Interviu cu Cristian Iftode, conferenţiar la Facultatea de Filosofie din Bucureşti: „Ce se întâmplă cu capacităţile morale elementare ale absolvenţilor noştri?”

Anunţul Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti că pentru absolvirea cursurilor de licenţă nu va mai fi nevoie de redactarea unei lucrări, ci doar de susţinerea unui examen tip grilă a suscitat unele discuţii în societatea românească, destul de repede uitate însă în vâltoarea vieţii politice.

Despre această decizie, despre importanţa reală a lucrărilor de licenţă şi gravitatea obişnuinţei de a le copia, dar şi despre efectele nefaste ale extinderii logicii economice asupra funcţionării sistemului de învăţământ universitar, puteţi afla mai multe din interviul pe care Cristian Iftode, conferenţiar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, l-a acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: Care este beneficiul pe care studentul îl dobândește în urma redactării unei lucrări de licență sau de dizertație?

Cristian Iftode: Mi se pare greu de cuantificat. Ca profesor de filosofie şi, mai cu seamă, de etică, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că plasarea unei asemenea discuţii sub semnul „argumentului beneficiilor aşteptate” deja ne situează într-un orizont de înţelegere utilitarist şi într-un tipar de gândire axat pe balanţa dintre „costuri” şi „beneficii” sociale. Dacă ar trebui să dau un răspuns generic, aş spune că „beneficiul” depinde în mod direct de gradul de seriozitate, onestitate intelectuală şi dedicaţie vădit de o anumită studentă sau student în redactarea lucrării (ceea ce, desigur, este o observaţie aplicabilă şi pentru anii de studiu petrecuţi într-o facultate, în raport cu miza obţinerii unei diplome). Din această perspectivă, problema beneficiilor unei lucrări menite, la modul ideal, să încununeze parcurgerea unui ciclu de studiu nu se poate formula independent de problema motivaţiilor pe care le au studenţii, de la bun început, în alegerea facultăţii: cât este pasiune genuină pentru un anumit domeniu de cunoaştere şi practică umană şi cât este pragmatism. A nu se înţelege că a fi pragmatic e ceva în sine condamnabil: se întâmplă însă, uneori, ca tocmai acele specializări care, pe hârtie, sună cel mai sigur în relaţie cu viitoarea inserţie pe piaţa de muncă să ofere surprize neplăcute absolvenţilor.

Care este nivelul de dificultate pe care îl presupune redactarea acestor lucrări?

Se cuvine să ţinem cont de specificul fiecărei discipline: e limpede că aportul de gândire liberă şi creativitate conceptuală aşteptat de la o lucrare de licenţă, în relaţie cu miza de a proba înţelegerea corectă a unei probleme şi stăpânirea surselor, diferă mult între o disciplină umanistă sau socio-umană şi una realistă. Cu permisiunea dumneavoastră, aş restrânge discuţia la câmpul ştiinţelor socio-umane, unde mă simt mai îndreptăţit să vorbesc. Şi aş alege să compar cum stau lucrurile în domeniul meu, ca profesor la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, în comparaţie cu modul în care par să stea lucrurile la Drept.

Situaţiile sunt, cumva, inverse, ceea ce este pilduitor. La noi s-a renunţat, de nişte ani buni, la probele scrise la licenţă, în timp ce la Drept s-a luat (de fapt, s-a reluat) măsura renunţării la teze. Desigur că, şi în cazul Filosofiei, se poate vorbi de o slăbire a exigenţelor, în contextul nevoii de a atrage şi ţine în facultate suficienţi studenţi, finanţarea noastră depinzând în mod direct de aceste cifre. Mai există însă şi o problemă de principiu legată de posibilitatea de a redacta subiecte şi bareme de evaluare necontroversate, într-un domeniu a cărui marcă este tocmai absenţa unui acord general cu privire la ce este el, adică ce este filosofia, care sunt mizele ei, sau chiar cum ar trebui să arate un text bun de filosofie. La noi, pluralismul este la el acasă, ceea ce face lupta cu „ispita” relativismului la fel de actuală astăzi, pe cât era şi pe vremea lui Platon sau Aristotel, a disputelor acestora cu sofiştii. Nu pot decât să sper că vom continua să trăim într-o lume în care lipsa acestui consens cu privire la miza şi rolul social al filosofiei să fie văzută nu ca un handicap ucigător în comparaţie cu alte domenii, ci ca o şansă inestimabilă de a-ţi „practica” libertatea de gândire, a câştiga o perspectivă de ansamblu şi a te antrena pentru viaţa „în cetate”. În aceste condiţii, noi am preferat să punem accentul pe partea de argumentare personală şi gândire creativă reprezentată de lucrarea de licenţă.

Cum putem interpreta decizia luată în Consiliul Facultăţii de Drept din cadrul aceleiaşi universităţi, de a renunţa la lucrarea de licenţă? Departe de mine intenţia de a blama această hotărâre invocând doar „măreţe” principii universale. E limpede că cei de acolo au motivele lor şi temeiurile lor relevante. E important să încercăm să le înţelegem, făcând un pas mai departe de nivelul declaraţiilor şi încercând să le încadrăm într-un anumit tipar de gândire sau, mai exact, de raţionalitate. Aşa cum spuneam în declaraţia dată la cald pentru Capital, faptul că specialiştii în Drept sunt primii care consideră „costurile de oportunitate” ale aplicării unei legi ca fiind prea mari, faptul că li se pare firesc să gândească şi să tranşeze problema în aceşti termeni – decât să achiziţionăm un soft costisitor, mai bine ne asigurăm că reglementările anti-plagiat nu mai sunt încălcate de către studenţii noştri desfiinţând, pur şi simplu, „prilejul” de a le încălca, adică lucrarea – este extrem de semnificativ. Mi se pare cea mai bună probă de raţionalitate neoliberală, adică de extrapolare a unui anumit mod de a înţelege procesele economice, competiţia şi „piaţa liberă” la toate celelalte sfere ale vieţii noastre sociale şi personale (cât de „firesc”, de „natural” ajunge să ni se pară să vorbim despre educaţie ca „investiţie în resurse umane”, să judecăm calitatea relaţiilor de cuplu în termenii balanţei dintre costuri şi beneficii etc.).

Care este utilitatea redactării unor astfel de lucrări dacă avem în vedere raportul student – profesor coordonator?

Din nou, remarc modul în care a ajuns firesc să ne întrebăm, înainte de orice, cu privire la „utilitate”. Şi baletul trebuie să-şi probeze utilitatea socială, altfel existenţa unui liceu de coregrafie nu se justifică! Şi şi-o probează… Dar aş continua discuţia în paralel demarată la punctul anterior. Deşi domeniul filosofiei atestă, inevitabil, un grad tot mai mare de hiperspecializare şi „nişare” timpurie, realizarea unor lucrări scrise de final de ciclu păstrează sau ar trebui să păstreze ceva din marca tradiţională a instrucţiei filosofice: relaţia directă şi personală cu un Profesor. Sunt lucruri care se pot învăţa din cărţi şi lucruri pe care nu le poţi „prinde” decât plecând de la un exemplu personal, prin confruntarea, dialogul liber şi feed-back-ul punctual pe care ţi-l oferă un profesor (aici se întrevede o apropiere incontestabilă dintre învăţământul filosofic şi acela vocaţional). La Drept, cel puţin pentru aceia care aleg o carieră în avocatură, partea de învăţare prin interacţiune personală este, cred, mai curând mutată după absolvirea facultăţii, în munca alături de un „Maestru” la un cabinet. Şi, din acest punct de vedere, putem înţelege tendinţa de a diminua importanţa lucrării de licenţă sau chiar de disertaţie. Ca să păstrez termenii economici ai interogaţiei, utilitatea unor asemenea lucrări este mereu „marginală”.

Ce impact poate produce renunțarea la condiția redactării unei lucrări de licență sau de dizertație asupra dezvoltării capacității de reflecție a absolvenților de studii superioare?

De fapt, nici aici nu părăsim problema „costurilor”, odată ce le-am asumat drept criteriu fundamental. Ni se spune că „piaţa lucrărilor” (din nou, o sintagmă relevantă) e oricum „scăpată de sub control”. Ce înţelegem de aici? Faptul că există, oricum, un grad de rezilienţă, de toleranţă a sistemului privitor la ilegalităţile de acest tip, un anumit laissez-faire, doar că acest prag a fost depăşit şi, în acest sens, „a scăpat de sub control”. Din punctul meu de vedere, problema merge mai departe decât costurile softului care, dacă nu mă înşel, e achiziţionat de rectorat, nu de facultăţi, problema fiind „alimentarea” acestuia pe specialităţi. Pentru a evita lucrările „servite”, este, până la urmă, nevoie de un singur lucru: o reală coordonare a tezelor de către profesorii îndrumători, urmărirea elaborării treptate a lucrărilor, discuţii pe viu şi pe mail cu studenţii pe care îi îndrumi. Acum, eu ştiu pe propria piele că toate acestea consumă mult timp şi implică efort neremunerat suplimentar. E o problemă generală a sistemului, care nu recunoaşte în mod corespunzător valoarea şi importanţa muncii de tutorat. La fel cum ştiu, din discuţii private cu colegi, cât de „scump” este timpul unui profesor care este şi avocat de top, sau cât de greu a ajuns să fie să păstrezi în facultate pe cei mai buni absolvenţi, în condiţiile în care ar putea câştiga incomensurabil mai mult activând doar la mari cabinete de avocatură.

Mă întrebaţi despre „impactul asupra capacităţii de reflecţie”, însă eu aş face încă un pas: ce se întâmplă cu capacităţile morale elementare ale absolvenţilor noştri? Chiar nu se înfioară nimeni la gândul că tocmai la oamenii care vor lucra mâine în justiţie, oamenii care vor acuza, vor apăra şi vor „împărţi” dreptatea mâine, se atestă drept comun si generalizat furtul lucrărilor de licenţă? Desigur, nu vreau să spun că toţi ar recurge la „piaţa de lucrări”, că nu există studenţi de excepţie, genuin pasionaţi de studiul ştiinţelor juridice şi de ideea de Dreptate; nu am nici un dubiu că este aşa, vorbim despre o facultate de elită din ţara noastră. Problema atinge, însă, un registru general asupra căruia reflectez de mult timp, din perspectiva filosofiei morale: cât timp regulile sunt prezentate ca fiind ceva extern, ca aşteptări sociale care ne îngrădesc bunul plac şi ne diminuează „profitul”, e cumva firesc, pentru o fiinţă raţională, să îşi probeze inteligenţa căutând modalităţi de a le ocoli, de a le „fenta”, de a fi „şmecher”. Un anumit tipic al şcolii de la Drept nu este străin de un anumit caracter puternic „juridificat”, în sensul de „codificat”, după cum remarca un mare gânditor contemporan, al înseşi culturii noastre morale. Vrem să stopăm „piaţa de lucrări” şi poate că luăm cea mai oportună măsură în acest sens: dar aceasta nu o face şi morală, nici nu răspunde la întrebarea de ce tineri care urmează Dreptul recurg atât de firesc la ceva ilegal. După mine, problema de ordin etic şi social a modernităţii târzii este că am pierdut legătura regulilor morale cu însăşi „fiinţa” noastră, cu modul nostru de a fi (ethos); altfel spus, am pierdut înţelegerea preceptelor etice ca mijloace necesare auto-realizării umane sau condiţii indispensabile pentru a duce o „viaţă bună”.

În ce măsură accentul pus asupra învățării mecanice înăbușă gândirea și originalitatea absolvenților, din perspectiva activității acestora în câmpul muncii?

Cumva, e o întrebare retorică… Ştim că înăbușă, problema este cât de important ni se mai pare acest lucru. Cât de deschisă trebuie să rămână mintea absolventului după terminarea facultăţii şi în ce măsură facultatea, pentru anumite domenii, este văzută, mai curând, ca o instituţie disciplinară ce trebuie să producă subiecţi „utili şi docili”? Cât cinism s-a difuzat deja în noile moduri de a concepe formarea şi reforma universitară? Nu vreau să insinuez ceva negativ vizându-i în mod direct pe specialiştii în ştiinţe juridice, ci doar să atrag atenţia asupra unui pericol general în educaţie. Mă gândesc, pentru a relua o parte a declaraţiei din Capital, că o teză de licenţă în Drept ar trebui să fie, pentru un absolvent, prilejul de a gândi cu propria minte la aspecte problematice din legislaţii şi proceduri, nu doar de a proba învăţarea mecanică a aplicării acestora. În aceste condiţii, mă tem că măsura luată atestă tendinţa sistemului de a produce jurişti disciplinaţi, care să nu îşi pună prea multe probleme „fundamentale”.

Pentru studiile de licență și master, în cazul unor facultăți, va dispărea activitatea profesorului coordonator. Cum este redefinit raportul student-profesor în această situație?

Universitatea antreprenorială tinde, oricum, să transforme studenţii în „clienţi”. Raportul riscă să nu mai fie prea diferit de acela dintre un prestator şi un beneficiar de „servicii”. Şi cam atât.

 

Cristian Iftode (n. 1979) este conferenţiar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti şi doctor în filosofie al aceleiaşi universităţi, din 2007, cu o teză despre metafizica lui Aristotel. Este membru fondator al Societăţii Române de Filosofie şi al Centrului de Cercetare pentru Istoria Ideilor Filosofice, Universitatea din Bucureşti. Volumele publicate în limba română includ Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (2010) şi Aristotel: Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015). A editat, împreună cu Cristina Voinea, volumul colectiv Critică, marginalitate, cinism, sub tipar la editura Universităţii din Bucureşti. A avut numeroase comunicări la conferinţe şi workshopuri naţionale şi internaţionale de filosofie şi a publicat o serie întreagă de studii şi articole de specialitate în engleză, franceză şi română, în principal pe teme de istoria filosofiei, etică şi, în particular, despre gândirea lui Foucault. Domeniile actuale de cercetare sunt filosofia morală şi critica socială, istoria ideilor, teoriile contemporane despre artă, poststructuralismul francez.