Interviu/ Jeffrey Sommers, profesor la University of Wisconsin-Milwaukee, SUA: “Statele Unite par să urmeze calea fostei Uniuni Sovietice”

Multitudinea și diversitatea noilor conflicte militare care au ocupat scena internațională în ultimii ani au produs puternice reverberații asupra modului în care a fost construită politica externă americană. Alegerea lui Donald Trump în funcția de Președinte ale SUA reprezintă un moment de turnură, oferind noi valente conceptelor de securitate și apărare.

Jeffrey Sommers, profesor la University of Wisconsin, Milwaukee, este specialist în studii de dezvoltare, dezvoltarea statului, economie politică internațională și tranziții hegemonice, publicând numeroase articole în The New York Times, The Guardian, Financial Times.  El descrie evoluţia politici externe americane, în contextul noilor conflicte militare, într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

Read English version here.

Vladimir Adrian Costea: În ce măsură alegerea lui Donald Trump produce o schimbare de paradigmă în abordarea problemei noilor conflicte militare și a politicii externe a SUA?

Jeffrey Sommers: Obiectivele politicii externe a lui Trump au fost avansate în principal de către consilierul său Steve Bannon şi sunt în acord cu propriile opinii vag formulate de Trump cu privire la relațiile externe. Bannon vede trei amenințări principale. 1) Expansiunea chineză, începând din Marea Chinei de Sud. Bannon a declarat că acest lucru va duce la război cu SUA în  următorii 10 ani. 2) Terorismul islamic radical în general. 3) Răspândirea terorismului și a puterii Iranului în general. Toate aceste trei obiective, conform lui Trump / Bannon, necesită relații îmbunătățite cu Rusia. 1) Dacă războiul cu China este inevitabil, atunci este de dorit ca Rusia să fie scoasă dintr-o alianță cu China. 2) Dacă se luptă împotriva terorismului global, Rusia ar reprezenta un aliat valoros în această luptă. 3) Dacă este o confruntare cu Iranul, este de dorit ca Rusia să fie separată de Iran. Acești factori explică de ce Trump / Bannon au încercat să realizeze o apropiere faţă de Rusia.

Acţiunea de destindere a relaţiilor cu Rusia a cunoscut o rezistență acerbă din partea complexului militar industrial / de securitate al SUA. La sfârșitul anilor 1980, serviciile americane de informații s-au opus în mod repetat încercărilor președintelui Reagan de a se apropia de Rusia, susţinând că Rusia este în continuare puternică și că încearcă să-i amăgească pe americani către dezarmare şi apoi să atace. Această mentalitate caracterizează încă mare parte din complexul militar industrial / de securitate al SUA. Anumiți producători de arme trebuie, de asemenea, să păstreze Rusia în postura de inamic. NATO s-a opus și ea acestei politici. Astfel, așa-numitul “stat profund”, care ar trebui conceput mai degrabă drept “statul gramscian”, s-a manifestat din plin împotriva politicii de apropiere faţă de Rusia. Rezultatul s-a concretizat în atacuri împotriva (și mai târziu demisia) fostului consilier al lui Trump pentru securitate națională, generalul Michael Flynn. Mai târziu, Steve Bannon ar fost marginalizat (deși se poate să îşi pregătească o revenire).

Propunerea de creștere bruscă a cheltuielilor militare americane se explică și prin conturul general al perspectivelor politicii externe a lui Trump / Bannon, care prevede războaie la orizont. Această propunere de creștere semnificativă a cheltuielilor militare urmează, totuși, să fie finanțată pe o bază neutră din punctul de vedere al veniturilor. Ea urmează să fie plătită din reduceri bugetare discreționare la cercetarea științifică și medicală, la educația și asistența pentru cei săraci. Primele două reduceri vor slăbi SUA pe termen lung, în timp ce ultimele ar putea să introducă noi costuri, deoarece sărăcia generează cheltuieli ca urmare a patologiilor sociale și încarcerărilor. Pe scurt, Statele Unite par să urmeze calea fostei Uniuni Sovietice, ajungând la faliment cu cheltuieli militare excesive. O mare parte a obiectivelor politicii externe a lui Trump, în special cele privind Rusia, sunt subminate de complexul de stat al securității naţionale, care îi slăbește în mod sistematic mandatul prezidenţial prin scurgeri în presă menite să-l discrediteze.

Care sunt principalele puncte care au ajutat la schimbarea strategiei SUA în lupta împotriva terorismului?

Schimbarea principală este determinată de presupunerea conform căreia islamul radical trebuie să fie desemnat în mod deschis drept inamic. Mișcarea Alt-Right susţine că Islamul, în general, este inamicul. Dar Trump s-a moderat în această privință sub influența consilierilor săi chiar și, recent, în Arabia Saudită, în mod cu totul şi cu totul ironic, având în vedere rolul său de lider în exportul islamului radical wahabbit.

În ce măsură politicile împotriva imigranților musulmani reprezintă o soluție pentru reducerea atacurilor teroriste asupra Americii?

În nici un caz. Interdicțiile nediscriminate asupra unor țări întregi, în special țintirea exclusivă a islamului, nu contribuie la reducerea terorismului. În schimb, aceste măsuri alimentează terorismul. Unul dintre obiectivele principale ale lui Osama Bin Laden a fost acela de a crea percepția unei “cruciade” occidentale împotriva islamului. Invazia Irakului sub Bush, răsturnarea regimului din Libia sub Obama, politicile actuale ale lui Trump, toate servesc din plin acestui scop al lui Bin Laden.

Cum a fost reproiectată dimensiunea de securitate în NATO după proliferarea atacurilor teroriste desfășurate de adepții statului islamic?

Nu prea mult … Acestea fiind spuse, războiul american de 16 ani din Afganistan și recentele solicitări de extindere a acestuia vor avea un impact foarte scăzut asupra reducerii terorismului. Din fericire, multe dintre țările membre NATO membre şi ale UE manifestă un interes scăzut în re-angajarea în Afganistan.

În contextul apariției terorismului și instabilității în spațiul transatlantic, cum ar putea fi îmbunătățită strategia SUA privind combaterea ISIS?

Dezangajarea din Orientul Mijlociu. Apariția ISIS este un rezultat direct al războiului american din Irak și al sprijinului acordat de saudiţi și qatarieni elementelor wahabbite care încearcă să submineze guvernul sirian pentru a instaura un nou guvern prietenos, dispus să înlocuiască conductele proiectate de energie ale Iranului cu cele proprii. Terorismul islamic „s-a născut” în esență cu răsturnarea americană a premierului Mossadegh, ales în mod democratic în Iran în 1953, cu sprijinul acordat de SUA pentru Frăția Musulmană care i se împotrivea lui Nasser în Egipt și susținerii acordate Arabiei Saudite până în prezent. Ultimul stat a răspândit wahhabismul oriunde se putea, inclusiv, în Afganistan, începând de la sfârșitul anilor ’70. Dezangajarea nu va face ca terorismul să dispară, dar va preveni greșelile grave care ar duce la agravarea situației.

O strategie alternativă constă în încurajarea dezvoltării economice naționale, urmând direcţiile care au fost încurajate în Europa de Vest, Japonia și Coreea de Sud, sub ordinea keynesiană de la Bretton Woods. În prezent, ordinea neoliberală oferă puțină libertate statelor să se angajeze în dezvoltarea națională, astfel că luptele din anumite părți ale lumii islamice tind să se joace pe terenul “conflictului dintre civilizaţii”.

Care sunt provocările cu care se confruntă Statele Unite la momentul actual, în condiţiile unor noi războaie şi a unei noi politici externe?

Cu excepţia ameninţării semnificative a terorismului, SUA se confruntă cu puține alte amenințări directe. America Latină prezintă puţine provocări pentru SUA. Direcția viitoare a Europei este incertă, având în vedere politicile economice neoliberale, care au încetinit creșterea economică și au generat inegalități. În afară de Africa de Nord și de o parte a Estului, continentul african ridică puţine probleme de securitate cu reverberaţii în afara regiunii. Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia Centrală (și Pakistanul) au potențial de instabilitate și, bineînțeles, sunt incubatoare pentru Islamul radical. Pakistanul este de departe cel mai periculos, având în vedere armele sale nucleare.

Coreea de Nord este problematică doar în măsura în care percepe amenințări atât din interior, cât și din exterior. Pe scurt, fanfaronada ei servește în principal, pentru a împiedica o schimbare a regimului sponsorizată de SUA și pentru a stoarce ajutoare și concesii din partea SUA, Chinei, Japoniei și Coreei de Sud. După ce a văzut soarta lui Saddam Hussein și a lui Muammar Gaddafi, liderii Coreei de Nord sunt dornici să demonstreze că au mijloace să impună Statelor Unite costuri semnificative în cazul în care încearcă să îi înlăture de la putere.

Trecerea de la  hegemonia SUA la hegemonia chineză reprezintă cea mai mare provocare. China înțelege hegemonia  pornind de-a lungul liniilor de leadership ale erei Ming, prin comerț reciproc avantajos, dar ea însăşi fiind în mod decisiv “regatul de mijloc”. China devine din ce în ce mai îngrijorată în legătură cu Statele Unite, pe care le percepe ca fiind nesăbuite din punct de vedere militar, cheltuind mai mult decât îşi permit pentru armată (precum fosta URSS), investind mult prea puţin în schimb în propria infrastructură și dând apoi vina pe China pentru problemele lor economice. Cel mai mare potențial de conflict există între China și vecinii săi imediați de la est și sud (Vietnam, Taiwan și Japonia), dată fiind competiţia din regiune pentru resurse și teritorii. China va prinde din urmă puterea militară americană, nu prin creșterea procentuală a cheltuielilor militare, ci prin creșterea economică care va face ca, păstrând acelaşi procent din PIB cheltuit pentru domeniul militar să ajungă la un total similar ca cel al cheltuielilor militare pe care le poate susţine economia americană mai slabă.

Relațiile cu Rusia prezintă cel mai mare pericol. Pe de o parte, vecinii Rusiei de la vest și de la sud, o văd ca o putere revanșardă, care nutreşte speranța de a-și reconstrui fostul imperiu. Această perspectivă se consolidează şi în anumite părți ale Europei de Vest (în special în Germania și în Europa de Nord). Între timp, Rusia consideră SUA și NATO drept formând o alianță ostilă, care a încercat să o înconjoare sistematic cu baze militare, în ciuda a ceea ce a perceput în anii 1990 ca promisiuni ale SUA că nu se va întâmpla acest lucru. Pe scurt, cele două tabere se consideră tot mai mult una pe cealaltă drept agresive şi expansioniste. Situația poate fi probabil gestionată, atât timp cât Putin rămâne la putere. Cu toate acestea, dacă guvernarea sa este urmată apoi de cea a unui lider din cadrul Ministerului Afacerilor Externe sau al armatei, tensiunile dintre Rusia și Statele Unite ar putea deveni dificil de gestionat. Același lucru se poate spune și în cazul în care viitoarea conducere a Statelor Unite se va îndrepta către cineva cu o aplecare mai liberală şi mai intervenţionistă, cum ar fi Hillary Clinton. Dacă se schimbă conducerile în ambele state potrivit liniilor descrise mai sus, perspectivele de conflict vor crește dramatic.