Nu s-a schimbat nimic. Nimic în bine. E mai rău.

Mi-au plăcut dintotdeauna pădurile, verdele și tremurul frunzelor, mirosul lemnului și toate sunetele nesfârșitelor temple vii, care-mi erau pădurile copilăriei. Am locuit dintotdeauna aproape de ele și a fost o vreme când am vrut să fiu pădurar. Am și făcut ceva școală de profil, așa că știu care-s fructele penat-compuse, drupele, câte feluri de rășinoase sau de foioase sunt, cum să recunosc arborii. Îmi amintesc cum cubam lemnul și pe stoc și pe picior și naiba mai știe câte am învățat atunci și mi le amintesc acum numai când – cam rar – am nevoie.

Poate din cauza asta mi-a plăcut totdeauna ca pădurea să coboare până în oraș. Și când eram copil așa și era. Aveam un parc uriaș împădurit, fix în mijlocul orașului. Pe lângă el mai erau cel puțin trei alte parcuri cu arbori, șanțurile Cetății pline de plopi, în cimitir erau nuci mai ales, dar și salcâmi, și castani peste tot, străzile erau umbrite de meri ce făceau niște mere ca cireșele de mici și roșii. Nici nu vă pot zice cât verde era, și câtă umbră, și câtă mireasmă.

Acum …

Acum cimitirul e mort. E tot ca o pădure, dar în loc de copaci sunt doar cruci de piatră dușmănoase. Vara, pe bietele bătrâne ce îl mai bântuie încă vii, le bate Dumnezeu de cald pe unde altă dată stăteai pe băncuțe gândindu-te în tihnă. Noi, juncanii la ale noastre și ele bietele la ai lor, cei duși.

Pe străzi nu mai e țipenie de frunză. Au tăiat tot de ceva ani, nu puțini, iar în loc au pus, chipurile, niște tei. Niște cozi de lopată mai degrabă, din care au murit jumătate.

Șanțurile Cetății, altă dată labirinturi verzi, sunt niște canioane de cărămidă și piatră. Vara te sufoci, iarna nu ai ce face pe acolo. Or fi frumos restaurate, dar … e bine să nu pierzi prea mult vremea în dogoare. Dacă ești turist zilier, scapi.

Parcuri … nu mai avem decât un unul. Cu copacii ca stâlpii. De rari, nu de înalți. Plin de alei betonate, late. Pe celelalte le-au distrus, evident în numele unui europenism deșănțat, prost înțeles și chiar mai prost aplicat.

Ce copaci au mai rămas, ici colo câte unul, i-au ”toaletat” cică. Au tăiat coroanele și au rămas numai niște trunchiuri, nu prea înalte, ca niște spânzurători parcă. Deși de la distanță par niște schimonosite siluete umane ce fug disperate de ceva, undeva.

Din ce-mi mai amintesc eu de la școală, copacii ăștia nu vor mai avea coroana inițială. Chiar dacă vor lăstări, vor fi niște arbori europeni.

I-am urmărit într-o zi pe „specialiștii” lu’ pește prăjit cum se făceau că sunt arhitecți de vegetație urbană. Singurul instrument de măsură și control era nivelul berii din PET-uri. Tăiau cu un amestec de ură și prostie, scârbiți de propria meserie ca niște hingheri plătiți la bucată. Nicio diferențiere între speciile de arbori, de parcă formula era universală, nicio noimă, nicio viziune. Tăiau să rămână doar trunchiul și niște cioate de crengi. Tare aș vrea să aflu cine e înțeleptul vizionar care a coclit chestia asta în capul lui și ne-a fericit, la nivel de țară, cu o așa modă și strategie.

Vine vara. Încă o vară, în pădurea de beton. Zidită pentru popor. Peste popor.

 

Sursa foto: revistadealba.ro

 

Tags: , , , , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu