Vizita Președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, în România a readus în discuție problematica reprezentată de avantajele și dezavantajele menținerii Mecanismului de Cooperare și Verificare asupra României. La 10 ani de la aderarea în Uniunea Europeană, în perspectiva deţinerii Președinției Consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a anului 2019, menţinerea MCV aduce în discuție, în același timp, capacitatea României de a deveni un membru cu drepturi depline în cadrul Uniunii Europene.

Codru Vrabie este activist, trainer și consultant în domeniul bunei guvernări, cu preocupări privind reformele anticorupție în justiție și administrație. Acum, cu susținerea APADOR-CH și a altor 18 organizații neguvernamentale, Codru candidează pentru un post de reprezentant al societății civile în Consiliul Superior al Magistraturii, pentru un mandat întins până la începutul anului 2022. În interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, Codru Vrabie a analizat progresele și provocările înregistrate de reformarea justiției în România, în contextul monitorizării României în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare, pentru Europunkt.

foto realizată de Daniel Vrăbioiu

Foto/ Daniel Vrăbioiu 

Vladimir Adrian Costea: Care sunt principalele direcții pe care Uniunea Europeană le monitorizează prin intermediul MCV în România?

Codru Vrabie: În numele Uniunii Europene, Comisia Europeană monitorizează progresele realizate de România pe 4 dimensiuni cu privire la reforma justiției și lupta împotriva corupției. Acestea sunt cuprinse în Mecanismul de Cooperare și Verificare, unde poartă denumirea de benchmark-uri sau „condiționalități,” fiind rezultatul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Mai exact, la finele anului 2004, când România a anunțat încheierea negocierilor de aderare, Comisia a arătat că mai existau niste restanțe, ici și colo. În perioada 2005-2006, acele restanțe erau cunoscute sub numele de «stegulețe» unele roșii, altele galbene. Majoritatea celor galbene (mai puțin grave) au fost rezolvate până la momentul aderării propriu-zise. Cele roșii ar fi putut da naștere unor rezerve din partea unor state-membre UE, cu privire la aderarea României pe data de 1 ianuarie 2007, așa încât ele au fost incluse într-un acord pentru monitorizarea progresului, până la soluționarea problemelor. Ceva similar s-a întâmplat și în relația cu Bulgaria, doar că vecinii de la sud au de rezolvat probleme axate pe 6 dimensiuni, cu un conținut un pic diferit. Simplificând foarte mult, primul benchmark pentru România se referă la funcționarea justiției, în timp ce următoarele trei se referă la prevenirea și combaterea corupției. În privința justiției, Comisia Europeană urmărește elemente cum sunt independența și imparțialitatea magistraților, unificarea practicii judiciare, adoptarea și aplicarea unitară a noilor Coduri (civil, penal, de procedură civilă și de procedură penală). În privința corupției, Comisia este interesată de capacitatea României de-a preveni corupția (rolul Agenției Naționale de Integritate), de-a sancționa penal actele de corupție (rolul Direcției Naționale Anticorupție), respectiv de măsurile administrative sau manageriale care se adoptă în sectorul public pentru eliminarea oportunităților de apariție a corupției (rolul administrației centrale și locale).

Care sunt avantajele și dezavantajele acestui mecanism?

Avantajul indiscutabil al MCV-ului este punctul de sprijin pe care-l au cetățenii români la Bruxelles, în relația cu politicienii români. Din nefericire, politicienii noștri, indiferent de formulele în care s-au perindat la guvernare, nu au interiorizat cu adevărat valoarea pe care o reprezintă independența justiției pentru cetățean; sau, dacă vreți, combinația dintre «domnia legii» și «separația puterilor în stat» care stă la baza independenței justiției. Din acest motiv, existența MCV reprezintă o garanție suplimentară pentru cetățeanul român, o garanție că politicianul român va fi tras de mânecuță de către Comisia Europeană, foarte eficient, ori de câte ori politicianul va fi tentat să încalce această valoare europeană. Mai plastic vorbind, nu sunt doar cetățean român, „supus” puterii discreționare a politicianului român, ci sunt și cetățean european și am dreptul ca, prin MCV și intervențiile funcționarilor și politicienilor europeni, să-mi țin în frâu politicienii români, ori de câte ori ar fi ei tentați să abuzeze de puterea pe care le-am încredințat-o, în relația lor cu mine. Până și recentele evoluții din Parlamentul României, pe chestiunea grațierii, par să fi fost influențate de intervențiile unor oficiali europeni, dacă ne gândim că vizita dlui Juncker la București a fost precedată de vizita echipei de monitorizare MCV, cu o săptămână mai devreme,  la rândul ei precedată de vizita dlui Timmermans, cu încă o săptămână mai înainte.

Dezavantajele MCV țin de chestiuni deopotrivă tehnice și politice, dar mă voi limita la 2+2, ca să fie ușor de urmărit. Un prim aspect tehnic, evidențiat în urmă cu câțiva ani de dna Pivniceru, pe când era ministru al justiției, ține de faptul că benchmark-urile sunt greu cuantificabile, iar rapoartele de progres nu ne pot spune dacă am ajuns la 50% sau la 90% față de obiectivele asumate sau de rezultatele scontate. (Aș mai adăuga și faptul că 3 benchmark-uri dedicate corupției duc la impresia că justiția ar fi mai puțin importantă, în timp ce eu cred că e exact invers. În plus, corupția trebuie prevenită și combătută oriunde apare, nu doar în administrație; iar ANI și DNA nu sunt și nu trebuie să fie singurele noastre instrumente de intervenție.) Al doilea aspect tehnic pe care vreau să-l punctez ține de faptul că rapoartele oficiale de progres ale MCV apar la începutul anului calendaristic, fără o legătură directă cu proiecția bugetară a Guvernului. Aceste aspecte pot fi corectate oricând, tocmai pentru că sunt tehnice, dar nu știu dacă mai are rost după 10 ani, în condițiile în care se preconizează eliminarea MCV până la alegerile europarlamentare din 2019. Eu aș prefera ca raportul MCV să apară în septembrie, cu mențiunea că „România mai are de parcurs x%” pe fiecare benchmark. Atunci, Guvernul ar putea evidenția în proiectul de buget pentru anul următor că alocarea financiară de y milioane lei este dedicată pentru soluționarea problemelor a, b și c, care ne vor aduce mai aproape de atingerea obiectivelor. În anul următor, raportul MCV ar putea arăta că mai avem de parcurs doar z%; în acest fel, MCV ar deveni mai ușor de înțeles și pentru cetățean, dar și pentru politician.

Politic, MCV are două dezavantaje majore, care devin din ce în ce mai dureroase pe măsură ce trece timpul; ambele sunt reciproc dureroase pentru România și Uniunea Europeană. Mă gândesc la simpla existență a MCV, care spune că există un stat-membru cu un rang oarecum inferior (mă refer la România, deși Bulgaria e în aceeași situație). Asta este o pată pe obrazul ambilor parteneri, iar evoluțiile politice de tip naționalist, autarhic, anti-UE (vezi Ungaria, Austria, Polonia, Marea Britanie, chiar și Franța) fac ca durerea asta să fie resimțită mai abitir ca niciodată. Din păcate, România încă nu a reușit să demonstreze, prin politicienii săi, că se poate ridica la nivelul așteptărilor formulate de celelalte state-membre UE (mai ales Olanda, Germania sau Finlanda), iar Centenarul Marii Unirii bate la ușă. Probabil că există o presiune politică foarte palpabilă pentru Guvernul României, să obțină eliminarea MCV până la 1 decembrie 2018, astfel încât să demonstrăm că suntem o țară de același rang cu partenerii din UE. În egală măsură, însă, nici UE nu a reușit să transforme MCV într-un instrument de monitorizare pentru toate statele-membre, ceea ce ar fi putut fi util în relațiile cu Ungaria și/sau Polonia, bunăoară. Al doilea dezavantaj politic major ține de inabilitatea politicienilor români și europeni de-a fi transformat MCV într-o poveste de succes, prin evidențierea componentei de cooperare. Partea de verificare este în mod sigur un succes, măcar pentru motivul arătat mai devreme, că-l ajută pe cetățeanul român să țină în frâu tendințele abuzive ale politicianului român. Dar partea de cooperare nu prea se vede, pentru că, timp de vreo 12 ani, politicianul român s-a dovedit incapabil de-a prezenta situația așa cum este, în relația cu partenerii europeni, de-a identifica problema și posibilele soluții, respectiv de-a cere ajutorul UE pentru soluționare. Dimpotrivă, politicianul român și-a găsit tot felul de scuze și s-a prefăcut că are deja soluții, s-a prefăcut că le implementează, nu a fost onest în relația de cooperare – iar politicianul european nu și-a mai bătut capul cu noi, pe principiul că «binele nu se face niciodată cu forța.»

Care sunt progresele înregistrate de România în privința reformării justiției pe fondul monitorizării MCV?

La întrebarea asta e mai ușor de răspuns când e vorba de anticorupție (iată o foarte bună exemplificare a unui dezavantaj tehnic deja menționat). Înainte de aderare, România era o țară coruptă, dar fără corupți; apoi, am început să avem corupți mici, dar nu și mari; când am început să prindem adevărații «peștii cei mari», ei erau condamnați cu suspendare; apoi, am început să avem și «rechini» condamnați cu executare, dar fără recuperarea prejudiciului; mai târziu, s-a trecut nu doar la recuperarea prejudiciului, ci și la confiscarea averilor ilicite sau chiar a celor nejustificate; acum, în cele din urmă, avem nu doar confiscarea averilor, ci și reutilizarea în scopuri sociale a bunurilor confiscate. În curând, probabil pe la toamnă, veți vedea case care au aparținut unor infractori și care, după confiscare, sunt realocate prin intermediul ANABI pentru activități sociale, de prevenire a criminalității sau chiar de protejare a victimelor. Cu alte cuvinte, progresul este enorm! Și, foarte curând, va începe să fie și foarte vizibil!

În justiție, progresul ăsta e mai puțin vizibil, e mai greu de perceput la nivelul nostru, al cetățenilor obișnuiți, prin propriile noastre simțuri. Dar, în 2007, procurorii abia realizau că sunt magistrați, oarecum pe picior de egalitate cu judecătorii; în 2013, dezbaterea privind statutul procurorului a provocat tensiuni în magistratură și în societate, chiar la nivelul cel mai înalt, cu privire la președintele Consiliului Superior al Magistraturii; în 2017, însă, decizia Curții Constituționale în cazul anchetei DNA cu privire la OUG 13 a lăsat de înțeles că procurorii sunt pe deplin magistrați, parte a autorității judecătorești, pentru că altfel nu s-ar fi putut reține existența unui conflict juridic de natură constituțională legat de încălcarea separației puterilor în stat. Similar, judecătorii de acum 10 ani erau destul de ascunși, nu se expuneau public în privința problemelor din sistemul de justiție; astăzi, ei sunt vocali, sunt prezenți în dezbaterea publică, ajută cetățeanul să nu aibă probleme cu legea, participă în evenimente de educație non-formală, taxează dur declarațiile politicienilor. Astea mi se par mie cele mai importante câștiguri ale ultimilor 10 ani, pentru că țin de exprimarea explicită a valorilor și atitudinilor de calibru european. Desigur, s-au mai schimbat și alte lucruri, mai de adâncime: respectul pentru drepturile omului, vizibil și în jurisprudență, și în noile Coduri; imparțialitatea mai pronunțată la nivelul instanțelor; transparența actului de justiție; în curând, se va finaliza informatizarea deplină a sistemului, prin introducerea dosarului electronic; eliminarea legăturilor dintre justiție și serviciile de informații încă ne mai dă bătăi de cap, dar se va rezolva și asta (mă refer și la vechiul scandal, cu agenții acoperiți din magistratură, dar și la cel recent resuscitat, despre arhiva SIPA), iar reașezarea raporturilor dintre procurori/parchete și poliția judiciară mi se pare un salt calitativ remarcabil.

Care sunt provocările care au rămas nerezolvate în România în domeniul justiției?

Cred că provocarea cea mai importantă rămâne legată de apariția liderilor care să poată contura o viziune clară despre justiția viitorului, iar ăsta este unul dintre motivele pentru care, de 8 ani de zile, sunt implicat într-un program de instruire numit chiar Lideri pentru Justiție. Cred că avem nevoie să analizăm foarte atent și să facem o proiecție despre care vor fi cele mai frecvente litigii în viitor, să zicem în 2040, ca să ne putem pregăti legile și instituțiile din timp, să poată face față acelor situații, peste 20 de ani. Ca să putem face această analiză sau proiecție, avem nevoie de două lucruri relativ simple, pe care le găsiți, de exemplu, și în proiectul cu care candidez pentru a deveni unul dintre reprezentanții societății civile în CSM: Avem nevoie de acces liber și deschis la datele statistice din vintrele sistemului judiciar și avem nevoie de formularea unui obiectiv față de care să ne ghidăm activitatea. Pentru mine, obiectivul este să le facem viața mai ușoară celor care doresc să fie corecți! Gândiți-vă că un om care dorește să facă totul corect, legal, se lovește acum de un zid birocratic greu de trecut; astfel, «sistemul» te pune adeseori în situația de-a alege dacă vrei să consumi timp, energie și nervi doar pentru a face totul conform legilor și standardelor în vigoare sau dacă preferi să dai o șpagă pentru a economisi timp, energie și nervi.

Eu zic că trebuie să răsturnăm această paradigmă a relației dintre cetățean și stat, atât în administrație, cât și în justiție ((de fapt, cam asta facem noi, în toate proiectele de la Funky Citizens, organizația unde activez). Partea frumoasă a lucrurilor este că statisticile judiciare reflectă deopotrivă și problema, și soluția. Și ăsta este motivul pentru care cred că eliberarea datelor statistice în format deschis trebuie să fie primul pas pentru ca, până în 2020, să avem deja o viziune clar conturată pentru justiția anului 2040. Dacă vom reuși să combinăm datele statistice (slab reprezentate acum) cu jurisprudența (vreo 8,5 milioane de motivări privind dosarele judecate), atunci ne vom da seama care tipuri de cauze devin din ce în ce mai frecvente. Pentru acestea, vom putea face module de instruire specializată la Institutul Național al Magistraturii, ajustări ale legislației în vigoare, corecții pentru eliminarea birocrației, respectiv pentru accelerarea soluționării proceselor în instanțe. Mai e nevoie doar de un pic de bunăvoință pentru a studia cum putem crește performanțele instituționale ale instanțelor și parchetelor, respectiv pentru a unifica practica judiciară. Dacă și Parlamentul va dori să sprijine acest efort, cu legislație de calitate, sigur că vom depăși toate provocările!

În ce măsură practicile de corupție au dispărut din activitatea judecătorilor, procurorilor și avocaților?

Îmi vine să vă răspund ca Vania în drum spre piața de la Galați, «ei, în ce măsură, într-o bună măsură, că doar îi bună, n-o fi rea» Sau, la fel de evaziv, ca profesorul meu de istoria filosofiei, «omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care sunt, tocmai pentru că sunt, iar a celor care nu sunt, tocmai pentru că nu sunt.» Dar niciunul dintre aceste răspunsuri nu este evaziv, pentru că datele statistice la care avem acces (de la CSM și DNA) ne spun că în justiție avem mai puține cazuri de corupție decât în restul societății. Pe de-o parte, o astfel de statistică e firească; pe de altă parte, nu e normal să ne uităm la o astfel de statistică, pentru că nu putem separa o «breaslă» de restul societății. E foarte grav dacă măcar un magistrat încalcă legea și e deja terifiant dacă un magistrat e parte a unei infracțiuni de corupție. Dar avem mecanisme instituționale care să ne protejeze, pe paliere diferite: DNA și ANI sunt cele mai cunoscute, însă există și Inspecția Judiciară a CSM. Aș zice că mai avem niște probleme de rezolvat la nivelul altor instituții, care nu sunt asociate în mentalul colectiv cu justiția. De exemplu, Ministerul Finanțelor Publice încă nu și-a dat întreaga măsură cu privire la răspunderea materială a magistraților, iar asta alimentează falsa problemă pe care o dezbat politicienii la televizor: Încă nu e clar, la nivelul instrumentelor de politici publice, dacă statul român a făcut tot ce ține de el și instituțiile sale pentru a trage la răspundere magistrații, iar acesta este motivul pentru care eu cred că nu e nevoie de o nouă lege privind răspunderea magistraților. (În egală măsură, însă, nici noi, cetățenii, încă nu am făcut tot ce ține de noi pentru a-i trage la răspundere pe politicienii care adoptă legi deficiente sau care conduc ineficient administrația centrală.) Altfel, așa cum spuneam mai devreme, am pornit de la corupție fără corupți, dar am ajuns la situația în care există judecători, procurori, polițiști și avocați, ba chiar și notari, condamnați pentru corupție – unii dintre ei chiar împart celula cu oameni de afaceri sau politicieni cofăptași în aceleași (tipuri de) infracțiuni. Iar semnalul este bun, pentru că înseamnă c-am început să ne curățăm sistemul, «să separăm grâul de neghină» cum se spune în popor. Deci putem aspira la statutul de egalitate în rang cu celelalte state-membre ale UE.

În ce măsură considerați utilă ridicarea acestui mecanism în perioada următoare?

Mie, personal, nu mi se pare utilă. Dimpotrivă, îmi face mare plăcere să amintesc aici faptul că Ministerul Justiției a replicat mecanismul de monitorizare în interiorul țării, folosindu-l în vizitele de evaluare la instituțiile publice care au aderat la Strategia Națională Anticorupție 2012-2015 (și sper ca practica să continue și sub noua Strategie, până în 2020). Iar această practică, utilizată la scară mai mică, în interiorul țării, s-a bucurat de foarte mare apreciere pe plan internațional, atât din partea instituțiilor UE, cât și din partea celor care se ocupă de combaterea corupției la nivelul Consiliului Europei (GRECO) sau la nivel global (UNCAC, UNODC, UNDP). Prin urmare, eu cred că trebuie să învățăm, la nivel european, din experiența MCV cu România și Bulgaria, cu scopul de-a extinde mecanismul în privința tuturor statelor-membre UE. Există două tendințe la nivel european, de care trebuie să ținem cont, pentru că ambele ar putea beneficia din extinderea MCV: Prima este legată de înființarea Procurorului European (EPPO), chestiune prevăzută în Tratatul de la Lisabona și pentru care se lucrează încă de prin 1998. În primăvara acestui an, România s-a alăturat altor 16 state-membre UE care vor coopera pentru înființarea acestei noi instituții europene. A doua este legată de redactarea unui cod de proceduri administrative, aplicabil la nivelul relației dintre oricare cetățean european și oricare instituție publică din UE. Anul trecut, a avut loc și la Cluj o conferință dedicată acestui subiect.

Ambele tendințe ne spun că avem nevoie de un mecanism care să monitorizeze progresele realizate în justiția statelor-membre, cel puțin pe componentele care privesc litigiile penale și litigiile administrative, pentru că nu sunt suficiente doar datele colectate prin studiile anuale de tip scoreboard. Din păcate, s-a renunțat la evaluările anticorupție ale statelor-membre, care ar fi trebuit realizate din 2 în 2 ani, dar sper că vom afla în curând de ce. Ideea este că, de când Carta drepturilor fundamentale a devenit anexă a Tratatului de la Lisabona, am intrat și noi, europenii, în logica unei convergențe sporite privind protecția drepturilor cetățenești și justiția. Iar eu cred că, dacă-i corectăm neajunsurile (eventual adăugând și un benchmark separat, despre „criteriile de la Copenhaga”). MCV-ul este cel mai bun instrument pe care deja îl avem la dispoziție pentru a măsura dacă progresăm în direcția dorită. De-asta consider că extinderea ne-ar fi mult mai utilă decât eliminarea – așa cum spune un bun prieten și colaborator al meu din programul Lideri pentru Justiție, ne-ar da ocazia să ne gândim mai mult la soluții și mai puțin la scuze.

foto realizată de Bogdan Vasile

Foto/ Bogdan Vasile

Din 1998, Codru a lucrat cu mai multe organizații ale societății civile, la nivel local, național și internațional. Licențiat în științe politice și drept, masterat în afaceri europene și administrație publică, Codru lucrează din februarie 2014 cu Asociația Funky Citizens, alături de care promovează democrația participativă, responsabilitatea și transparența în spațiul public.

În perioada 2007-2012 Codru a fost reprezentantul organizațiilor societății civile în Consiliul Național de Integritate, iar între 2010-2014 a fost membru în consiliul de coordonare al rețelei internaționale FOIAnet–Freedom of Information Advocates Network. În 2013, Codru a elaborat primul raport pentru România în cadrul Mecanismului Independent de Raportare al OGP–Parteneriatul pentru Guvernare Deschisă.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu