Problema încălcării drepturilor copiilor în România prezintă, în continuare, o evoluție îngrijorătoare, ca urmare a îngrădirii accesului în mod discriminatoriu la educaţie şi sănătate. Astfel, traumele și obstacolele pe care le întâmpină copii dobândesc dimensiuni inimaginabile, punând în pericol viața și dezvoltarea acestora. Până la 1 iunie 2017, în România nu a existat instituţia Avocatului Copilului, reprezentând un dezavantaj în privinţa garantării drepturilor copiilor.

Gabriela Alexandrescu, Preşedinte Executiv Salvaţi Copiii, a analizat dimensiunea încălcării drepturilor copiilor în România, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

2

Vladimir Adrian Costea: Cum este percepută problematica încălcării drepturilor copiilor în România? Totodată, care este evoluția pe care acest fenomen a înregistrat-o în ultimii ani?

Gabriela Alexandrescu: Salvați Copiii România există, ca organizație neguvernamentală, de 27 de ani deja. Ne amintim cu toții tabloul dramatic al anilor 1990, cu copiii din orfelinate, cu copiii de pe străzi, bolile cauzate de sărăcie. Raportat la acei ani, situația copilului din România s-a îmbunătățit, dar, în același timp, sunt vulnerabilități care s-au adâncit, uneori mai perfide, tocmai pentru că nu mai sunt în lumina reflectoarelor. Dintre toate încălcările drepturilor copilului în România, despre care m-ați întrebat, negarantarea reală a dreptului la educație pentru toți copiii are consecințele cele mai dezastruoase și pe termen lung.

Salvați Copiii utilizează un concept tehnic, să îi spun așa, pentru a cuprinde efectele în lanț ale acestui fenomen: sărăcia educațională. Drama este că sărăcia educațională tinde să se transmită între generații, adică dacă părintele nu a avut acces la educație, cel mai adesea familia va perpetua vulnerabilizarea socială, iar copilul nu va merge, nici el, la școală. E suficient să vă spun că mai mult de jumătate dintre copiii din România, 51 % mai exact, trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială, media în statele membre ale UE fiind de 28%. Insuficiența resurselor alocate pentru educație, sănătate și protecție socială adâncește vulnerabilitatea copiilor din zonele defavorizate. Formulele de finanțare actuale fac ca bugetele alocate în aceste domenii să fie puternic influențate de bunăvoința autorităților locale sau de capacitatea financiară a acestora, nu de nevoile resimțite în comunitate.

Mai mult, față de anii 1990 au apărut fenomene noi, care au în centrul lor vulnerabilizarea copilului. În ultimele două decenii, a crescut îngrijorător numărul copiilor rămași singuri acasă, în urma migrației economice a părinților. Statisticile oficiale vorbesc de peste 85.000 de copii din România, care au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Mai mult, patru din zece dintre aceștia sunt complet lipsiţi de grija părintească, având ambii părinţi plecaţi peste hotare sau provenind din familii în care părintele unic susţinător este plecat. Datele colectate de Salvați Copiii de la Inspectoratele Școlare pentru finalul anului 2015 au relevat, de asemenea, un număr mult mai mare de copii cu părinții plecați la muncă în străinătate – 212.352 de copii, decât cel înregistrat în evidențele serviciilor publice de asistență socială – 85.194 de copii.

Așadar, pentru a sintetiza puțin răspunsul meu: progrese s-au înregistrat în mod vizibil, dar în același timp s-au acutizat unele vulnerabilități, care pot trece ascunse și pentru care trebuie dezvoltate programe integrate. Accesul la educație este dreptul fundamental al copilului care, dacă nu este garantat în mod pozitiv, nu doar pe hârtie, deschide un întreg cerc vicios: exploatarea prin muncă a copilului, fenomenul mamelor minore, abuzul de orice fel, pentru că vă reamintesc că și neglijarea copilului este o formă de abuz.

Care sunt cauzele care determină o astfel de evoluție?

În primă instanță, slaba predictibilitate a sistemului, și aici mă refer la inconsecvența politică, la schimbările dese, la așa-numitele reforme care nici bine nu se așează pe agendă, că și sunt redefinite, rescrise. Gândiți-vă doar că am avut peste 20 de miniștri la portofoliul Educației, în 27 de ani. Nicio reformare a sistemului, practic, nu a avut  vreme să producă efecte, să ajungă în etapa care cu adevărat dă măsura eficienței, și anume evaluarea.

Mai apoi, una dintre problemele majore identificate, din care derivă o serie de alte vulnerabilități care privesc politicile publice destinate copilului, este aceea că România nu are o instituţie independentă specializată de tipul Avocatul Copilului. Astfel că, în ţara noastră, în cadrul Avocatului Poporului, problemele ce ţin de respectarea drepturilor copilului revin unui departament semi-specializat, care are ca atribuţii ”drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor şi persoanelor cu handicap”. În 2015, s-au înregistrat în total 12164 de petiții, din care doar 103 petiții făceau referire la drepturile copilului și ale familiei, ceea ce înseamnă, din punct de vedere al timpului alocat, o rată de 2 petiții pe săptămână într-o țară în care aproape 1,7 milioane de copii trăiesc în risc de sărăcie, iar peste 350.000 de copii (3-17 ani) nu erau cuprinşi, la începutul anului școlar 2014, în sistemul de învăţământ.

Deşi atât societatea civilă, cât şi Comitetul ONU au subliniat importanţa unui Avocat al Copilului specializat, Parlamentul a respins, în 2009, 2012 și 2015, propuneri de lege care vizau înfiinţarea acestei instituţii, ca instituție independentă ori ca adjunct specializat al Avocatului Poporului.

Care sunt principalele obstacole cu care se confruntă copiii în România?

Copiii consultați de Salvați Copiii România, pentru raportul pe care Comitetul ONU ni l-a solicitat, au semnalat ei înșiși numeroase probleme cu privire la practici discriminatorii, mai ales în domeniul educației: copiii cu probleme de sănătate mintală sunt discriminați atât de colegi, cât și de profesori; absența incluziunii copiilor cu dizabilități; numeroase cazuri de discriminare și segregare bazate pe rezultate școlare și comportament, inclusiv clase segregate formate pe aceste criterii.

Un studiu recent al Salvați Copiii indică date îngrijorătoare despre fenomenul de bullying în școli. Astfel 73% dintre copii afirmă că au fost martorii unei situaţii de bullying, în școala lor, iar 58% dintre copii afirmă că au fost martorii unei situaţii de bullying în clasa lor. Din păcate, școlile nu au o abordare comună în cazurile de bullying; unii profesori sunt mai implicați în stoparea comportamentului violent, în timp ce alții rămân pasivi („ceea ce contează este dacă profesorului îi pasă”). Unii copii au menționat că există situații când unii profesori încurajează bullying-ul sau pe agresori (umilind în mod constant unii copii).

Principalul obstacol rămâne, însă, acela al absenței unui Avocat al Copilului.

Dar sunt și obstacole care îl privesc pe copilul nou-născut, pentru că România este pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește rata mortalității infantile. Fenomenul este constant mai grav în mediul rural, o analiză făcută de Organizaţia Salvaţi Copiii pe beneficiarii proiectului „Fiecare copil contează” demonstrând că motivele ţin, în principal, de accesul mai redus sa servicii medicale, de distanţa mare până la localităţile unde astfel de servicii pot fi accesate, de nivelul scăzut de educaţie a mamei şi de veniturile reduse ale gospodăriei. Aceste cauze fac ca în comunitățile rurale vulnerabile unde se desfășoară programele de prevenție ale Salvați Copiii România, 36% dintre mame să afirme că nu au fost controlate niciodată de un medic ginecolog pe perioada sarcinii; în timp ce, dintre femeile gravide, 47% afirmă că nu au făcut nicio ecografie până la acel moment, 42% că nu au făcut analizele recomandate, 37% că nu au fost la niciun control ginecologic, iar 12% că nu au fost controlate de medicul de familie de când sunt gravide.

Îngrijorător este și faptul că, în ultimii ani, se înregistrează o scădere a acoperirii vaccinale cu vaccinurile cuprinse în calendarul național de vaccinare, concomitent cu apariția unui număr mare de cazuri de boli  prevenibile prin vaccinare.  Pe lângă unele sincope recente în aprovizionarea cu anumite tipuri de vaccinuri, cauze importante de vaccinare incompletă a copiilor sunt şi neprezentarea şi refuzul vaccinării. Rezistența sau indiferenţa la vaccinare a unor părinţi denotă, printre altele, și faptul că lipsesc intervențiile și serviciile specializate care să promoveze vaccinarea.

Un studiu din anul 2015 despre situația vaccinării în România, arată ca 31% dintre copiii născuți vii au fost depistați ca incomplet vaccinați, în creștere față de anul precedent cu 0,7%.

3

Care este rolul statului în protejarea drepturilor copiilor? În ce măsură statul român reușește să combată  încălcarea acestor drepturi?

Statul este cel care creează nu doar cadrul legal pentru ca drepturile copilului să fie definite și protejate, dar și mecanisme de control și evaluare. Or aici lucrurile nu funcționează: nu este suficient ca legea să garanteze dreptul copilului la educație, este nevoie și de pârghii, de politici publice, de programe integrate care să garanteze în mod real accesul la educație. În plus, însă, este nevoie de o proiecție bugetară care să transforme copilul în prioritate.

Din aceste considerente, pentru politicieni devin urgente, în primul și în primul rând: creșterea progresivă și predictibilă a bugetului pentru educație, astfel încât, în 2020, să atingem 6% din produsul intern brut al anului respectiv;  asigurarea accesului universal la educaţie preşcolară, primară şi secundară, mai ales în cazul copiilor ce provin din comunităţi dezavantajate; îmbunătăţirea calităţii procesului educaţional printr-un curriculum modern și o mai bună formare și selecție a cadrelor didactice; instituirea normativă a consultării periodice și a participării copiilor în procesul educațional.

Contribuie statul român la agravarea problemelor pe care le întâmpină copiii în România?

În măsura în care neglijarea copilului este o formă de abuz, putem spune că statul contribuie la agravarea problemelor cu care se confruntă copiii în România. Bunele-intenții nu lipsesc, nu despre asta este vorba. Am mai spus-o, lipsa de predictibilitate a sistemului este viciul major. Pentru a putea dezvolta politici publice pe termen lung, este necesar ca un program, o reformă să își producă efectele, să fie evaluate, reajustate.

Cum se situează România, în raport cu celelalte state din UE, în privința sprijinului oferit copiilor?

Salvați Copiii a realizat o analiză a bugetului copiilor în România, privind perioada 2008 – 2014, în cele trei domenii definitorii ale drepturilor copilului: educație, protecție socială și sănătate. Potrivit acestei analize, nu putem vorbi în niciun domeniu de prioritate acordată copiilor în procesul de alocare a resurselor publice. Astfel, în ansamblul cheltuielilor realizate de stat pentru cele trei domenii, România cheltuiește, deseori, unele dintre cele mai mici procente din PIB, în comparație cu statele membre UE.

În plus, deși ca procent din PIB, cheltuielile totale ale statului român au fost doar cu 27,57% mai mici decât media europeană, în cazul celor trei domenii cheie pentru copii, cheltuielile au ajuns să fie și cu peste 41% mai mici decât mediile europene. De exemplu, țara noastră a cheltuit pentru educație 3% din PIB în 2012 și 2,8% în 2013, fără o creștere semnificativă în 2014, în timp ce  media la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene a fost de 5%.

Care este schimbarea de paradigmă pe care o considerați necesară pentru a reduce efectele negative ale încălcării drepturilor copiilor în România? În ce măsură această schimbare poate fi realizată?

Voința politică, alături de responsabilizarea și asumarea socială, sunt cheile unei schimbări de paradigmă. Conștientizarea problemelor pe care le avem, ca societate, și implicarea activă sunt un prim pas, atunci când vorbim despre aceste schimbări de paradigmă, adică pe termen lung. În fond, educația, sănătatea, protecția copiilor sunt probleme ale tuturor, pentru că sărăcia educațională, de pildă, segregările, clivajele sociale ne afectează pe toți, ca societate. Apoi, pentru a putea pune presiune asupra factorilor politici de decizie,  o societate trebuie să își asume problemele pe care le are. Tocmai de aceea, pentru ultimele alegeri legislative din România, Salvați Copiii  a analizat propunerile privind copilul din programele de guvernare ale partidelor care au candidat, pentru ca electoratul să aleagă în  mod asumat.

Mă întorc la educație: accesul la educație al tuturor copiilor este cel fără de care nicio societate nu e funcțională. Totul depinde de integrarea copiilor în școală, de educația timpurie, de suport activ pentru menținerea fiecărui copil în sistemul educațional.

Gabriela Alexandrescu, activist al Drepturilor Copilului, deţine specializare în dreptul internațional umanitar și în economie. Președinte executiv al Salvați Copiii România timp de 23 de ani, Gabriela Alexandrescu este liderul SC România, fiind parte a Asociației CEO al Asociației Salvați Copiii, cu membri din 30 de țări din întreaga lume, care au programe în 120 de țări. Ea a făcut parte din Comitetul internațional al Salvați Copiii și este membră a grupului European de Advocacy din Bruxelles. Este absolventă a Facultății de Planificare și Cibernetică (Academia de Studii Economice din București), a Dreptului Umanitar Internațional (Facultatea de Drept din București, în cooperare cu UNHCR), deţine expertiză în Drepturile Copilului (Universitatea din Gent, Belgia) și doctor în sociologie, redactând o teză în domeniul traficului de copii. Ea conduce o echipă de 120 de angajați și 3.000 de voluntari în România. A fost desemnată de Forbes Romania printre cele mai influente 50 de femei din România în 2015 şi 2017. Are experienţă în planificarea strategică şi bugetară, managementul echipei, managementul programelor, lobby si advocacy, comunicare şi strângere de fonduri.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu