În noaptea de miercuri spre joi, Chișinăul, centrul, sudul și într-o mai mică măsură nordul R.Moldova au fost acoperite de zăpadă. Nimic neobișnuit până aici, doar că ne aflăm în luna aprilie, iar zăpada care a tot căzut fără întrerupere s-a suprapus peste o ploaie la zero la minus două grade, devenind deosebit de grea. De aici și pagubele imense raportate în dimineața asta de autorități. Cifrele vorbesc (sau strigă) de la sine. Datele oficiale arată că, doar în Chișinău, au fost avariate 250 de mașini, 150 de locuințe, 130 de piloni, rupți sau smulși din rădăcină 10.000 de arbori și tot așa mai departe. Astea-s doar pagubele vizibile, care sunt mai ușor de observat față de orele irosite în loc să fie lucrate, de sănătatea oamenilor, sau de scăderea și mai mare a încrederii locuitorilor în autorități.
Noi înșine, adică eu, familia mea și un bun prieten, am fost martorii calamităților, despre care voi scrie pe scurt în continuare, pentru că am rămas cu impresii foarte puternice pe care vreau să vi le împărtășesc. Concret, dimineața am mutat mașina de sub un copac, ale cărui crengi erau deja aplecate până la plafon. Am ieșit cu greu, pentru că nu mai aveam lopata și nici cauciucurile de iarnă. Am mutat-o la câțiva metri mai în vale, unde nu mai erau copaci deasupra. La câteva minute, un copac tânăr de sub balconul apartamentului în care am copilărit și care a crescut odată cu mine, a căzut, smuls fiind din rădăcini. Am avut noroc. Coborând cu bagajele la mașină, auzeam încontinuu trosnete ale copacilor pe care îi știam tot din copilărie. Se auzeau de peste tot și răsunau amenințător. După ce am curățat de zăpadă mașina (a doua oară în jumătate de oră) am pornit.
La nici 500 de metri parcurși cu pași de ambuteiaj, unei mașini din fața noastră i-a căzut o creangă direct pe plafon. Am ocolit evitând să frânăm busc și am continuat pe mijlocul drumului, cât mai departe de coroanele îngreunate ale copacilor de pe drum. Am avut noroc. Am mers cu bine până pe la KM 30 al traseului Chișinău-Leușeni, când chiciura/gheața/mizeria înghețată de la un TIR venind pe contrasens, ne-a acoperit brutal întregul parbriz. Am crezut câteva secunde că s-a spart, dar am continuat drumul pe linie dreaptă. Nu s-a spart. Am avut noroc. Pe la KM 45 al traseului, ne-am pomenit pe singura bandă liberă, oarecum fără zăpadă, urcând un deal în curbă. Nimeni n-a apărut de după deal să dea peste noi. Am avut noroc.
În rest, așa cum știți și voi: cu atenție, viteză redusă și încredere până la destinație.
Ce am învățat din asta? Mai nimic. Deși mi-aș fi dorit să putem porni cu o zi înainte, să avem cauciucuri de iarnă, să reacționeze mai prompt autoritățile, să avem arbori de oraș și să bată soarele ca-n aprilie. Am rămas în schimb cu impresia unei plecări ca-n filme, joi dimineața, cu explozia undeva în spatele nostru. Vorba aceluiași prieten pasager. Noroc de norocul nostru și păcat de ghinionul celorlalți.
Articol apărut pe blogul autorului http://www.tudorcojocariu.eu/.
fără comentarii
Fii primul care comentează