Declarația de la Roma, semnată de liderii statelor membre la 25 martie 2017, pune în prim plan o Uniune Europeană cu “ritmuri și intensități diferite”, o sintagmă ambiguă şi greu descifrabilă privind viitorul UE.

Sergio Fabbrini, profesor de ştiințe politice și relații internaționale și director al Școlii de Guvernământ Luiss Guido Carli din Roma, descrie reconstrucţia identităţii Uniunii Europene după Declaraţia de la Roma, într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

2

Read English version here.

Care este schimbarea pe care o aduce Declarația de la Roma cu privire la reconstrucția Uniunii Europene?

După cum era previzibil, Declarația de la Roma din 25 martie 2017 (care a marcat a șaizecea aniversare a Tratatelor de la Roma) a sfârşit într-un compromis ambiguu. Chiar și dorințele lui Merkel de a introduce principiul unei Europe cu mai multe viteze în textul Declarației au fost mult diminuate. Textul declarația ne spune că: “Vom acționa împreună, în ritmuri şi intensităţi diferite acolo unde este necesar, în timp ce ne deplasăm în aceeași direcție, așa cum am făcut în trecut, în conformitate cu tratatele și menținând ușa deschisă pentru cei care doresc să se alăture mai târziu. Uniunea noastră este nedivizată și indivizibilă”. Într-adevăr, după cum am explicat în cartea mea Which European Union? Europe After the Euro Crisis (Cambridge University Press, 2015), statele membre ale UE nu sunt în mișcare “în aceeași direcție”, așa cum ar trebui să fie clar după Brexit, iar statele membre sunt oricum altfel, dar nu “nedivizate”, așa cum au arătat crizele zonei euro si ale migratiei. Ambiguitatea a fost necesară pentru a-i face pe cei 27 de lideri ai statelor membre să semneze Declarația. Cu toate acestea, nu a fost suficient pentru risipirea diviziunilor dintre statele membre privind viitorul Uniunii Europene. Aceste diviziuni vor reapărea în curând.

În ce măsură o Uniune de “ritmuri și intensități diferite” diferă de o Uniune “cu mai multe viteze”?

Nu există nici o diferență semnificativă între cele două formule. Într-adevăr, există o presiune puternică pentru a merge înainte şi a reuşi fără un plan clar. În special, diferitele structuri tehnocrate din Europa presupun că UE este legitimată prin rezultatele politicilor sale. Pentru aceste tehnocraţii, legitimarea este un aspect funcțional și nu o faţetă politică a procesului de integrare.

Totuşi, lucrurile nu stau aşa. UE nu este o organizație internațională, care este legitimată doar prin rezultatele sale (ca, de exemplu, NAFTA). Evident, eficacitatea politicilor sale este importantă, dar nu este suficientă. De asemenea, nu este posibil să se imagineze continuarea mascării activităţii UE, cum sugera Delors, pentru a evita creșterea izbucnirilor naționaliste. Consensul tacit în jurul proceselor de integrare s-a terminat cu ceva timp în urmă. Marine Le Pen, Geert Wilders, Matteo Salvini, Frauke Petry sunt cu toţii aici pentru a ne aminti de acest fapt. Nu este posibil să se răspundă la provocarea lor politică doar cu soluții de natură funcțională.

Care sunt provocările pe care trebuie să le îndeplinească noua construcție a Uniunii Europene după Brexit?

Este necesar să schimbăm deopotrivă perspectiva şi paradigma privind UE.

În ceea ce privește paradigma, este necesar să se recupereze ideea uniunii federale, abandonând atât ideea de organizație internațională, cât și cea a statului parlamentar, deși federal. Uniunea federală este răspunsul la agregarea anterioară a unor state independente. Agregarea de state asimetrice demografic și cu diverse identităţi naționale este incompatibilă atât cu centralizarea presupusă de statul parlamentar federal, cât şi cu lipsa de democrație care caracterizează organizațiile internaționale.

În ceea ce privește perspectiva, este necesar să se identifice politicile care urmează să fie comune într-o uniune federală și să fie separate clar de cele care trebuie să rămână (sau să redevină) la nivel național. Odată ce au fost identificate aceste politici, atunci va fi posibil de văzut care dintre ele pot fi urmărite prin Tratate și care, în schimb, vor necesita să fie excluse din Tratate.

Care sunt politicile care ar trebui să fie incluse într-o uniune federală?

Analiza comparativă a uniunilor federale de succes (Statele Unite și Elveția) ne spune că acestea sunt limitate, dar cu un domeniu de aplicare de competență generală (adică acestea nu permit opt-outurile).

Acestea se împart în trei domenii politice largi.

Primul domeniu este cel al securității, o zonă care include diplomația, apărarea, serviciile de intelligence și de control al frontierelor. Uniunile sunt create pentru a apăra împotriva amenințărilor externe și interne.

Al doilea domeniu este cel economic, o zonă care include gestionarea monedei comune, dar, de asemenea, politica bugetară, fiscală şi socială a Uniunii. Uniunea trebuie să se doteze cu un veritabil buget (deși mic), pe baza resurselor fiscale autonome, care pot fi utilizate pentru a sprijini politicile anti-ciclice și sociale, cum ar fi asigurarea europeană de combatere a șomajului în rândul tinerilor.

Al treilea domeniu este cel a dezvoltării, o zonă care include politici de investiții în domeniul cercetării științifice, infrastructură și inovare.

Într-adevăr, în partea de final a Declarației de la Roma sunt identificate domenii similare de politici publice (securitate, durabilitate, bunăstare, apărare) unde să existe o integrare mai bună în următorii zece ani. Aceste politici (clare, dar limitate) trebuie să facă parte dintr-un proiect unic și coerent. Nu este posibil să se opteze pentru o anumită politică publică, dar să se respingă o alta.

Prin urmare, vă situaţi pe o poziţie critică faţă de diferențierea politicilor în cadrul Tratatului de la Lisabona?

Da, exact. Diferențierea politicilor în regimurile politice nu le permite cetățenilor să îi tragă la răspundere pe politicienii care iau deciziile și să îi înlocuiască aşa cum cred de cuviinţă. În același timp, trebuie spus că toate celelalte domenii de politică trebuie să rămână sub controlul democrațiilor naționale.

Ce se întâmplă în cazul în care unele țări se opun propunerii dumneavoastră?

Este probabil, într-adevăr, că unele țări se vor opune acestei abordări, preferând o Europă à la carte, care sporește suveranitatea lor. Răspunsul trebuie să fie consolidarea pieței unice, locul în care acestea și statele membre ale uniunii federale ar trebui să coopereze. Ambiguitatea Declarației de la Roma ar putea fi spulberată de către un grup de state care decid să se îndrepte spre o uniune federală care operează într-o piață unică consolidată. Piaţa unică ar trebui să fie locul pentru agregarea tuturor statelor europene.

În acelaşi timp, uniunea politică (federală) va juca un rol stabilizator pentru întregul continent, arătând că democrația supranațională poate coexista cu democrația națională. În opinia mea, o uniune federală este o uniune suverană (asupra unor politici specifice) a unor state suverane (asupra altor politici specifice). Trebuie să ne schimbăm radical modul nostru de gândire despre viitorul Europei.

 

Sergio Fabbrini este profesor de ştiințe politice și relații internaționale și director al Școlii de Guvernământ de la LUISS Guido Carli din Roma, unde ocupă poziţia profesorală Jean Monnet. Este profesor de politici comparate la Departamentul de Științe Politice și Institutul de Studii Guvernamentale, Universitatea din California, Berkeley. A fost redactor al „Italian Journal of Political Science“ în perioada 2004-2009. A câștigat mai multe premii și a predat în diverse universități internaționale. Ultimele cărți ale sale sunt Sdoppiamento. Una prospettiva nuova per l’Europa (Laterza, 2017) şi Which European Union? Europe After the Euro Crisis (Cambridge University Press, 2015). Publică editoriale în cotidianul financiar Il Sole 24 Ore.

 

 

 

Tags: , , , , , , ,