Interviu cu profesorul Paul Dobrescu: “Europa cu ritmuri şi intensităţi diferite – aceeaşi Mărie cu altă pălărie”

Declarația de la Roma semnată de liderii statelor membre la 25 martie 2017 pune în prim plan o Uniune cu “ritmuri și intensități diferite”. Utilizarea unei sintagme diferite de cea propusă inițial în scenariul nr. 3 din Carta Alba prezentată de Președintele Jean-Claude Juncker, și anume, o Uniune în care regăsim mai multe “coaliții ale doritorilor”, pune sub semnul întrebării perspectiva unei UE “cu mai multe viteze”.

Paul Dobrescu, profesor universitar și fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA București, problematizează viitorul Uniunii Europene sub orizontul modelului multilateralismului, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care este schimbarea pe care o aduce Declarația de la Roma cu privire la construcția Uniunii Europene?

Ca să înţelegem semnificaţia Declaraţiei şi a Summitului de la Roma ar trebui să urmăm cel puţin două planuri de analiză. Primul – şi cel mai la îndemână – este cel care priveşte raportarea la dezbaterea care a precedat acest eveniment referitoare la vitezele Uniunii. Faţă de ceea ce s-a discutat în perioada premergătoare – “Europa cu două viteze”, “Europa cu mai multe viteze”, “Europa cercurilor concentrice” – Declaraţia vine cu o altă formulă mai liniştitoare şi, evident, mai acceptabilă pentru toţi participanţii.

Mai există şi un al doilea plan, într-un fel mult mai important. Uniunea se află de mai mulţi ani într-o criză prelungită. Brexit-ul şi ascensiunea partidelor radicale reprezintă expresia acestei crize. Uniunea nu reuşeşte să mai atingă acel dinamism care a consacrat-o. Perioada de refacere după criză a fost cea mai anevoioasă în Uniune. Dacă am lăsa de o parte unele ţări din “periferie” care au consemnat ritmuri de dezvoltare mai semnificative, atunci Uniunea nu a atins nivelul forţei sale economice din perioada pre criză. În 2008, să spunem, Uniunea era prima putere economică a lumii. Astăzi, uniunea a fost întrecută de SUA şi în câţiva ani va fi întrecută de către China. Va trebui să recunoaştem că de ani buni, Uniunea bălteşte. Când ai în faţă un eveniment de o asemenea importanţă, cum este implinirea a 60 de ani de existenţă a Uniunii, eşti obligat să dai un mesaj de perspectivă. Declaraţia reprezintă un asemenea mesaj. O “Uniune puternică”, o “Uniune socială”, o Uniune “care se transformă”. Uniunea a dorit să dea acest mesaj cu ocazia unui asemenea moment jubiliar extrem de important. Că Uniunea se transformă, că are viitor, că oferă membrilor săi o perspectivă de evoluţie sigură.

În ce măsură o Uniune cu “ritmuri și intensități diferite” se deosebește de o Uniune “cu mai multe viteze”?

Vreţi să fiu sincer? Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Nu este o diferenţă semnificativă. Sunt folosite alte cuvinte, probabil mai plăcute urechilor celor care au participat şi trebuia să semneze Declaraţia. Apoi, schimbarea de formulă era convenabilă pentru ambele părti. Pentru cei care contestau ideea Europei cu viteze diferite, reprezenta un prilej de a spune că au obţinut o mare victorie, că s-au bătut, că au „răsturnat” viziunea iniţială; iar pentru susţinătorii ideii, o ocazie de a arăta că sunt concilianţi, că ţin cont de toate opiniile etc etc.  Dacă ar fi să recurgem la o formulă cunoscută care să exprime adevărul, atunci am spune: rămâne cum s-a stabilit. În esenţă, de la Summitul jubiliar s-a ieşit cu aceeaşi direcţie cu care s-a intrat: fiecare stat membru se poate dezvolta cu ritmul şi viteza permise de propriul potenţial, de propria voinţă.

În ce măsură proiectul unei Uniuni cu “ritmuri și intensități diferite” este în măsură să reducă tensiunile și decalajele de dezvoltare existente în cadrul Uniunii Europene?

Aţi atins problema esenţială. Ce este, în fond, Uniunea? Un model de dezvoltare. Un model, trebuie să spunem, suprastatal. Care, până acum, a avut mare succes. De ce a aderat Marea Britanie la Uniunea Europeană în anii 70? Pentru că Uniunea se dezvolta în ritmuri superioare Regatului. Exista riscul apariţiei unor decalaje greu de recuperat. De ce a ieşit, acum, Marea Britanie? Sunt o multitudine de răspunsuri, dar din ele nu poate fi exclusă, în nici un fel, perioada dificilă pe care o traversează Uniunea în momentul de faţă.

Dacă sunteţi de acord, daţi-mi voie să schiţez două planuri de analiză, pentru a înţelege mai bine contextul în care ne aflăm. Momentul politic global este caracterizat printr-o confruntare deschisă dintre bilateralism şi multilateralism. Când Donald Trump a proclamat „America first” , când a hotărât retragerea SUA din cadrul Parteneriatului Transpacific, când a anunţat că va proceda într-un fel similar şi cu alte aranjamente multilaterale, de fapt şeful administraţiei americane a inaugurat o nouă direcţie de evoluţie în relaţiile internaţionale. O direcţie bazată pe relaţii şi înţelegeri bilaterale. Dat fiind faptul că este vorba despre SUA, prima putere a lumii, această nouă direcţie va transforma sau chiar va aşeza pe un nou făgaş relaţiile dintre state. Mulţi analişti spun, în esenţă, că vântul istoriei şi-a schimbat direcţia. Uniunea simbolizează, să nu uităm, multilateralismul. Adică, tocmai valoarea faţă de care mersul istoriei şi-ar fi întors spatele.

Un alt plan de analiză extrem de interesant este reprezentat de „biciul asiatic”. Nu avem în vedere biciul productivităţii, al competitivităţii, ci „biciul” reprezentat de modelul de dezvoltare asiatic, aflat la antipodul celui european. Cel european este suprastatal, cel asiatic este interstatal. Dacă vreţi, bilateral. Şi aici, el se întâlneşte cu noua direcţie de evoluţie inaugurată de administraţia Trump. Statele trebuie să fie subiectul oricăror înţelegeri, ele trebuie să reprezinte subictul real al vieţii internaţionale, iar nu Uniunile, aranjamentele multilaterale etc.

Înseamnă acest lucru renunţarea la multilateralism? Nu, fără îndoială. Dar el trebuie regândit. După opinia noastră, multilateralismul este singura soluţie pentru statele europene. Să nu uităm că, în curând, nici un stat european nu va deţine mai multe de un procent din populaţia lumii. Că Uniunea în ansamblu, va avea o pondere de 6-7 procente în populaţia lumii. Vor mai putea statele europene să alerge, singure, într-o competiţie globală care se anunţă din ce în ce mai aspră? Pentru statele europene, viitorul înseamnă „împreună”. Dar ce înseamnă „împreună”? De aici încep discuţiile. Recent, Xavier Solana a publicat un articol „European Union first” în care prima afirmaţie era următoarea: „Lumea are acum nevoie de Uniunea Europeană mai mult  ca niciodată”. Evident, era avută în vedere Uniunea ca simbol al multilateralismului, ca model opus abordărilor extremiste, protecţioniste, radicale, etc. Pledează în acest sens şi îndemnul cu care se încheie respectiva intervenţie: „să arătăm lumii ce înseamnă multilateralismul”. Dar, adăugăm noi, ce arată lumii, în ultima vreme, multilateralismul? Nu prea multe lucruri. Şi mai presus de toate o stare de derută. Toate feneomenele negative care traversează Uniunea – de la şomaj la creşterea economică exasperant de lentă, de la extremism, la tendinţe clare centrifuge –  dovedesc acest lucru. Bolile reale nu pot fi tratate cu formule şi cuvinte îmbietoare. Jean – Claude Juncker avea dreptate când avertiza că trebuie să încetăm să spunem oamenilor că le oferim luna de pe cer, când, de fapt, noi le oferim doar telescopul..

La finalul reuniunii informale a Consiliului European, Președintele Klaus Iohannis a afirmat faptul că o Uniune cu “mai multe viteze” ar fi reprezentat un pericol pentru “revenirea la geometria Cortinei de Fier”. Considerați întemeiat argumentul prezentat de Președintele Iohannis?

Suntem în acelaşi plan al formulelor care vor să livreze consumului intern „victoria” obţinută. Nu suntem în măsură să vorbim despre o victorie. Despre victoria vom vorbi când se va preciza clar care este poziţia modelului reprezentat de Uniune – model multilateral şi suprastatal – faţă de „periferie”, de pildă. După opinia noastră, acesta este adevăratul examen al Uniunii şi al modelului pe care îl reprezintă.  Periferia se va emancipa, ori se va consolida? Ce răspuns dă Bruxelles-ul acestei probleme majore a Uniunii? Până acum, nu am putea spune că s-a dat un răspuns convingător. De acum încolo, va fi şi mai dificil. Să nu uităm că a părăsit Uniunea al doilea mare contributor, Marea Britanie. Aici nu este vorba doar de aspectele financiare. Ce perspective de dezvoltare şi de integrare oferă României, de pildă, o Uniune cu mai multe viteze? Deocamdată suntem la nivelul formulelor. Pe noi ar trebui să ne intereseze modelul de dezvoltare şi cum impactează acest model România? Are Uniunea un model în noul context? Este limpede că Uniunea cu mai multe viteze este o formulă convenabilă pentru ţările care au lansat-o, pentru puterile europene. Dar periferia? Faptul că se vorbeşte despre ritmuri şi intensităţi diferite nu schimbă cu nimic lucrurile.

As dori să subliniez ceva: dacă o ţară din Asia se va dezvolta – folosind avantajele aranjamentelor bilaterale – mai repede decât o ţară din Europa care trăieşte în interiorul aranjamentelor multilaterale – atunci modelul reprezentat de Uniune va colapsa, mai devreme sau mai târziu. Deci confruntarea nu este pe terenul formulelor. Care este modelul dezvoltării preconizat de Uniune în noul context şi ce perspective de integrare asigură el statelor membre? Cu deosebire celor din periferie?

În ce măsură acest pericol continuă să existe în cadrul unei Uniuni cu “ritmuri și intensități diferite”?

Am să vă spun ceva foarte deschis. Eu sunt ataşat modelului simbolizat de Uniune; îmi este teamă, însă, că noua formulă reprezintă un gen de abandonare a modelului, conservând însă retorica sa, că ea va adăuga noi fracturi în cadrul Europei, o Europă deja brăzdată de prea multe falii. De aceea am şi insistat asupra poziţiei faţă de „periferie”. Esenţială după opinia mea. Dacă „ritmuri şi intensităţi diferite” înseamnă doar mai multă libertate, mai mult spaţiu de mişcare pentru ţările puternice, atunci modelul de dezvoltare de până acum este, practic, abandonat. Nu aş dori să nesocotim valoarea efortului propriu, al disponibilităţii de a te dezvolta etc. dar, repet, va trebui clarificat mai bine ce înseamnă „ritmuri şi intensităţi diferite”. Dacă domnul preşedinte identifică un asemenea pericol, al unei eventuale Cortine de fier de natură economică, atunci ar trebui să ne întrebăm: de ce România nu este în rândul statelor de la Visegrad,  deci al statelor aflate de partea aceasta a eventualei „cortine”. Mai toate problemele momentului legate de evoluţia Uniunii sunt legate de viziunea Bruxelles-ului asupra dezvoltării viitoare. Or tocmai acest lucru este acoperit de confuzie.

Care sunt actorii statali care beneficiază cel mai mult de pe urma textului Declarației de la Roma?

Atât cât ne putem da seama, statele puternice ale Europei. Nimeni nu neagă dreptul acestora de a se dezvolta în ritmurile pe care şi le doresc. Problema, repet, este de supravieţuirea modelului. Mai conservă Uniunea un model convenabil pentru toate statele membre? Ori se conservă doar învelişul în interiorul căruia sunt promovate cu prioritate interesele anumitor capitale. În această eventualitate, multilateralismul va fi erodat şi, în cele din urmă, răpus din interior. Pentru că, la intrare, va fi un slogan de factură multilaterală, iar în interior vor circula interese statale, eventual drapate în formule înşelătoare.

În urma semnării Declarației de la Roma, considerați că a fost stabilită o direcție clară privind reformarea UE în raport cu scenariul nr. 3 prezentat de Președintele Juncker în Carta Albă?

Vedeţi, prezentarea făcută de Juncker în faţa Parlamentului european a avut loc înaintea Summit-ului de la Roma. Ar fi instructiv să urmărim dacă se va modifica ceva semnificativ în Carta Albă, ca urmare a ceea ce s-a convenit la Roma. După opinia noastră, nu! Vor apărea, desigur, mai multe „coaliţii ale celor hotărâţi” axate pe diverse probleme şi preocupări majore: apărare, securitate, probleme sociale. Nouă ne dă de gândit că nu apare dezvoltarea, ca obiectiv central. Astfel, se prelungeşte suferinţa dobândită de Uniune în ultimii ani, aceea de a nu situa dezvoltarea în centrul activităţii sale. Am spus că bolile reale nu pot fi tratate cu formule îmbietoare. Cea mai mare suferinţă a Uniunii este atenţia secundară dată problemelor dezvoltării. În condiţiile în care acest obiectiv este asumat de Asia şi de lumea emergentă în general. În ultimele luni, chiar şi de SUA, care şi-au propus să dubleze ritmul anual de dezvoltare. Viitorul Uniunii va fi decis de modul cum se va raporta la propria sa dezvoltare.