Interviu cu Maria-Nicoleta Andreescu, director executiv APADOR-CH: “Deținuții sunt puțini: în termen de voturi nu sunt interesanți”

Încă din primii ani de la înființarea sa, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) s-a remarcat în mod constant în spațiul public românesc prin intermediul demersurilor și rapoartelor realizate în vederea protejării drepturilor omului, propunându-și să stabilească un echilibru în momentul când acestea sunt puse în pericol sau sunt încălcate. Raportându-se la populația carcerală din perspectiva unui grup defavorizat, APADOR-CH a organizat în mod periodic vizite în aresturile poliției (începând din anul 1993), precum și în penitenciare (din anul 1995), cu scopul de a monitoriza și semnala nerespectarea standardelor internaționale în privința condițiilor de detenție.

În contextul politico-social în care ne aflăm, aceste probleme au produs puternice reverberaţii în cadrul societăţii, identificând numeroase frământări și clivaje generate de interesul și acțiunile Guvernului și majorității parlamentare de a utiliza prerogativa acordării grațierii colective. Aceste demersuri aduc din nou în prim plan problema supraaglomerării și respectării condițiilor de detenție, probleme care au fost, de altfel, semnalate prin hotărârile luate de CEDO împotriva României. Ne punem astfel întrebări cu privire la gradul de progres înregistrat de România pentru a respecta standardele internaționale privind condițiile de detenție. În același timp, nu putem neglija provocările care au rămas nerezolvate, motiv pentru care trebuie să identificăm acele măsuri care pot contribui în mod eficient la rezolvarea acestora.

Pornind de la diversitatea și complexitatea acestor probleme, Maria-Nicoleta Andreescu, director executiv APADOR-CH, a realizat o analiză cu privire la evoluția dimensiunii supraaglomerării și a respectării condițiilor de care dispun persoanele condamnate în spațiile de încarcerare, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneţi care este evoluția pe care o înregistrează problema supraaglomerării penitenciarelor în România în perioada postcomunistă. Care sunt principalele etape ale acestei evoluții?

Maria-Nicoleta Andreescu: A fost un vârf prin anii ‘90 de peste 40.000 – 50.000 de deținuți în sistem. Situația era extrem de tristă pe vremea aceea, eu personal nu am avut ocazia să o văd pentru că eram destul de tânără. Vizitez penitenciare din 2007, iar atunci efectivele se ridicau la 30.000 – 32.000 de deținuți. A fost un trend ușor descrescător, iar acum pentru perioada 2016-2017, cu mici variații, sunt 27.000 de deținuți, iar numărul de locuri este cam același. Ultimele penitenciare construite sunt cele din Giurgiu, Arad și Rahova, tot în anii ‘90. De atunci încoace nu au mai existat investiții majore.

Problematic este nu numai că sistemul a fost subfinanţat. Ceea ce este din punctul meu de vedere fundamental greșit este că nu a existat atenție pentru acest subiect. Nu sunt estimări privind evoluţia populației carcerale! Acestea n-au existat atunci când s-au adoptat noile coduri. N-au existat studii de impact! Ca urmare, acele previziuni potrivit cărora în urma aplicării noilor coduri în materie penală, populația carcerală o să scadă sunt doar așa, că ne gândim noi, însă pe hârtie nu s-au făcut niște calcule.

În 2012 când Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în Cauza Iacov Stanciu contra României (Cererea nr. 35972/05), erau deja o grămadă de condamnări pentru condițiile de detenție. În 2012, CEDO a constatat că problema este sistemică. Aș dori să precizez că în acea hotărâre, CEDO nu s-a pronunțat doar cu privire la supraaglomerare, ci la condițiile de detenție în general. Adică, pe lângă supraaglomerare, foarte problematice sunt lipsa igienei prin furnizarea apei calde foarte rar, prin insuficienta furnizare de materiale igienico-sanitare, modul în care arată camerele: cu mucegai, ventilație proastă, iluminat natural, etc. Mai sunt și probleme legate de acces la servicii medicale.

În ultimii ani, începând din 2012 – pentru că din punctul meu de vedere, anul 2012 este un moment care ar trebui considerat unul de referință – nu s-au făcut pași serioși pentru a rezolva problema supraaglomerării și problema reprezentată de celelalte condiții de detenție.

Luând ca reper anul 2012, ați observat schimbări cu privire la aceste condiții și problemele pe care le-ați menționat, de care s-au lovit deținuții în penitenciare?

Am văzut în 2015 şi 2016 ceva schimbări în bine în ceea ce privește condițiile materiale de detenție, mai puțin supraaglomerarea. În 2015 şi 2016 au existat fonduri pentru linia bugetară “reparații curente”. Cu acei bani s-au făcut renovări în privinţa instalațiilor sanitare, camerelor, spațiilor de plimbare, curtea penitenciarului, etc. Însă, în perioadele anterioare – și înțeleg că anul acesta este aceeași situație – bugetul alocat Administrației Naționale a Penitenciarelor încă de la început, prin bugetul de stat, era clar că este insuficient. Prin anii 2012-2014, la sfârșitul lui aprilie, penitenciarele își puneau problema că nu mai aveau bani din buget: “Ce fac? Plătesc curent sau cumpăr medicamente?”

A fost o subfinanţare cronică! Problema nu a fost în atenţia decidenţilor. Drepturile omului nu prea merită, iar deținuții sunt puțini: în termen de voturi nu sunt interesanți ca o categorie de oameni și nici în termeni de profit. Ce poate fi interesant pentru o decizie politică? Fie voturile, fie resurse financiare! Și nu există interesul ăsta în mod clar.

Pe plan național identificați discrepanțe cu privire la condițiile pe care le regăsim în penitenciare sau, dimpotrivă, putem spune că aceste probleme le putem identifica în orice penitenciar din România?

Este foarte bine că aţi atins acest subiect. Lucrurile sunt foarte diferite și de la penitenciar la penitenciar, dar și în interiorul aceluiași penitenciar, între secții. Depinde de mulţi factori: depinde de anul în care au fost construite spațiile sau cum a evoluat în timp situația.

De exemplu, dacă ne uităm la Găești, fostul penitenciar pentru minori și tineri, care la momentul acesta găzduiește oameni din regim deschis, cel mai blând dintre regimurile de executare – care în general provin din zona Bucureşti, Giurgiu, etc. -, observăm că sunt trei secții de cazare:

Prima secţie este fosta școală – pentru că acolo minorii şi tinerii făceau şcoală. Această şcoală a fost reamenajată ca spaţiu de detenție. Teoretic este cea mai nou renovată și ar trebui să fie cea mai bună de locuit însă, a fost foarte dificil să o reamenajezi ca spațiu de locuit, având în vedere că a fost școală și sunt unele camere în care aerisirea grupului sanitar se face prin interiorul camerei. Clar insuficient!

Cea de a doua secţie este fosta clădire în care erau cazați băieții, care e mai veche și nu e renovată recent, dar să zicem că e mai rezonabil de locuit.

Cea de a treia secţie este fosta clădire în care locuiau fetele, care este asemenea unei tabere. E singurul loc în care mobilierul e integral din lemn, unde sunt camere de câte 4 paturi. Este trăibil, nu este lux.

Sunt trei secții care sunt în interiorul aceluiași penitenciar și sunt foarte diferite!

În general, penitenciarele cu regim de executare mai blând, cele de la regim semi-deschis și deschis, au un nivel mult mai mare de ocupare decât cele de regim închis și maximă siguranță. De exemplu, penitenciarul din Giurgiu găzduiește condamnaţii în regim de maximă siguranță, închis, arestați preventiv tot din zona București și sudul țării, iar ca nivel de ocupare, stă bine. Practic fiecăruia îi revin cei 4 m² prevăzuţi de standardele internaționale. Dacă ne ducem la Ploiești, la sediu central, unde sunt condamnaţi în regim semi-deschis bărbați, gradul de ocupare este de 180-200 %. Este o aglomerație extremă!

În concluzie, lucrurile sunt foarte diferite, însă nu există vreun loc care să nu fie afectat de celelalte probleme, care nu țin de supraaglomerare. Calitatea hranei este proastă peste tot! Dacă ne gândim că sunt în jur de 4 lei/zi alocaţi pentru hrană, este extrem de dificil să poți să hrănești dimineața, la prânz și seara o persoană din suma aceasta. Calitatea hranei, din punctul meu de vedere, afectează cel mai mult minorii și tinerii, care sunt la vârste la care ar trebui să mănânce consistent și cu aport de vitamine. Legumele și fructele sunt practic inexistente în meniuri. Sunt probleme care se regăsesc peste tot. Din punct de vedere al supraaglomerării și condițiilor de detenție (igiena în special), lucrurile diferă.

Care sunt condițiile de care beneficiază minorii şi tinerii în cadrul penitenciarelor?

Minorii și tinerii (cei cu vârsta între 18 şi 21 ani) în detenție sunt considerați o categorie vulnerabilă, un grup cu nevoi speciale. Diferența majoră în ceea ce îi privește nu provine din modul cum sunt organizate spațiile de cazare, ci din programele în care sunt sau ar trebi să fie implicați. Se dă mult mai multă atenție programelor destinate incluziunii sociale, educării, etc. Da, teoretic ar trebui să aibă un supliment de hrană, dar nu e nimic mai consistent sau foarte diferit. Au un regim special – în sensul că nu trebuie să fie niciodată cazați împreună cu cei majori, tocmai pentru că sunt grup vulnerabili și să nu fie victimele unor abuzuri.

Avem în România două centre de detenție și două centre de reeducare pentru minori și tineri. Centrele de reeducare pentru minori și tineri de la Buziaș și Târgu Ocna au un regim un pic mai lejer decât centrele de detenție. Centrele de detenție de la Techileşti și Craiova, în pofida denumirii, au un aspect de penitenciar.

Care sunt programele la care deţinuţii participă în cadrul penitenciarelor? În ce măsură aceste programe sunt utile în vederea reintegrării acestora în societate după momentul eliberării?

Sunt mai multe tipuri de programe care se derulează, cel puțin pe hârtie. Dar, în majoritatea cazurilor, acestea se derulează în interiorul penitenciarelor. Din păcate, sunt trei aspecte majore care afectează eficienţa programelor de integrare: Aș adăuga la programele de reintegrare – cele  desenate și desfășurate în interiorul penitenciarelor – aspectul muncii. Din punctul nostru de vedere, munca este o modalitate foarte eficientă de a spori şansele de reintegrare socială.

Programele sunt desenate, teoretic se aplică planuri individualizate de reintegrare. Însă, în primul rand, resursele de personal specializat sunt insuficiente (în special resursele de asistenţi sociali şi de psihologi). În al doilea rând, paradigma de lucru pe reintegrare are în vedere mai ales perioada de final a detenției.

De exemplu unul din programele cu cea mai lungă durată este “pro-lib”. Dar majoritatea acestor programe se desfășoară la finalul perioadei, când se apropie posibilitatea eliberării condiționate sau chiar a ispășirii pedepsei în integralitate.

La fel se întâmplă și în privinţa muncii. Teoretic poți să ieși la muncă oricând, însă majoritatea sunt necalificați, iar ca să beneficieze de cursuri de calificare gratuite pe care le prestează agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă, deținuții trebuie să aibă mai puțin de 12 luni până la liberare.

Prin urmare, din punctul nostru de vedere, munca și programele de reintegrare ar trebui să fie încă de la început aplicate. Sistemul penitenciar românesc pregătește condamnatul de liberare la finalul executării pedepsei, iar paradigma ar trebui să fie răsturnată. Pregătirea de liberare ar trebui să înceapă o dată cu încarcerarea, după zilele de carantină.

Munca este destul de importantă, din păcate – mai ales în sudul și în estul ţării – este destul de dificil pentru conducerile penitenciarelor să găsească suficiente locuri de muncă pentru deținuții care vor să muncească. Majoritatea vor să muncească pentru că obțin zile câștig și în unele cazuri, chiar și venituri.

În ce măsură obstacolele pe care le identificați în legătură cu aceste programe, duc pe termen mediu și lung la o creștere a recidivei?

Rata recidivei e cam stabilă, dar este stabilă la un nivel destul de mare!

Referitor la cifre, pentru că tot au existat dezbateri în spaţiul public, este important de ştiut că depinde ce metodologie utilizezi atunci când vorbești de rata recidivei. De exemplu, unii iau în calcul la rata recidivei doar pe acei oameni care au executat deja o pedeapsă în penitenciar și revin în sistemul penitenciar, în timp ce alt mod de calcul constă în a vedea cine a avut o a doua condamnare, chiar dacă cele două condamnări nu au fost executate, au fost cu suspendare.

Trebuie schimbat modul în care se derulează programele de reinserție socială și modul în care deținuții au acces la muncă, plus factorul extern, mentalitatea în societate. La noi în continuare percepția publică este următoarea: “lasă-i acolo”, “de ce să îi scoți la muncă”, “ce să caute să lucreze în societate”, la angajare este cerut cazierul şi este văzută condamnarea, iar lipsa de încredere e mare. Astfel, o parte este reprezentată de problema externă, mentalitatea în societate.

Dacă beneficiile regimurilor de executare ar fi mult mai bine respectate, dacă am reuşi să sporim numărul de persoane care din regim deschis ies singure la muncă, poate că aceștia ar avea o șansă mai mare de reintegrare.

Șanse reale de reintegrare au foarte puțini, aceia care beneficiază de un sprijin real și susținut din partea familiei și prietenilor.

Pentru că aţi adus din nou în discuţie un subiect interesant, doresc să vă întreb cum e definit deținutul în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Totodată, care este schimbarea pe care o vedeți necesară pentru ca deținuţilor să le fie asigurat un nivel de trai decent?

Din interacțiunile noastre cu sistemul penitenciar, cu exteriorul, împreună cu informațiile pe care le avem despre recidivă, este clar că sunt foarte multe bariere în percepţia populației.

Deoarece oamenii sunt condamnați la privare de libertate, nu la deteriorarea sănătății, standardele de viață din penitenciar n-ar trebui să țină de percepția publică. Vorbim aici de responsabilitatea statului, de a nu încălca standardele internaționale. Mă refer în special la art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care consacră dreptul absolut de a nu fi supus torturii ori tratamentelor inumane sau degradante.

În viziunea CEDO, să împarți un singur grup sanitar care nu are o perdeluță  cu alte 30 de persoane, e tratament degradant! Atunci, autoritățile au această obligație să asigure niște standarde minimale astfel încât oamenii din detenție, fie că sunt arestați preventiv, fie că sunt condamnați, să poată trăi fără a fi umiliți și fără a se îmbolnăvi!

Este vorba despre obligația de a respecta un drept absolut. Nu se admit derogări de la anumite drepturi. Pe scurt, există în jurisprudenţa europeană drepturi absolute și drepturi relative. Unele pot fi restrânse, în anumite condiții. Aici nu, fiind vorba de un  drept (de exemplu, interzicerea sclaviei).  Dreptul la viața nu este drept absolut …

Identificați un model în cadrul statelor europene care poate fi replicat în România pentru a îmbunătăți condițiile din penitenciare?

Nu sunt adepta importului de modele. Se poate constata de multe ori, că dacă pur și simplu imporți un model, de cele mai multe ori nu se adaptează perfect situației de fapt. Însă, sunt anumite tipuri de acțiuni care dau rezultate. Nu o să se poată face să fie , de exemplu la noi, de azi pe mâine, la fel cum este în sistemul norvegian. Dar trebuie luat în calcul aplicarea unor tipuri de acțiuni care s-au dovedit a fi de succes în mai multe sisteme.

De exemplu, aici statul român eșuează lamentabil. În privinţa reintegrării post-detenție – ne referim la servicile sociale prestate de stat – rezultatul este aproape zero. Dacă vorbim de aceia dintre deținuți sau persoane care intră în sistemul de probațiune  – sistemul de probațiune este mai prost finanțat decât sistemul de detenție -, observăm că  nici aici nu te poți aștepta la rezultate spectaculoase.

Statul român, spre deosebire de statul norvegian și multe alte state, nu finanțează servicii prestate de către ONG-uri. Cele mai bune servicii în general pentru grupuri vulnerabile sunt cele externalizate: nu prestate de stat, ci prestate de asociații sau fundații în care beneficiarii au încredere. Cele mai eficiente dintre ele sunt acelea în care activează persoane care au trecut prin acele situații vulnerabile: în cazul integrării deținuților, ONG-uri care lucrează cu foști deținuți, în cazul consumatorilor de droguri – pentru reabilitare și reintegrare -, ONG-uri care lucrează cu foști consumatori care au avut acea problemă și au reușit să o depășească, iar din experiența lor au învățat că pot transmite încredere, iar șansele cresc.

Prin urmare, nu cred că trebuie să importăm modele. Trebuie să introducem tipuri de acțiuni care s-au dovedit că au efect pozitiv, dar toate acestea  trebuie să fie adaptate la situația de fapt.

Care au fost sancțiunile pe care CEDO le-a aplicat României pentru nerespectarea standardelor internaţionale privind condițiile din penitenciare?

Spre deosebire de Cauza Iacov Stanciu contra României – în care avem o hotărâre semi-pilot, fiind date doar măsuri generale -, în cauzele conexate Rezmiveș și alții împotriva României (nr. 61467/12, 39516/13, 48231/13 și 68191/13), prin hotărârea pilot, Curtea Europeană a intrat mai adânc în problematică și a stabilit un termen până la care statul român trebuie să pregătească un plan de măsuri. Practic nu este nici o sancțiune, însă statul român este obligat ca în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii – de regulă rămâne definitivă în 3 luni şi nu sunt motive să credem că nu va fi așa, deci în 9 luni de la decizia Curții – statul român trebuie să vină cu un plan calendaristic de măsuri, realist.

În momentul întocmirii acelui plan, statul român trebuie să spună că s-a uitat și la politicile penale, la codurile penale, la nivelul de sancționare a anumitor tipuri de infracțiuni, la modul cum se aplică măsuri alternative la încarcerare, ş.a.m.d. Dar trebuie să prezinte și un plan concret de îmbunătățire a condițiilor de detenție.

Problema implementării deciziilor CEDO în România este o chestiune foarte serioasă. Avem o problemă cronică legată de neimplementarea în special a acelor măsuri care sunt decise ca fiind generale în cauze pilot sau în cauze repetitive. Când vorbim de hotărâri individuale se execută, nu se pune problema. Dacă un român câștigă la CEDO 5.000 de euro, nu contează pentru ce, se face plată. Când însă ne uităm la hotărâri pilot, semi-pilot sau la tipuri de hotărâri repetitive, identificăm nereguli legate de abuzurile poliției, lipsa de anchetă efectivă, mai exact a poliției – la hotărârea semi-pilot în Cauza Bragadireanu împotriva României (cererea nr. 22088/04) care se referă la lipsa unui proces echitabil prin durata excesivă a procedurilor judiciare. Aici nu vedem îmbunătățiri semnificative.

Am avut o primă hotărâre pilot împotriva României în Cauza Maria Atanasiu şi altii împotriva României (Cererile nr. 30.767/05 si 33.800/06 pe protecția proprietății). Nici acum problema nu este rezolvată. Instituția românească care dialoghează cu comitetul de miniștri este agentul guvernamental pentru CEDO, în subordinea Ministerului de Externe. Agentul guvernamental pentru CEDO, teoretic, are și rolul de a se ocupa de executarea hotărârilor CEDO. În primul rând este reprezentantul statului la CEDO. Știm că suntem recordmeni. Aceste dosare trebuie lucrate. Acolo, la agentul guvernamental sunt 12-14 oameni. Chiar dacă ar munci non-stop, împreună cu poziția instituțională în care se află agentul guvernamental, practic nu-i dau șanse să facă eficientă implementarea măsurilor generale.

Când vorbim de măsuri individuale este foarte simplu: trimiți o scrisoare la Ministerul de Finanțe, o scrisoare la petent și asta e, Ministerul de Finanțe virează banii.

Dacă ne uităm la hotărârea pilot pe condiții de detenție și la ce a zis Curtea Europeană că trebuie să facă statul român, este clar că acest plan de măsuri, ca să fie eficient și să aibă vreo șansă să fie implementat, trebuie să implice factori de decizie din multe zone: în primul rând Ministerul Justiției – care pe lângă că are în subordine Administrația Națională a Penitenciarelor – este responsabilul din partea guvernului cu privire la politicile legale și cu cadrul legal în general. Urmează apoi Ministerul de Finanțe – pentru că este evident că va fi nevoie de niște resurse financiare alocate. Degeaba faci un plan frumos pe hârtie, cât de calendaristic ar fi el, dacă nu bugetezi sumele necesare pentru realizarea lui.

Apoi, dacă ne uităm și la degringolada din Parlament, cu tot felul de proiecte legislative care invocă supraaglomerarea. Unele dintre aceste proiecte sunt bune. Având în vedere că avem o majoritate parlamentară solidă, un guvern susținut de această majoritate, obligația este a statului. Dacă mă întrebaţi ce aş face eu, vă spun că aș opri toate proiectele legislative, i-aș pune pe toți la o masă. Hai să facem întâi o analiză: să vedem unde se stabilizează numărul de deținuți. Ce se poate întâmpla?

De ce ziceam că aș opri aceste proiecte legislative? Spre exemplu a trecut prin Parlament și este în perioada de control de constituționalitate ulterior promulgării – deci vom vedea dacă va fi promulgată într-o formă consistent modificată – un proiect de lege inițiat de fostul guvern, care prevede recursul recompensatoriu, potrivit căruia pentru un deținut care în 30 de zile a stat într-un spațiu impropriu, să se considere executate 33 de zile din pedeapsă. Acum în Parlament s-a schimbat și modul în care se analizează ce înseamnă condiții improprii, dar s-a și mărit perioada cu care se prelungește. Acum după cum arată proiectul, la 30 de zile executate în condiții improprii se consideră de fapt executate 36 de zile din pedeapsă. Hai să vedem: ce efecte produce această modificare! Dacă ne uitam doar la efectele produse pe viitor – nediscutând faptul că unii zic că este o grațiere mascată -, este clar că undeva pe termen nu foarte scurt, dar mediu, va duce la o diminuare a populației carcerale.

Hai să facem calcule, să vedem, pentru că repet, având în jur de 27.000 de deținuți la momentul acesta, avem în jur de 18.000-19.000 de locuri de detenţie, iar diferența este de 8.000-8.500 de locuri. Ce facem? Construim penitenciare cu 8.000 de locuri? Nu are rost să le construiești, dacă estimezi că în 2-3 ani ajungem la 23.000 de deținuți. Atunci construim doar 4.000 de locuri. Lipsește o analiză sistemică, luată cap-coadă, a politicilor penale referitoare la ce se întâmplă în sistem și ce se întâmplă după ieșirea din sistem.

Este timp suficient. Sunt 9 luni de zile. Dacă nu s-a făcut asta de mai demult – am zis de la început -, este o mare problemă, întrucât din 2012 avem hotărârea în Cauza Iacov Stanciu contra României.

Spre deosebire de Cauza Iacov Stanciu contra României – care s-a referit exclusiv la penitenciare,  de data aceasta, prin hotărârea pilot, CEDO a acordat atenție aresturilor poliției care găzduiesc în jur de 1.000 de oameni, toți în stare de arest preventiv, prezumați nevinovați până la condamnare. Aceste aresturi preventive se află în marea lor majoritate în subsolurile IJP-urilor, sunt mucegăite, sunt prost ventilate, insuficient ventilate natural, ş.a.m.d. Aducându-mi aminte de problema aceasta, trebuie să adaug la instituțiile relevante pentru elaborarea acestui proiect și Ministerul de Interne.

Hai să ne gândim, hai să citim hotărârea din scoarță în scoarță și să ne uităm toți la un loc. Dacă se trezește la sfârșit, cu o lună înainte, cineva, că stai, că am și eu ceva aici de zis, iar se strică treaba. Însă nu văd coordonarea aceasta din păcate.

De la începutul acestui an problematica acordării graţierii colective a acaparat agenda politică. Vă rog să-mi spuneţi care sunt avantajele și dezavantajele pe care această măsură le generează asupra supraaglomerării și condițiilor pe care deținuții le întâmpină în penitenciare?

Grațierea colectivă, din punctul nostru de vedere –  s-a dovedit în mod istoric repetat -, nu este decât o falsă rezolvare a problemei supraaglomerării. A doua zi după ce au fost eliberați cei care beneficiază de acest act de grațiere colectivă, într-adevăr, scade brusc nivelul supraaglomerării, dar acesta începe să revină treptat – în majoritatea cazurilor, undeva într-un an de zile –  la același nivel. Din punctul nostru de vedere, grațierea colectivă mai are un efect negativ, pentru că dă impresia populației că este rezonabil să nu execuți o pedeapsă pe care ai primit-o pentru o faptă pe care ai comis-o. Se slăbește încrederea în justiție.

În plus, grațierea prin definiție este un act de clemență. Părerea mea este că nu poți să grațiezi pe baza unor statistici. Clemenţa implică o cunoaștere directă a situației individului respectiv. Prin urmare, grațierile individuale – ca instrument pe care-l au decidenții – există, au un sens, au rostul lor din perspectiva umanitară și sunt cu totul altceva decât grațierea colectivă. Recurgerea la grațierea colectivă s-a văzut istoric în Franța şi în Italia că nu are nici un rezultat. În schimb, cu ochii mei am văzut cazuri de oameni care ar fi meritat să fie analizate din perspectiva unei posibile grațieri individuale.

La finalul acestui interviu doresc să vă întreb în ce măsură poliţiştii şi gardienii din penitenciare abuzează de deținuți, încălcând drepturile acestora? Avem o schimbare față de anii 1990?

Este destul de complicat. Dacă ne gândim la abuzurile directe prin violență comisă asupra persoanelor aflate în detenție, în stare de detenție, atât în penitenciar, cât și în aresturile  poliției, lucrurile s-au schimbat în bine, din motive pe care le văd diferite în funcție de sistemul în care sunt deținuții.

În penitenciar spre exemplu, s-au luat măsuri pentru a face posibilă identificarea potențialilor abuzatori: dotarea cu sisteme de supraveghere video a holurilor, asigurarea posibilităților de a identifica abuzatorul, prin scrierea unui număr matricol pe casca echipelor de intervenție, așa zișii mascați. Astfel de modalități de supraveghere asigură posibilitatea unui procuror să-l identifice pe cel direct vinovat de o agresiune și atunci previne abuzul.

În aresturile poliției, cei care lucrează în aresturi oarecum s-au specializat și au înțeles că au fost cazuri în care au fost sancționați pentru că nu au raportat violența la care fuseseră supuși oamenii la introducerea în arest. Atunci au învățat lecția și până la urmă au înțeles că ei nu vor să fie sancționați pentru abuzurile colegilor lor. Dacă vine cineva lovit, doctorul anunță procurorul. Sunt mai rare cazurile în care se întâmplă în aresturi aşa ceva.

Brutalitățile poliției de regulă au loc în secție în primele momente ale privării de libertate ale persoanelor respective, mai puțin în aresturi. Mai sunt într-adevăr. Niciodată nu o să se elimine total violenţa și agresiunile în locurile de detenție. Până la urmă sunt niște sisteme închise care țin la un loc niște frustrări și stresuri. Este normal ca nivelul agresivității să fie mai mare decât în comunitate. Dar strict în locurile de detenție, lucrurile merg mai bine. Pe partea de violență, brutalități, purtare abuzivă a poliției, din păcate, și aici avem condamnări repetate ale Curții Europene pentru lipsa eficienței anchetelor derulate împotriva celor acuzați de violenţe.