Interviu cu Loredana Radu, conferenţiar la SNSPA: „Principala problemă a tratamentului diferit aplicat statelor UE – erodarea și chiar inversarea procesului de integrare europeană”

Evoluţia Uniunii Europene în ultimii câţiva ani a fost una extrem de sinuoasă, în care solidaritatea şi coeziunea au făcut loc treptat individualismului şi protecţionismului, până acolo încât diferenţierea între statele membre, din perspectiva unei „Europe cu mai multe viteze”, a început să fie privită ca soluţie. România este direct afectată de o asemenea evoluţie, cu atât mai mult cu cât nu are un „proiect de țară” clar şi consensual privind poziționarea Bucureştiului faţă de nucleul dur al Uniunii Europene.

Încotro se îndreaptă „Europa mai multor viteze”? Care sunt şansele României în raport cu oficializarea unei Europe fragmentate din punct de vedere al dezvoltării?

Loredana Radu, conferențiar universitar, director al Center for EU Communication Studies din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti (SNSPA), răspunde acestor întrebări în interviul oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care este evoluția pe care o urmează traiectoria de dezvoltare a statelor membre în cadrul Uniunii Europene?

Loredana Radu: Când discutăm despre dezvoltare este foarte important sensul pe care îl atribuim acestui concept. Preocupările referitoare la dezvoltare au pătruns pe agenda publică după cel de-al Doilea Război Mondial, când a început să se discute despre „paradoxul modernităţii” – existenţa sărăciei extreme într-o lume care este mai bogată ca oricând. În Doctrina Truman, miza dezvoltării era reprezentată de creșterea nivelului de trai și eradicarea sărăciei. Cu timpul, problema sărăciei (a unui stat, a unei regiuni, a unui grup) a fost reformulată în termeni de inegalitate, iar, în prezent, dezbaterile din jurul dezvoltării sunt intrinsec legate de analiza inegalităților structurale dintre diferite regiuni și state.

Extinderea dezvoltării dincolo de creşterea economică a dus la conceptualizarea dezvoltării drept creştere şi bunăstare, sustenabilitate și securitate. Creşterea PIB-ului nu a mai fost considerată singura variabilă prin care se măsoară dezvoltarea, nici măcar cea economică. Variabile importante – precum speranța de viață, condițiile de trai sau nivelul de alfabetizare – au început să fie avute în vedere. Așa a luat naștere și faimosul raport al Comisiei Fitoussi – „Beyond GDP” – ale cărui rezultate au constituit obiectul unei lucrări esențiale pentru înțelegerea dezvoltării contemporane –  „Mismeasuring Our Lives. Why GDP Doesn’t Add Up” (Joseph Stiglitz, Amartya Sen, Paul Fitoussi). Limitele PIB-ului, comentate pe larg în această lucrare, au de-a face cu faptul că nu ia în calcul inegalităţile: unii oameni pot sărăci, chiar dacă venitul mediu creşte (de aici și ”capcana venitului mediu”); prin urmare, măsurătorile „bunăstării” ar trebui să ia în calcul şi modul în care veniturile, consumul şi bunăstarea se distribuie la nivelul unei societăţi.

Spre exemplu, analizând coeficientul GINI (disponibil pe Eurostat) – un index care relevă în mod expresiv inegalitățile socio-economice – observăm că decalajele dintre ”etajele” societății s-au acutizat în UE în contextul crizei economice care a debutat în 2007.  Cele mai evidente distanțări dintre „cei puțini și bogați” și „cei mulți și săraci” pot fi observate în state din blocurile sudic și estic: Portugalia, Grecia, Spania, Letonia, Lituania, Estonia, România. Deci, putem spune că statele Uniunii Europene sunt foarte inegale în ceea ce privește evoluția, dezvoltarea – cu un motor nord-vestic extrem de puternic și turat la maxim.

Sub rezerva absenței unei validări statistice, pentru România pot fi relevante următoarele nuanțări referitoare la traiectoria dezvoltării și la indexul GINI (în creștere). Prima este că o parte destul de importantă din ceea ce putem numi „clasă de mijloc” este plecată în afara țării – generând bunăstare în țările-gazdă, ceea ce poate influența interpretarea fenomenului în sine. Cea de-a doua se referă la implementarea măsurilor de austeritate: România, dar și alte state care se confruntă cu inegalități marcante, precum Estonia, Grecia, Portugalia, Spania sau statele baltice, au fost „campioane ale austerității” în UE, ceea ce a afectat direct distribuția consumului și a bunăstării, cu cei săraci și vulnerabili devenind… și mai săraci și mai vulnerabili. Această aserțiune este inspirată și de un articol publicat de J. Stiglitz – laureat al Premiului Nobel pentru economie – în anii de început ai crizei, în care avertiza că măsurile de austeritate vor vlăgui statele și vor avea consecințe nefaste pe termen lung, cu identificarea explicită a riscului ca încrederea în instituții și guvern să scadă, odată cu ascensiunea populismului și a extremismului.

În ce măsură crizele apărute în ultimii ani scot în evidență capacitatea diferită a statelor membre de a urma parcursul integrării și dezvoltării Europene?

O „bilă neagră” a modului în care UE a răspuns provocărilor crizei economice se referă la prevalența intereselor naționale asupra celor europene – aspect îndelung dezbătut între 2008 și 2011. Nu întâmplător, Jurgen Habermas – considerat cel mai mare filosof contemporan – a publicat în 2012 cartea „The Crisis of the European Union”, în care a accentuat necesitatea unei integrări de profunzime, a făcut apel la o mai mare coeziune și solidaritate între Statele-Membre. „Transnaționalizarea democrației” și existența unei Constituții a Uniunii Europene reprezintă, în viziunea lui Habermas, singurele soluții posibile la ceea ce filosoful numește „criza existențială a UE” – afirmație cu forță de profeție auto-realizată, dacă o analizăm din prisma celor mai recente evoluții de la nivelul UE.  De altfel, în 2016, J. Habermas și-a reafirmat viziunea, declarând într-un interviu publicat în Die Zeit: „The only way to get democracy in Europe is through a deepening of European cooperation.”

Prin urmare, crizele UE relevă în primul și în primul rând incapacitatea Uniunii de a acționa în mod concertat, ca o entitate-umbrelă vizionară, cu leadership asumat; această lipsă de sincronizare și gândire strategică s-a reflectat, ulterior, în felul în care Statele-Membre și-au proiectat răspunsurile la criză. Absența unei direcții europene clare a fost percepută la nivel național ca un semn de slăbiciune și, în anumite situații, ca un îndemn tacit de a proteja și extrapola interesele naționale – chiar și cu riscul sacrificării intereselor altor țări. A fost ca atunci când elevii (Statele-Membre) așteaptă de la profesor (UE) îndrumare, însă profesorul este mult prea preocupat de problemele sale personale pentru a le mai insufla elevilor încredere și dragoste de carte.

Care sunt statele care se poziționează la cele două extreme în raport cu viteza de dezvoltare în cadrul Uniunii?

Nu sunt sigură că putem vorbi despre o „viteză de dezvoltare a Uniunii”. Sau, prin reducere la absurd, viteza UE = viteza Germaniei. Și aici îmi vin iar în minte cuvintele lui Habermas: „Germany is a reluctant, but insensitive and incapable hegemon that both uses and ignores the disturbed European balance of power at the same time.” (Habermas, 2016, www.socialeurope.eu) În jurul Germaniei gravitează statele din nucleul dur al UE – țări din Nord și Vest – care sunt deținătoare de capital și au puterea de a defini „rutele” prin care circulă acesta. La extrema cealaltă sunt statele din Sud și Est. În această a doua categorie regăsim mai multe sub-categorii, în funcție de traiectul economic, dar și de poziționarea geopolitică. Statele est-europene sunt cele mai vulnerabile pentru că au o dependență foarte mare de capitalul străin, dețin o modestă putere tehnologică și de inovare și exportă, în principal, produse lipsite de valoare adăugată (materie primă). La toate acestea, adăugăm și presiunea constantă exercitată de o Rusie imprevizibilă – cu ramificații importante în politicile externă, de apărare și securitate.

Care sunt cauzele care contribuie la accentuarea decalajului de dezvoltare în interiorul Uniunii Europene?

Cauzele sunt multiple și infinit de complexe. În mod sigur enumerarea mea nu poate fi exhaustivă. Așa cum am menționat în răspunsul la prima întrebare, o primă cauză – destul de evidentă – este legată chiar de modalitatea în care UE (nu) a gestionat criza în 2008-2010. Prevalența neoliberalismului și, mai concret, a ordoliberalismului german – a influențat în bună măsură împărțirea Statelor-Membre în „perdanți” și, respectiv, „câștigători”. O altă cauză poate fi identificată în extinderea Uniunii către Est, prin cele două valuri din 2004 și, respectiv, 2007. Vreau să accentuez că nu subscriu abordării – destul de răspândite, de altfel – că extinderea către Est a slăbit în mod iremediabil Uniunea, făcând-o extrem de permeabilă la șocul economic și financiar din 2007-2008. Să nu uităm că Statele Unite – care sunt o uniune federală/politică în toată puterea cuvântului – au fost grav afectate și s-au redresat anevoios. Să nu uităm, de asemenea, că primele țări afectate au fost tocmai cele din „inima Europei”, care erau foarte bine conectate la fluxurile financiare globale. Există, chiar, în literatura de specialitate, un curent care afirmă că, statele est-europene au acționat ca un „tampon”, atenuând sau absorbind unda de șoc.

Extinderea către Est a reprezentat o vulnerabilitate nu atât din perspectiva decalajelor de dezvoltare Est-Vest, cât din prisma modului în care „vechile State-Membre” au înțeles să gestioneze aceste decalaje. Mă refer, printre altele, la modul în care au fost negociate, alocate și implementate programele europene. Atunci a existat o coliziune – chiar dacă nu pe deplin recunoscută sau conștientizată – de viziuni – Vestul visa la piețele Estului (deci, o viziune preponderent utilitaristă), iar Estul visa la un viitor european (deci, o viziune preponderent identitară – valabilă la și imediat după momentul integrării, așa cum arată și cercetările noastre de la Center for EU Communication Studies).

O a treia cauză – care se aplică în primul rând țării noastre, dar nu numai – este absența unui proiect de țară. Nu este suficient să spui că „vrei o țară ca afară”, deși aceasta poate fi sinteza, expresia unei viziuni. Prin „proiect de țară” înțeleg o strategie unitară de dezvoltare – cu 4-5-maxim 10 macro-obiective, care să decurgă din punctele forte (actuale sau potențiale) ale României și să fie ulterior operaționalizate de instituțiile abilitate în acest sens. Un strateg important – Henry Mintzberg – spunea că „dacă nu ai o strategie proprie, riști să devii obiect al strategiei unui competitor” – nimic mai adevărat, chiar și la nivel economic sau geopolitic.

În ce măsură vitezele diferite de dezvoltare generează tratament diferit aplicat statelor membre ale Uniunii Europene? Care sunt riscurile aplicării tratamentului diferit pentru statelor membre ale Uniunii?

Vă rog să-mi permiteți să răspund la aceste întrebări în mod cumulat. Nu cred că viteza de dezvoltare este un scop în sine. A fost un scop în sine până în secolul al XX-lea, însă nu cred că mai poate fi un scop în sine în lumea contemporană, presărată de multe state preocupate mai mult de conservarea poziției dobândite (și aceasta este o luptă grea!) și de câteva state care își depășesc condiția de „emergenți” (India, China, Coreea de Sud). Însă, da, poziția dobândită de state pe harta dezvoltării generează tratament diferit – pe lângă problematica protejării intereselor naționale și a identificării celor mai bune parteneriate și coaliții pentru maximizarea acestor interese, există și aspecte referitoare la prestigiul statal – credibilitatea care afectează puterea de negociere și de reprezentare.

Resimțim deja riscurile aplicării tratamentului diferit. Cred că este mai corect să discutăm despre problemele – decât despre riscurile – aplicării tratamentului diferit. De la principala problemă a tratamentului diferit aplicat statelor UE – erodarea și chiar inversarea procesului de integrare europeană – vulnerabilitățile vin în cascadă: consacrarea unor „cluburi exclusiviste” în sânul Uniunii, permeabilizarea unor zone ale UE – în special a celor aflate pe granița estică, alocarea de resurse pentru dezvoltarea competitivității în zonele care sunt deja foarte competitive ș.a.m.d.

Care este viteza de dezvoltare a României în raport cu vitezele de dezvoltare ale statelor membre ale Uniunii?

Am fi tentați să formulăm un răspuns extrem de pesimist la această întrebare. Însă ar fi un răspuns simplist. Cu riscul de a complica discuția, cred că, acum mai mult decât oricând, se impune realizarea unui tablou de ansamblu al României, al minusurilor și plusurilor sale. În momentul de față, nu există o dezbatere – în cel mai curat sens al cuvântului – cu privire la modelul de dezvoltare potrivit, oportun pentru țara noastră. Ce atuuri poate scoate România în față, ce avantaje își poate cultiva pe termen mediu și lung, ce decizii poate lua astăzi pentru a se bucura de un oarecare confort peste 10-15-20 de ani?! Discursul public este concentrat de multe ori pe chestiuni mărunte, lipsite de o miză reală pentru viitorul României. Spun acest lucru cu amărăciune. Spre exemplu, problema demografică este sistematic ignorată. Avem cel mai mare spor negativ din 1867 încoace, sunt județe în care numărul salariaților este cu mult mai mic decât numărul pensionarilor… Acestea sunt problemele care necesită discuții, dezbateri și toată energia noastră…

În lipsa unui model de dezvoltare asumat, suntem constrânși să utilizăm „vitezometrele” celor care ne-au atras, într-un fel sau altul, în strategiile lor de creștere. Poate fi și aceasta o opțiune. Însă, într-un context în care multe state și regiuni se întorc către sine, devin din ce în ce mai protecționiste, este posibil să rămânem suspendați, să devenim „ai nimănui”, să ne pierdem busola.

Prioritatea 0, așa cum spuneam, este pregătirea unui „proiect de țară”, având în centru un model de dezvoltare, în jurul căruia să graviteze macro-obiectivele de creștere.

Care este viitorul construcției europene în contextul acutizării decalajelor privind viteza de dezvoltare a statelor membre?

Europa cu mai multe viteze nu este o invenție recentă. „Multi-speed Europe” a fost adusă în discursul politicienilor europeni de primul val al extinderii către Est (2004). Însă, în 2004, Europa cu mai multe viteze era privită ca o problemă, pe care UE trebuia să o rezolve pentru a continua să funcționeze. Rezolvarea a constat în politici de creștere și convergență, menite a resuscita regiunile rămase în urmă. În 2017, „multi-speed Europe” a început să pătrundă în discursul liderilor lumii ca soluție – o soluție pentru un viitor „sigur” al proiectului european. Această schimbare de perspectivă poate fi foarte riscantă pe termen mediu și lung, cu impact direct asupra proiectului european, în general și a României, în special, țară care este într-o poziție geopolitică sensibilă.