Printr-o hotărâre emisă la 14 martie 2017, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis faptul că norma internă a unei întreprinderi de a interzice purtarea valului islamic nu constituie o formă de discriminare directă. În schimb, în lipsa unei asemenea norme, CJUE a considerat faptul că angajatorul nu poate impune drept cerință profesională renunțarea la purtarea valului islamic de către femeile angajate. Hotărârea CJUE redeschide dezbaterile cu privire la modul în care este perceput hijab-ul în spațiul european, precum și consecințele generate de interzicerea purtării acestuia.

Alina Isac Alak este doctor în filosofie, islamolog şi a publicat numeroase articole și studii academice atât în volume colective, cât și în prestigioase reviste de specialitate din țară și din străinătate. Ea ne oferă o imagine complexă și comparată asupra problematicii interzicerii hijab-ului la locul de muncă în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Alak interior

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, consider util să ne spuneți care este semnificația hijab-ului pentru femeile musulmane. În ce măsură hijab-ul reprezintă o parte definitorie a identității femeilor musulmane?

Alina Isac Alak: Nu există un singur răspuns la această întrebare. Nu există un set de semnificații stabile, unitare și unice atribuite hijabului. Fiecare femeie musulmană, în funcție de situarea sa socială, politică, culturală, în funcție de zona geografică în care locuiește, de educația pe care o are, de propria sa istorie personală, proiectează diferite semnificații asupra acestei practici vestimentare de acoperire, în variate grade, a trupului. Folosesc aici termenul de hijab într-o accepțiune generică, foarte laxă a sa, pentru a desemna toate modalitățile unei vestimentații atribuite, cultural, musulmanelor, deși există diferențe decisive între cea mai populară și răspândită formă a sa, anume khimar-ul (hijab-ul propriu-zis), baticul, eșarfa care acoperă doar gâtul și părul femeilor musulmane, și niqab-ul sau burqa, văluri care acoperă și fața femeii, creând astfel, în diferite contexte, probleme de identificare socială și blocare a semnalelor non-verbale esențiale în comunicare.

Pentru o majoritate relevantă a femeilor musulmane, hijab-ul este învestit cu o valoare spirituală. Fie că tratează această practică în sens normativ, considerând-o o obligație islamică, sau nu, pentru aceste femei hijab-ul este parte a unei discipline spirituale, o concretizare vestimentară a unei decizii personale de a te consacra unei vieți spirituale. Unii oameni își manifestă devoțiunea religioasă izolându-se într-o mânăstire sau într-un ashram, alții, aici, altele, își poartă cu sine, printr-o barieră vizibilă, o anumită sobrietate de a exista în lume, fiind simultan implicate în societate, dar și dedicate unei vieți interioare centrate pe valori religioase. Desigur, fiecare femeie musulmană din această primă categorie își va manifesta mai mult sau mai puțin sofisticat convingerile religioase; pentru unele hijabul reprezintă o simplă formă de supunere față de ceea ce ele consideră a fi o injoncțiune divină, o poruncă de a se acoperi, pentru care nu caută justificări sau explicații, altele vor țese o întreagă filosofie religioasă în jurul aceleiași practici. Percepțiile sunt diferite.

Alte femei musulmane se regăsesc feminist în această purtare a hijab-ului; și-l asumă ca o reacție personală față de reificarea femeilor, față de sexualizarea excesivă, vandabilă, a oricărui trup de femeie într-o societate dominată de consumerism. E o revoltă aparte, o formă de punere între paranteze a corpului în spațiul public, o metodă de reluare în posesie a propriului trup, de manifestare a dreptului la autonomie în acest context specific al obiectificării femeilor. Amina Wadud și alte feministe musulmane aleg să poarte hijabul pornind de la aceste semnificații, fără a valida perspectiva tradiționalistă a obligativității religioase a acoperirii extinse a trupului femeii.

Deloc nesemnificativ, unele femei musulmane poartă hijab-ul strict cultural, ca o perpetuare a unor tradiții locale, cutume, fără a fi în mod necesar musulmane practicante sau persoane religioase. Hijabul devine doar parte a moștenirii culturale, o modalitate de a-ți arăta apartenența la un anumit grup etnic, iar aceste motivații se manifestă și prin prezervarea varietății purtării sale, adesea foarte specifice, locale. De exemplu, sunt lăsate urechile la vedere sau este acoperită puțin bărbia, sau gâtul și o parte a frunții sunt descoperite, conform tradițiilor din variate zone geografice.

De-a lungul istoriei și mai ales a celei relativ recente, adesea hijab-ul a fost adoptat de către femei nu necesarmente religioase, dar aparținând unei anumite culturi, ca un manifest politic. Amintesc aici doar cazurile celebre: femeile egiptene care au început să poarte hijab ca reacție față de excesele colonizatorilor britanici sau a iraniencelor, uneori chiar și atee, care s-au învăluit în chador-uri pentru a sfida și contesta politica agresivă de înregimentare culturală occidentală purtată de către Șah. Chiar zilele acestea, după emiterea deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene, au existat reacții din partea unor musulmane care nu obișnuiau să adopte o vestimentație diferită de cea occidentală, din varii motive, și care, din indignare și solidaritate față de musulmanele afectate de această lege, au început să poarte vălul islamic. Motivația rămâne una politică, chiar civică, nu religioasă. De asemenea, hijab-ul a funcționat în perioada preislamică și islamică timpurie pur și simplu ca un indicator al statutului social: femeile musulmane libere purtau hijab, în special cele aparținând unei clase sociale superioare, femeilor musulmane sclave le era însă interzisă orice formă de acoperire similară a corpului. Pentru că trupurile lor erau proprietatea stăpânului și nu puteau fi supuse deciziilor personale de expunere a sa.

Nu în ultimul rând, hijab-ul funcționează adesea, paradoxal, mai ales în cadrul acelor comunități musulmane conservatoare și ultra-conservatoare (vezi Arabia Saudită, Yemen, Afganistan, Iran) care într-adevăr îi impun femeii musulmane purtarea vălului islamic, transformându-l într-o constrângere vestimentară dezavuată, ca o modalitate de emancipare. Femeia musulmană reușește să fie activă în planul public acceptând această purtare a hijabului; hijabul devine garantul legitimității prezenței sale în societate. Aspectul simultan nefericit, dar pragmatic util este că tocmai această prezență activă a musulmanei, ca persoană integrată pe piața muncii, care poate deține adesea poziții de autoritate, poate facilita eliminarea, în timp, a condiționării implicării lor sociale de adoptarea unui anumit cod vestimentar. Este o luptă internă pe care femeile musulmane o duc gradual, dar stabil, angrenând transformări chiar și legislative remarcabile, în comunitățile lor. Un exemplu îl reprezintă organizațiile de femei și organizațiile feministe din Iran care au reușit, printr-un efort contestatar constant, unit și justificat divers, inclusiv teologic, să impună adoptarea unor legi mult mai favorabile femeilor.

Lady Gaga a purtat într-un concert o burka roz, cu semnificații manifest erotice, și nu cred că cineva a suspectat-o că ar fi devenit adepta fundamentalismului islamic. În acel caz s-a înțeles că este vorba despre o (re)semnificare personală a unei practici mai extinse; nu știu de ce ar fi atât de dificil de acceptat că femeile musulmane sunt la fel de diverse ca oricare alt grup de oameni și că fiecare impregnează semantic diferit gestul de a-și acoperi într-un mod mai extins și atipic trupul sau de a nu și-l acoperi. La nivelul propriei istorii personale, femeile musulmane poartă sau renunță la hijab, succesiv sau chiar ciclic, în funcție de înțelegerile și prioritățile care le reprezintă în acel moment. Unele musulmane ajung să poarte hijab-ul ca parte a unui proces de reviviscență spirituală, altele, exact din același motiv, ajung să renunțe la hijab. Islamul cunoaște interpretări variate, iar diversitatea imagistică a reprezentării femeilor musulmane – dacă ar fi redată real în mass media și nu limitată la aceeași surmenată utilizare a chipului unei femei mai închise la culoare, purtând hijab sau niqab – ar putea ilustra perfect această pleiadă de înțelegeri religioase diferite.

Așadar, hijab-ul reprezintă o parte definitorie a identității multor femei musulmane, dar, cu siguranță, pornind de la viziuni și semnificări diferite. Pe de altă parte, există femei nu mai puțin musulmane decât celelalte, femei pentru care hijab-ul nu reprezintă o obligație religioasă, opinia lor fiind susținută, istoric, de o serie de savanți musulmani, adevărat, minoritari și contestați de către învățații din mainstream. Nu cred că putem construi legi care să se bazeze pe o omogenizare a semnificațiilor acestei practici vestimentare, însă cred că nu putem greși dacă le asigurăm tuturor femeilor dreptul de a alege cât anume doresc să expună din propriul corp.

Care sunt cauzele pentru care hijab-ul produce o puternică polemică în cadrul societăților europene?

Cred că este rezultatul unui proces mai îndelungat, politic, cu rădăcini clar orientaliste. Încă din perioada colonialistă, femeia musulmană a devenit simbolul întregii religii, culturi și civilizaţii islamice. Departe de a fi flatantă asocierea, în această confruntare a demonstrării incompatibilității islamului cu modernitatea prin dezbaterea statutului femeilor musulmane, musulmanele au devenit dublu instrumentalizate.

Fundamentaliștii musulmani au insistat asupra legitimității construcțiilor tradiționale ale rolului femeilor, silind sau seducând adesea, politic, femeile să își asume interpretări anacronice în numele protejării identității culturale și a coalizării în fața unui „dușmanˮ comun, „occidentalˮ, iar colonizatorii au adoptat o retorică artificial feministă, a salvării de barbarul bărbat musulman a oprimatei, ignorantei femei musulmane, femeie simultan compătimită, disprețuită și temută. Una dintre justificările ocupației devine astfel și această eliberare eroică a femeilor musulmane. În acest context, în imaginarul occidental orientalist, hijab-ul dobândește o importanță hipertrofiată, obsesivă: a elibera femeile musulmane de văl devenea parte a procesului de ocupație; în același timp, a cuceri vizual, a elimina tot ceea ce bloca privirea coincide cu o luare simbolică în posesie a trupurilor celor ce trebuiau să devină parte a „supușilorˮ

Astăzi, ca și atunci, femeile musulmane se află în centrul unei polemici ideologice între islamofobi și musulmanii ultraconservatori; deși între timp o parte dintre femeile musulmane și-au asumat singure sarcina creării propriilor lor definiții identitare și a trasării propriilor lor alegeri, nu li se acordă credibilitate și nici vizibilitate sporită. Avem de a face cu un proces stereotip, succesiv, de simbolizare care este înrădăcinat în animozități conjuncturale, politice și sociale, contemporane: hijab-ul devine unica reprezentare vizuală a femeilor musulmane, femeile musulmane sunt transformate fără voie în simboluri ale islamului, islamul este redus factic la cea mai recentă, agresivă și radicală interpretare a sa.

Deloc întâmplător, în virtutea acestor asociații diseminate sistematic în mass media, femeile musulmane devin primele victime ale hijabofobiei, ale islamofobiei genizate, fiind cele mai vizibile în spațiul public și cele mai vulnerabile. Sunt mult mai multe femei musulmane hărțuite verbal, scuipate, lovite, chiar ucise; primele victime ale actelor instigatoare la ură și ale discriminării fundamentate pe atitudini islamofobe sunt ele, nu bărbații musulmani. În plus, funcționalitatea hijab-ului este redusă la o unică determinație simbolică a sa, anume aceea a subjugării femeilor musulmane, deși, așa cum am văzut mai sus, realitatea este mult mai diversă și complexă.

Ce ne deranjează nu este hijabul în sine, ci prezența vizibilă a islamului în spațiul public, într-un moment istoric complicat și tensionat, marcat de frici întreținute populist și supoziții nocive care transformă orice musulman într-un potențial terorist.

Cred că tocmai pentru că ducem mai mult o luptă centrată pe simboluri ajungem să eludăm, programatic, responsabilitatea umană concretă și ne risipim în legiferări ineficiente sau  penibile, cum a fost interzicerea costumului burkini. Dacă ceea ce ne deranjează este discriminarea de gen, coerciția exercitată asupra unor femei musulmane în ceea ce privește vestimentația sau alegerile lor, avem sprijinul feministelor musulmane și putem găsi variante legislative prin care să fie pedepsiți bărbații musulmani care își forțează fiicele, soțiile, surorile să adopte o anumită vestimentație restrictivă. A trata, în general, cu suspiciune alegerile diferite ale femeilor musulmane sau a le interzice la fel de autoritar dreptul de a-și exercita propriile alegeri nu va fi receptat ca o benevolentă formă de eliberare a lor. A le interzice tuturor femeilor musulmane să adopte un anumit tip de vestimentație islamică nu are nimic de a face cu exercitarea libertății și a autonomiei personale; doar substituim o interdicție islamică cu o altă interdicție seculară, ignorând vocile și dreptul la autonomie al femeilor în acest proces.

Alak coperta

Cum interpretați hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 14 martie 2017 în cauzele C-157/15 Achbita, Centrum voor Gelijkheid van kansen en voor racismebestrijding/G4S Secure Solutions și C-188/15 Bougnaoui și Association de défense des droits de l’homme (ADDH)/Micropole Univers? În ce măsură interzicerea purtării hibjab-ului la locul de muncă reprezintă o formă de discriminare directă?

Hotărârea îmi pare a fi destul de neglijent construită și nociv nesofisticată. Nu mă voi referi la alte practici vestimentare vizate de către lege – kippah evreilor, turbanul adepților sikh, roba portocalie budistă etc – a căror semnificații și implicații nu le cunosc la fel de profund precum cea a hijab-ului, însă încadrarea hijab-ului într-o listă aleatorie de simboluri religioase mi se pare inadecvată și abuzivă. Hijab-ul nu funcționează semiotic, riguros definind termenii, ca un simplu simbol religios. Nimic din mecanismele interne ale acestei practici vestimentare nu respectă articulațiile unui proces clasic de simbolizare. Un crucifix este un simbol, poate fi un obiect pe care îl poți ascunde sub cămașă sau depozita temporar într-un buzunar al genții; hijab-ul reprezintă un mod aparte de expunere a corpului conform unor norme islamice plurale și aflate în evoluție, o modalitate extrem de versatilă de administrare a privirii celorlalți asupra propriului trup.

Hijab-ul nu este un obiect a cărui valoare și semnificație rezidă în sine, care poate fi manipulat separat de prezența și expunerea corpurilor femeiești, ci o barieră care marchează și definește intimitatea unei persoane, o decizie extrem de personală de a lăsa expuse privirii publice doar anumite zone ale corpului.

Pentru musulmanele care interpretează versetele coranice referitoare la modestie ca imperative certe ale acoperirii anumitor zone ale corpului, importantă este respectarea acestei cartografii aparte aplicate trupurilor și nu modalitatea stilistică prin care își materializează delimitarea spațiului privat. Dacă hijab-ul/eșarfa a devenit un simbol islamic, putem accepta acoperirea părului musulmanelor cu o legitimă și inofensivă pălăriuță seculară? Ne putem păstra dreptul de a descoperi doar ceea ce dorim din trupul nostru fără însă a recurge la o garderobă decodată strict islamic? Dacă femeile musulmane ar purta o perucă, în loc de hijab, așa cum a și recomandat acum câțiva ani ayatollahul șiit Fadlallah, și cum, de altfel, și femeile evreice din clasa superioară obișnuiau să poarte la un moment dat din istorie, am rezolva această problemă a neutralității religioase, politice și filosofice necesară la locul de muncă sau am aluneca aberant și hilar în alt proces de resemnificare, perucile și pălăriile devenind simboluri suspecte ale unor identități musulmane pervers camuflate secular? Putem într-adevăr asigura o neutralitate simbolică în cadrul unei companii sau avem de a face cu un proces selectiv, oportunist, tendențios de identificare a anumitor simboluri considerate a fi flagrante și de tolerare a altor semne revelatoare pentru identitatea religioasă a angajaților? Numele înscrise pe ecusoane pot fi mult mai decisive în divulgarea identității religioase a unei persoane. Vom interzice ecusoanele sau vom schimba numele care exhibă impudic apartenența religioasă? Disensiuni și dezbinare produc și discuțiile despre fotbal, alimentația copiilor, vegetarianism; unde ne vom opri cu interzicerea simbolurilor și de ce ne-am limita doar la simboluri când discursurile sunt mai aprig generatoare de scindare socială, de ce nu am reglementa mai restrictiv și discursurile în numele neutralității? Este posibilă, pragmatic, asigurarea acestei neutralități simbolice și/sau chiar reprezintă o necesitate a societăților occidentale contemporane? Nu ar fi mai util, simplu și onest să ne centrăm pe o coeziune a valorilor umaniste în loc să vânăm diferențe simbolice aluzive și plurisemantice? Este oare inconceptibilă existența unor musulmani capabili să armonizeze identitatea lor islamică cu aceea culturală occidentală? Realitatea empirică imediată ne poate infirma temerile; cunoașterea directă, personală a oamenilor diferiți de lângă noi, aici musulmanii,  poate destructura mai ferm și profund simbolurile și stereotipurile monolitice asociate lor.

Revenind, anularea a ceea ce a fost definit drept simbol religios, aici hijab-ul, nu reprezintă doar înlăturarea seacă, neproblematică a unui obiect, posibil a fi substituit cu un altul, neutru semantic, ci impunerea unui alt mod de expunere a corpului, renunțarea la manifestarea celui mai simplu drept de posesiune, acela al propriului trup.

Nu interzicem un simbol, un obiect ce poate fi destinat utilizării sale în spațiul nedelimitat profesional, ci tratăm chiar trupurile musulmanelor ca simple obiecte, reificăm o întreagă categorie de femei și le negăm dreptul la autodeterminare.

Interzicem o practică vestimentară nu atât de rarisimă, actualmente, în Europa, care poate deține intense valențe religioase, fără însă a fi redusă sau limitată la ele, o practică inextricabil întrețesută cu o serie de drepturi individuale fundamentale a căror anulare implicită nu este deloc facilă, nici justificabillă, taxonomic, în registrul simbolurilor. Nu reglementăm destinul unor obiecte, ci alegerile cele mai intime ale unor femei care ajung să fie private de dreptul de a deține controlul asupra corpului lor. Din această perspectivă consider că hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene poate genera discriminări directe în numele unui scop nebulos și prea puțin fezabil.

Care sunt schimbările pe care le resimt femeile musulmane în momentul în care sunt constrânse să renunțe la purtarea hijab-ului? În ce măsură polarizarea societăților europene în raport cu problematica acceptării hijab-ului îngreunează procesul de integrare al femeilor musulmane în spațiul european?

Dată fiind această diversitate identitară a femeilor musulmane, nu cred că putem avea un răspuns omogen sau o statistică onestă și precisă. Unele femei musulmane subscriu unei opinii islamice minoritare centrate pe ideea de modestie ca un concept condiționat cultural și social, a cărei manifestare vestimentară variază în funcție de normele specifice unei anumite societăți și epoci. Modestia este acceptată ca valoare islamică centrală, însă transpunerea sa vestimentară este mai flexibilă, anumiți savanți musulmani, de exemplu, Ibn Arabi, neimpunând acoperirea părului. Alții au permis chiar descoperirea brațelor și a pulpelor. „Hijab-ulˮ acestor musulmane, înțeles aici în sensul abstract și larg de modestie, este mai puțin vizibil. Așadar, o astfel de măsură legislativă nu le afectează direct, însă ideea reglementării restrictive a dreptului la autodeterminare a unui grup de musulmane poate genera diferite forme de solidarizare cu acestea, inclusiv pe aceea a purtării hijabului, cum aminteam mai sus.

Cele mai multe femei musulmane, care consideră a fi o obligație islamică această acoperire canonică extinsă a trupului, se vor simți însă umilite și discriminate, private de un drept fundamental de a alege cât și cum anume doresc să își expună propriul trup. Nu este exclus ca o foarte mică parte dintre ele, cu anterioare tulburări identitare, să alunece resentimentar în victimizare și să devină mai deschise la discursurile extremiștilor musulmani care se vor prevala de turbulențele sociale create pentru a reitera ideea existenței unui complot cosmic îndreptat împotriva tuturor musulmanilor.

Cele care vor renunța la a purta hijab pentru a-și păstra locul de muncă vor simți probabil că identitatea lor religioasă este una blamabilă, indezirabilă social, închistată perpetuu într-o alteritate ireconciliabilă. Este simplu să își imagineze că, indiferent de competențele profesionale și atașamentul lor identitar la o anumită națiune, nu vor fi recunoscute niciodată în calitate de cetățene depline, loiale ale unei țări care poate fi chiar țara lor de origine, nu doar adoptivă. Probabil sentimentul de marginalizare și ostracizare se va intensifica, la fel și temerea de a fi silite să suporte, indirect, o culpă colectivă, atribuită tuturor musulmanilor, pentru actele teroriste ale unor indivizi dezaxați. Chiar dacă legea încearcă să păstreze, prin formularea sa inclusivă și aparent egalitară, o aplicare nediscriminatorie care vizează toate simbolurile religioase, în mod practic, femeile musulmane care poartă hijab vor fi cele mai afectate, dat fiind că reprezintă categoria cea mai numeroasă dintre cele vizate de interdicție și, suplimentar, erau deja expuse unor triple dezavantaje pe piața muncii: ca femei, ca musulmane, ca persoane aparținând, adesea, vizibil, unei etnii diferite.

Din altă perspectivă, amintită mai sus, interdicția de a purta hijab va redeschide o rană mai veche, transnațională, transculturală și transideologică, aceea a trupurilor femeiești care nu le aparțin femeilor. Alegerea aplicării interdicției de către o companie sau alta va fi percepută ca o nouă modalitate de reificare, de tratare a femeilor, aici musulmane, ca simple obiecte.

A nu avea control asupra propriului corp, a nu fi în stare să decizi care anume sunt granițele spațiului tău corporal privat și ale pudorii tale sunt, probabil, cele mai delicate și complicate repercusiuni ale permisiunii acordate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, consecințe care țin mai mult de o dimensiune de gen și, secund, de una religioasă.

Nu în ultimul rând, deja sensibila integrare a musulmanelor pe piața muncii va avea de suferit. Femeile care poartă hijab își găseau oricum mai greu un loc de muncă, iar permisiunea acordată companiilor de a le interzice purtarea hijabului riscă să stimuleze și să încurajeze grav acest tip de respingere bazat, finalmente, pe identitatea religioasă. Acele femei care fie din propria lor alegere, condiționări religioase, fie sub presiunea familiei nu vor putea renunța la hijab, își vor pierde independența financiară și, implicit, posibilitatea de a-și exercita multe alte drepturi facilitate de un statut economic satisfăcător și stabil. Musulmanele vor fi mai dependente și mai supuse autorității familiei, supuse bărbaților din familie care automat le vor susține financiar, așadar mai puțin capabile să facă alegeri libere în ceea ce privește propria lor viață. În funcție de educația și orientarea islamică a familiei, unele musulmane vor risca să fie din nou captive într-o distribuire inegală și tradițională a rolurilor de gen.

Paradoxal, deși legea își dorește să asigure o mai bună coeziune socială, prejudecățile și stereotipurile, vehiculate de ambele tabere, musulmane și nemusulmane, vor fi consolidate și confirmate, iar cele mai eficiente și durabile soluții de combatere a extremismului – educația, integrarea socială și bunăstarea – vor fi dramatic periclitate.

Multe femei musulmane provenind din familii ultraconservatoare au făcut eforturi remarcabile să studieze și să își asigure un anumit tip de independență economică și integrare socială; confruntate cu o dublă excludere, din partea familiei și a societății extinse, nu le va fi ușor să regăsească un spațiu care să nu le ceară să recurgă la o scindare interioară, să nu le condiționeze acceptarea socială de suprimarea identității musulmane.

***

Alina Isac Alak, doctor în filosofie, islamolog, a publicat numeroase articole și studii academice atât în volume colective, cât și în prestigioase reviste de specialitate din țară și din străinătate. Este autoare a cărților: Statutul femeilor în islam. Perspective actuale, Polirom, 2016 și Femeile în jurisprudența islamică. Critici contemporane, Tritonic, 2016. Aria sa de cercetare cuprinde filosofia religiei, jurisprudența și hermeneutica islamică, feminismul islamic, curentele islamice reformiste contemporane, construcțiile identitare ale musulmanilor din România. A lucrat ca redactor, lector universitar și în prezent este implicată în proiecte de cercetare.

 

 

Tags: , , , , , , , , , , ,

 

6 Comments

  1. ana spune:

    cata filosofie de pomana. dupa ce li s-au bagat atat timp in cap fel si fel de bullshituri despre hijab, normal ca multora li se pare ca il accepta de bunavoie.

  2. mee spune:

    cand nu o sa fie crestinii decapitati, arsi sau lapidati de arabi…
    o sa imi pese putin de „ranile” care le deschide interdictia de a purta hijab!

    una peste alta mai usor cu atentatele si cersitul drepturilor si ajutoarelor sociale in UE, mai mult cu munca si corectitudinea si restul problemelor or sa se rezolve de la sine!

  3. Razvan spune:

    Mai multe sofisme pe cm2 nu am vazut de mult. Europa face ce crede ea de cuviinta pentru a mai potoli Islamismul conservator care isi face simtita din ce in ce mai puternic prezenta in spatiul public al statelor europene…si bine face.
    Practica de a iti acoperi parul ca femeie in islam este una patriarhala si misogina atata timp cat barbatii nu au o practica similara. Ca sunt multe femei musulmane care sufera de sindrom Stockholm si multe ale feministe europene care nu cunosc istoria practicii e partea a 2-a. Nu trebuie sa permitem ca ceea ce este un obicei arhaic si retrograd si anume acela ca modestia sa fie asociata cu acoperirea parului sa devina fapt obisnuit in societatile noastre.
    Stim bine cat i-a trebuit vestului sa scape de genul asta de viziuni asupra femeii.Si stim de asemenea cam cat de multe drepturi au femeile in comunitatile islamice traditionale. Au dreptul de a fi sclava barbatului.

  4. Ana spune:

    feminism islamic? ala ce mai e? e deja o mare contradictie in termeni aici.. in islam nu exista feminism… si nu e nevoie de fii doctor in filosifie ca sa vezi acest lucru…

  5. Andi Valachi Andi V. spune:

    Hotărârea CJUE se referă la spațiul _privat_, al unei întreprinderi, firme, corporații.
    N-am să mă refer la argumentele aduse de intervievată, deși acestea lasă destule fire de atac (ca de ex. un singur exemplu de femei ucise pentru hijab) dar nu înțeleg de ce se vorbește la nivel social despre interzicerea hijab-ului, ca și cum ar fi o chestie făcută.
    Nu este. Corporațiile POT – dar nu sunt obligate, nici încurajate, nici îndrumate să interzică hijab-ul.

    Măsurile sociale, cele la nivel de țară și care sunt din ce în ce mai des cerute, se refera la niqab, la burka care ridică probleme pragmatice, de justiție, de acte de identitate etc.

    Cred că articolul/interviul pune (parșiv) semnul de egal între spațiul public și cel privat. Este posibil ca pentru un european cele două să fie egale… dar nu sunt și n-ar trebui să fie.

  6. […] musulmane. Sau chiar de către cele nemusulmane. Enumăr, pentru că am detaliat repetat aici şi aici: hijabul religios, cel mai popular şi răspândit tip de hijab, o practică vestimentară […]

Lasă un comentariu