Interviu cu Iulia Nikitina, cercetător rus în relaţii internaţionale: „Rusia s-a simţit mereu ca şi cum UE nu o recunoaşte ca un partener egal”

După izbucnirea crizei din Ucraina, relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Rusia s-au deteriorat de o manieră pronunţată, între cele două mari entităţi politice existând şi acum un adevărat război comercial şi al sancţiunilor. Uniunea Europeană susţine că Rusia a încălcat flagrant dreptul internaţional odată cu anexarea Crimeei şi sprijinirea rebelilor din Donbas.

Dar care este punctul de vedere rus? Tensiunile actuale dintre Rusia şi UE au şi alte cauze decât conflictul din Ucraina? Există şanse pentru a reîncepe colaborarea?

Iulia Nikitina, cercetător rus la Institutul de Stat pentru Relaţii Internaţionale din Moscova, a răspuns acestor întrebări în cadrul unui interviu în exclusivitate pentru Europunkt, acordat cu ocazia conferinţei „Instrumentalizing the Recent Past in Foreign Policy. The Legitimization of External Intervention in the Former Soviet Space”, organizate săptămâna trecută de Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.

Europunkt: Cum aţi descrie relaţiile prezente dintre UE şi Rusia? Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 ar însemna „excelent”, ce notă aţi da acestor relaţii?

Iulia Nikitina: Este o întrebare dificilă, deoarece, din punctul meu de vedere, relaţiile dintre UE şi Rusia nu au atins niciodată cota „excelent” – nota 10, nota 9, nici măcar nota 8. Chiar şi înainte de criza din Ucraina, chiar şi înainte de războiul dintre Rusia şi Georgia din 2008, Rusia şi Uniunea Europeană au avut unele divergenţe privind liberalizarea sistemului de vize sau semnarea unui nou tratat între Rusia şi UE.

Rusia s-a simţit mereu ca şi cum UE nu o recunoaşte ca un partener egal. Din perspectivă rusă, abordarea UE a fost întotdeauna mult prea centrată pe chestiunile politice în relaţia ei cu Rusia, întotdeauna au existat mult mai multe critici decât s-ar fi aşteptat Rusia.

Faptul că Rusia a cerut mereu un parteneriat egal a influenţat şi Parteneriatul Estic. Atunci când se pregătea lansarea Parteneriatului Estic, au existat discuţii dacă ar trebui inclusă şi Rusia în acest program sau dacă ea ar trebui să beneficieze de o formă separată de cooperare cu UE. Rusia a decis atunci că un cadru separat de cooperare ar fi mai important pentru relaţiile ei cu Uniunea.  Dacă Rusia ar fi fost inclusă în Parteneriatul Estic –  din păcate însă nu vom şti niciodată – poate ar fi fost mai multe platforme de negociere cu UE despre acordurile de asociere, despre acordurile de liber schimb, Rusia ar fi avut mai multe oportunităţi de a se exprima pe marginea acestor chestiuni.

Asta ar fi fost important pentru că, până la urmă, criza din Ucraina s-a petrecut tocmai pentru că Rusia a dorit să ia parte la negocierile tehnice, iar UE şi Ucraina i-au replicat că nu este un membru al formatului negocierilor.

Sunt şi alte puncte critice în relaţia dintre Rusia şi UE, în afara deja menţionatei poziţii ruse că nu există o abordare ca de la egal la egal şi că Rusia a rămas în afara Parteneriatului Estic, care au creat această situaţie tensionată?

Probabil că ar trebui să menţionăm de asemenea conflictele pe marginea gazelor naturale ruseşti care traversează Ucraina. UE a sprijinit atunci în principal Ucraina, iar în Rusia asta a fost percepută ca o trădare a Rusiei de către partenerul european, pe care la acea vreme îl considera ca fiind totuşi unul de încredere.

Deci problemele dintre Rusia şi UE au început de fapt demult, de la mijlocul anilor 2000. Chiar şi în 2004, în timpul Revoluţiei Portocalii de la Kiev, UE a sprijinit Ucraina, iar Rusia nu a fost împotriva Revoluţiei, acceptând că este o problemă internă şi că ucrainenii îşi pot schimba cum doresc autorităţile, chiar dacă nu a fost încântată de o schimbare până la urmă neconstituţională. În cele din urmă schimbarea a fost legitimată, iar Rusia a spus, ei bine, fie!

Poate fi explicată confruntarea actuală dintre UE şi Rusia printr-o diferenţă de perspectivă şi de valori asupra lumii şi a relaţiilor internaţionale?

Diferenţele de percepţie asupra ordinii mondiale şi asupra comportamentelor din relaţiile internaţionale sunt mai degrabă consecinţe ale conflictelor pe care le-am menţionat anterior.

Rusia chiar şi-a dorit să coopereze cu UE, Rusia chiar şi-a dorit să fie parte din comunitatea democratică, să fie parte a unei Europe lărgite. Fie Rusia nu era pregătită, aşa cum susţine UE, fie Rusia era dispreţuită, aşa cum spune perspectiva rusă, în cele din urmă Rusia a rămas… nu izolată, dar în orice caz nu era privită ca parte a Europei lărgite.

De aceea, Rusia a întreprins eforturi suplimentare de a fi inclusă în sistemul de guvernare globală şi în cea regională. De exemplu, în 2008, preşedintele Rusiei de atunci, Dmitri Medvedev a înaintat iniţiativa unui Tratat de Securitate Europeană prin care se specifica faptul că securitatea Europei este indivizibilă, că nu ne putem asigura propria securitate în detrimentul altora. Iniţiativa a căzut în cele din urmă. O interpretare poate fi că statele europene nu au dorit să semneze întrucât exista deja OSCE, de ce ar mai fi fost nevoie de o nouă arhitectură? Interpretarea rusă a fost că se dorea de fapt păstrarea NATO ca un bloc comun anti-rus.

Explicaţiile pot fi diferite, important este că Rusia a rămas din nou dezamăgită.

Rusia a mai depus şi alte eforturi pentru a participa la guvernarea globală. De exemplu, Rusia a creat BRICS ca un forum pentru discuţii. Totuşi, nu se poate spune că BRISC este o contrapondere la NATO sau la UE, nu se poate spune că BRICS şi UE au valori foarte diferite.

Pentru mine, nu valorile diferite sunt motivul neînţelegerilor, ci mai degrabă consecinţele lor.

În fostele ţări comuniste din estul Europei, precum Polonia sau România, Rusia este privită cu neîncredere şi probabil că acest sentiment este reciproc. Sunt soluţii pentru a depăşi această neîncredere?

Este o întrebare foarte bună. Este foarte important să construim încrederea, acesta fiind de altfel cel mai popular termen pe parcursul negocierilor dintre NATO şi Rusia. Să construim încrederea, să depăşim mentalitatea din timpul războiului rece. Din păcate, nu am reuşit să facem asta.

Sunt câteva modalităţi practice de a acţiona în acest sens. Trebuie stabilită mai întâi cooperarea tehnică la nivelul experţilor, trebuie încurajate contactele interpersonale, pentru că de obicei oamenii au mai multă încredere în colegii lor din alte ţări, întrucât se confruntă adeseori cu probleme similare, de salarii, de echipamente, etc. Aşa se construieşte încrederea.

Problema este că şi pentru o asemenea cooperare tehnică este nevoie de voinţă politică.  Dacă există voinţă politică, totul este posibil, cooperarea poate începe.

Să spunem că acest lucru este valabil pentru relaţiile politice. Ce se poate face în privinţa mentalităţilor divergente adânc înrădăcinate în rândul opiniei publice, ceva cu mult mai profund decât aspectele legate direct de voinţa politică? Să luăm ca exemplu un eveniment istoric. 1944 înseamnă din perspectivă rusă eliberarea României şi a Europei de Est de sub jugul fascist, în vreme ce în România şi alte ţări din estul Europei acesta este reperul pentru începutul ocupaţiei sovietice.

Şi aici soluţia ar putea fi totuşi similară. Vă dau exemplul unei comisii bilaterale la nivel înalt, compusă din cercetători şi specialişti în ştiinţe politice din Rusia şi Polonia, o comisie specială pentru dezbaterea problemelor sensibile din istoria comună ruso-poloneză.  Ei au reuşit în cele din urmă să publice o carte în care sunt prezentate deopotrivă abordările diferite, pe de o parte abordarea rusă a unui eveniment, alăturat abordarea poloneză a aceluiaşi eveniment.

A fost o experienţă interesantă şi cred că este până la urmă singura cale de a îmbunătăţi relaţiile şi pe acest palier. Chiar dacă interpretările diferă, trebuie să fim conştienţi de acest aspect, să îl acceptăm, pentru că evoluţiile ţărilor noastre după 1991 au fost diferite şi suntem astfel obligaţi să ne reinterpretăm trecutul.

Este ceva normal. Utilizarea actuală pe care o dăm astăzi istoriei depinde foarte mult de politica de astăzi şi nu putem schimba o asemenea determinare.

Trebuie să căutăm mai mult în arhive, să organizăm mai multe conferinţe, să discutăm. Eu nu cred în obiectivitatea absolută în istorie, întotdeauna sunt doar interpretări diferite care trebuie discutate.