ei n-au intrat în Schengen îi va ajuta în negociere. Dar nu doresc să speculez prea mult.

 

 

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu