Interviu/ Conf. univ. dr. Bogdan Iancu: “Grațierea nu este decât o soluție de moment”

Raportarea la drepturile persoanelor private de libertate a produs puternice reverberaţii în cadrul societăţii româneşti, identificând numeroase frământări și clivaje generate de interesul și acțiunile Guvernului și majorității parlamentare de a utiliza prerogativa acordării grațierii colective. Aceste demersuri aduc din nou în prim plan problema supraaglomerării și respectării condițiilor de detenție, probleme care au fost, de altfel, semnalate prin hotărârile luate de CEDO împotriva României. Ne punem astfel întrebări cu privire la gradul de progres înregistrat de România pentru a respecta standardele internaționale privind condițiile de detenție. În același timp, nu putem neglija provocările care au rămas nerezolvate, motiv pentru care trebuie să identificăm acele măsuri care pot contribui în mod eficient la rezolvarea acestora.

Pornind de la diversitatea și complexitatea acestor probleme, Bogdan Iancu, conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, a realizat o analiză cu privire la evoluția dimensiunii supraaglomerării și a respectării condițiilor de care dispun persoanele condamnate în spațiile de încarcerare, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneți care sunt drepturile de care trebuie să dispună persoanele condamnate în penitenciare. Cu alte cuvinte, cum este definită persoana condamnată în cadrul jurisprudenței românești? În ce măsură această paradigmă de definire a condamnaților și a mediilor de încarcerare corespund jurisprudenței CEDO?

Bogdan Iancu: Problema ține în principal de resurse și alocarea lor, mai degrabă decât de norme sau de jurisprudența instanțelor românești. În unele state părți la Convenție, de exemplu Regatul Unit, apar și elemente normative. Restricții paușale ale dreptului de vot al deținuților în sistemul britanic au fost considerate de Curtea de la Strasbourg ca intrând în conflict cu normele Convenției, fiind disproporționate. În cazul României, Federației Ruse, Italiei, problema imediată este aproape exclusiv una de resurse (alocate sau disponibile). Supraaglomerarea penitenciarelor, așadar spațiul extrem de mic care revine unui deținut într-o celulă comună (2-3 metri pătrați), lipsa de lumină, aer curat, nerespectarea normelor de igienă, etc., constituie în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului un tratament inuman și degradant în sensul Art. 3 din Convenție.

În ce măsură statutul de condamnat limitează drepturile de care beneficiază persoanele în libertate? Care sunt aceste drepturi? Având ca reper hotărârile pilot ale CEDO asupra României, cum evaluați respectarea drepturilor deținuților în penitenciarele din România?

E evident că statutul de condamnat limitează drepturi, cel la libertate individuală sau viață privată și de familie de exemplu. Cu titlul de notă generală, cât de mari sunt limitările depinde nu doar de norme constituționale, ci și de politica penală a unui stat și de felul în care e percepută pedeapsa închisorii. Statele Unite ale Americii, cea mai veche democrație constituțională, au cea mai mare populație carcerală și – între statele democratice – proporția cea mai mare de deținuți (număr raportat la 100.000 de locuitori). Această realitate e relativ recentă și are multiple cauze, între care nu în ultimul rând o schimbare de paradigmă, anume renunțarea la ideea de reabilitare și percepția încarcerării ca formă de “asigurare socială colectivă”. La un moment dat, în 2008, 1 adult din 100 se afla după gratii.[1]

În ce privește a doua întrebare, reperul CEDO, există o singură hotărâre pilot în această materie, cea recentă. România a mai făcut obiectul unei hotărâri pilot, Maria Atanasiu, cu un alt obiect (măsurile de retrocedare a clădirilor confiscate sau naționalizate în perioada comunistă, protocolul 1, dreptul de proprietate). În cauza Atanasiu, problema era nu forma de retrocedare sau compensare, ci faptul că legislația noastră nu era aplicată în mod previzibil și coerent.

În ce măsură condițiile de care beneficiază deținuții în penitenciare respectă standardele internaționale? Cum se poziționează România în raport cu celelalte state membre ale Uniunii în privința respectării acestor standarde?

Cred că termenul de comparație cel mai util este Convenția, așadar cele 47 de state ale Consiliului Europei. Aici, avem situații similare în Federația Rusă (hotărârea pilot în cauza Ananyev) și Italia (stat membru atât al UE, cât și al Consiliului Europei), hotărârea Torreggiani. Ambele hotărâri pilot au același obiect: supraaglomerarea închisorilor, încălcarea articolului 3 din Convenție.

Cum s-a raportat CEDO la dimensiunea supraaglomerării penitenciarelor din România? Care sunt principalele nereguli care au fost menționate în cadrul hotărârilor pilot ale CEDO?

Curtea s-a raportat într-un mod pe care l-aș califica drept interesant la problematica generală, interesant deoarece o parte din dezbaterea internă a pătruns indirect în argumentația judecătorilor de la Strasbourg.

Să ne amintim aici contextul în care această chestiune a fost pusă pe tapet, anume Ordonanța 13 și proiectul de lege privind grațierea, cu tot ce a urmat apoi (proteste de stradă în urma adoptării acestei nefericite (nefericitei adoptări, dacă doriți) ordonanțe, criză politică, anchetă a DNA, apoi PG-ÎCCJ, decizii CCR, abrogarea ordonanței, respingerea ordonanței, întreaga sagă pe care ne-o amintim cu toții. Guvernul și unii lideri politici au folosit această justificare sau poate acest pretext pentru a legitima  printr-o trimitere la drepturi ale omului o măsură mai mult decât discutabilă în contextul de atunci, mai cu seamă prin maniera nefericită de adoptare a OUG. Astfel, problema deținuților, intersectându-se tangențial cu lupta anticorupție, a devenit un subiect de dezbatere politică și socială.  Altminteri, fără acest fundal, chestiunea ar fi fost probabil ignorată în continuare, fără a deveni un subiect național de dezbatere (din păcate, deoarece felul în care deținuții sunt tratați e un indiciu bun al gradului de civilizație al unei societăți).

Opinia majorității în cauza Rezmiveș sugerează că anumite măsuri pentru rezolvarea situației supraaglomerării și deci remedierea încălcării Convenției, nu ar fi în principiu recomandate, în speță nu ar fi de dorit rezolvarea situației exclusiv sau în principal prin construirea de noi locuri de detenție. Se face trimitere în acest sens și la o recomandare din 1999 a Comitetului de Miniștri (organul executiv al Consiliului Europei). Magistrații CEDO sugerează (paragrafele 115-119) modificări ale legislației penale ca atare sau utilizarea mai liberală a măsurilor alternative deja existente. Așadar, se sugerează alternative la arestul preventiv (de exemplu, arest la domiciliu, control judiciar) sau la pedeapsa privativă de libertate (liberare condiționată).

Într-o opinie concurentă, așadar o opinie care se raliază la dispozitiv, dar nu întru totul la motivarea majorității, judecătorul polonez, dl. Wojtyczek, își critică colegii din Cameră pentru sugestia oferită României, de a pune accentul pe relaxarea (acesta este termenul folosit, adoucir) măsurilor represive și în fapt a politicii penale a statului român ca soluție principală la problema supraaglomerării. Argumentul judecătorului polonez este în speță unul coerent, anume că statul are în baza Convenției și obligații pozitive, între aceste obligații pozitive se numără și protecția unor drepturi și valori, inclusiv prin mijloacele dreptului penal și politicii penale. El spune în esență că politica penală a unui stat nu trebuie să se raporteze la capacitatea penitenciarelor și la numărul persoanelor din închisori, ci la natura și amploarea fenomenului infracțional în societate și gradul de acceptabilitate a măsurilor: „o politică penală rațională trebuie adaptată înainte de toate, în măsura posibilului, la natura și amploarea criminalității mai degrabă decât la capacitatea închisorilor, chiar dacă resursele și alocarea optimă a acestora sunt importante”. Wojtyczek face trimitere expresă la protestele din iarnă, pentru a-și întări aserțiunile.

Care au fost sancțiunile pe care România le-a primit ca urmare a nerespectării condițiilor oferite deținuților?

Un stat nu este practic sancționat printr-o hotărâre pilot, deși, după cum știți, probabil la acest lucru vă referiți, în spațiul nostru social, publicistic, politic au apărut numeroase referințe – în mod voit sau nu imprecise sau incorecte – la “amenzi CEDO”, “sancțiuni CEDO”, etc. Hotărârea pilot ce privește supraaglomerarea penitenciarelor românești, în cauza Rezmiveș și alții împotriva României din 25 aprilie a.c. dă statului un termen pentru a rezolva problema, luând măsurile pe care le consideră optime în acest sens. Problema sancțiunii și cifrele care au fost vehiculate s-au raportat, prin analogie, la soluțiile adoptate de Italia, stat care a fost supus acestei proceduri, tot pentru violarea articolului 3 ca urmare a supaaglomerării penitenciarelor, prin hotărârea pilot în cauza Torreggiani și alții împotriva Italiei, din 2013. Italia a rezolvat problema inclusiv prin compensații bănești acordate deținuților pentru fiecare zi petrecută în condiții improprii. Situațiile sunt analoage, dar nimic nu obligă statul român să adopte același pachet de soluții. România are un termen de 6 luni, care în principiu poate fi prelungit cu un termen de graţie, pentru a rezolva problema supraaglomerării prin varii măsuri. În acest interval, plângeri individuale cu acest obiect nu vor fi soluționate de Curtea de la Strasbourg. Am putea ataca hotărârea camerei, dar înțeleg că nu o vom face.  Există și “sancțiuni” ca atare, sume pe care România le datorează celor patru reclamanți în cauza Rezmiveș cu titlu de satisfacție echitabilă (daune morale) dar acestea sunt neglijabile (mai puțin de 20.000 Eur).  Rolul hotărârilor pilot este de a atenționa un stat împotriva căruia sunt depuse cereri numeroase cu același obiect că aceste cereri relevă o problemă sistemică, structurală, de a-l obliga să rezolve problema prin mijloace adecvate naturii ei (legislative, administrative) și de a-i da un răgaz pentru a face aceasta. E o procedură relativ nouă, folosită începând din 2004, reglementată prin statutul Curții în 2011.

Care sunt măsurile pe care le considerați necesare pentru îmbunătățirea condițiilor oferite deținuților din România?

Sunt de acord cu poziția judecătorului polonez, anume că orice pachet de măsuri trebuie să fie precedat de o discuție de fond, mai largă, cu privire la politica penală. Discuția aceasta ar trebui să poarte în primul rând asupra Convenției, dar și Constituției. Cei arestați preventiv sau executând o condamnare pentru o faptă de corupție nu aglomerează penitenciarele, dar, așa cum am spus mai sus, consider că, având în vedere gradul în care subiectul corupției domină agenda politică, cele două planuri pot fi cu greu separate. Instrumentalizarea (generală) a problemei restrânse a deținuților ca argument în dezbaterile mai largi privind corupția și anti-corupția va continua în varii forme.

În chestiuni punctuale se poate desigur da un răspuns. Intuiția mea este de exemplu că arestul preventiv e folosit excesiv în anumite cauze, însă aș avea nevoie de date mai multe, pe care nu le am deocamdată (statistici, inclusiv studii de sociologie juridică comparată). Școala noastră de sociologie juridică e deficitară, presupunând că ea există. Avem extrem de puține date cu privire la chestiuni de importanță privind funcționarea sistemului judiciar. O serie de măsuri pot fi în principiu luate, de la construirea de spații de detenție și renovarea celor existente până la grațiere, schimbarea politicii penale sau schimbarea unor practici. Grațierea însă nu este decât o soluție de moment. Ce măsuri vor fi adoptate și dacă cele adoptate vor rezolva problema de fond pentru viitor sunt întrebări la care răspunsurile țin de numeroase presupoziții și contingențe politice, ideologice, instituționale, etc.

Bogdan Iancu (n. 1973) este Conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Doctorat în drept, Universitatea Centrală Europeană (CEU), summa cum laude, 2006; Master în drept constituțional comparat (1997, CEU); Licență în drept, Facultatea de drept a Universității ”Al I Cuza” Iași (1996). Stagii de cercetare la facultățile de drept ale Universității Yale, Universității din Toronto, Universității McGill, la Colegiul Noua Europă  și la Wissenschaftskolleg zu Berlin. Bursier al Fundației Alexander von Humboldt la Universitatea din Bremen și Universitatea Humboldt din Berlin, Facultatea de Drept (2008-2010).

Publicații reprezentative: Legislative Delegation-The Erosion of Normative Limits in Modern Constitutionalism (Heidelberg, Berlin New York, etc.: Springer Verlag, 2012) (Coord.) The Law/Politics Distinction in Contemporary Public Law Adjudication (Utrecht: Eleven Publishing, 2009), numeroase studii de specialitate (drept constituțional românesc și comparat, istoria dreptului).

[1] http://www.nytimes.com/2008/02/28/us/28cnd-prison.html?mcubz=2