În ultimii patru ani, scandalurile de plagiat, dintre care cel al fostului prim-ministru Victor Ponta s-a bucurat de cea mai mare notorietate, au ţinut pagina întâi a publicaţiilor din România. Ele au antrenat cu sine, pe lângă spectaculoase răsturnări de situaţie în plan politic, şi apariţia unor discuţii mai mult sau mai puţin pertinente despre onestitatea academică din învăţământul superior românesc.

Mai multe despre acest subiect, pornind de la motivele care îi determină pe studenţi să copieze în lucrarea de licenţă până la condiţiile care au permis transformarea titlurilor de doctor în resurse politice puteţi afla citind interviul pe care profesorul universitar Georgeta Ghebrea i l-a acordat lui Vladimir Adrian Costea pentru Europunkt.

Georgeta Ghebrea predă cursuri de sociologie politică, metode şi tehnici de cercetare, politici sociale, psihosociologia organizaţiilor şi analiza diacronică a politicilor egalităţii de şanse la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. De-a lungul timpului a publicat analize importante cu privire la metamorfozele sociale ale puterii, drepturile şi direcţiile de integrare ale grupurilor de risc, încrederea în instituţiile statului, paradigme ale politicilor egalităţii de şanse, metode calitative în sociologia electorală. Georgeta Ghebrea a făcut parte din Comsia de Etică a Universităţii Bucureşti care a constatat plagiatul lucrării de doctorat a lui Victor Ponta.

2

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să identificaţi principalele dimensiuni ale furtului intelectual pe care le-aţi identificat în ultimii ani cu privire la realizarea lucrărilor de licenţă, disertaţie şi doctorat. Care este evoluţia pe care fenomenul furtului intelectual o înregistrează în spaţiul academic românesc în ultimi iani?

Georgeta Ghebrea: Percepţia mea este că acest fenomen a devenit mult mai vizibil şi, din această cauză, pare mai răspândit. De fapt, vizibilitatea şi conştientizarea acestei probleme sunt primi paşi către ameliorarea situaţiei. Eu cunosc mai bine situaţia din facultatea noastră şi din şcolile doctorale unde am mai participat la susţineri de teze şi nu am întâlnit proporţii semnificative de furt intelectual. Este însă posibil ca acest fenomen să fie uzual la alte universităţi sau facultăţi, deşi în ultima vreme există standarde dure privind evaluarea tezelor, în primul rând obligativitatea de a fi verificate şi diagnosticate prin intermediul unor programe informatice.

Care sunt domeniile de cercetare în cadrul cărora identificaţi o predispoziţie a apariţiei acestui fenomen?

Ce ştiu din informaţiile publice se referă la drept şi medicină, în special. Dar nu cred că este vorba de domenii, ci de anumite practici existente în diferite instituţii de învăţământ, de culturi organizaţionale, de modul cum sunt valorizate aceste aspecte deontologice.

Care sunt cauzele care determină apariţia acestui fenomen? În ce măsură profesorii coordonatori devin responsabili pentru coordonarea lucrărilor bazate pe furt intelectual?

Cauzele sunt lipsa de informaţie, de conştientizare, de monitorizare şi control. Am întâlnit studenţi care pur şi simplu nu conştientizau că ghilimelele sunt necesare. Cred că, la un nivel mai general, este vorba şi de cultura socială existentă în România care mai are accente colectiviste rămase din timpul comunismului. În acea perioadă munca intelectuală era marginalizată si proprietatea intelectuală era de neconceput: adevărata proprietate era cea colectivă asupra mijloacelor materiale de producţie. În prezent nu cunoaştem foarte bine consecinţele utilizării Internetului în cercetarea ştiinţifică. Este posibil ca circulaţia ideilor şi rezultatelor cercetării ştiinţifice să fie atât de rapidă şi accesibilă încât să nu se mai ştie sursa originară, să se creeze mecanisme asemănătoare creaţiei folclorice.

În privinţa răspunderii profesorului coordonator (şi chiar a comisiei de susţinere) aceasta este la fel de mare cu a candidatului, în măsura posibilităţii utilizării programelor informatice de depistare a furtului.

În ce măsură plagiatul a devenit un sindrom în cadrul învăţământului academic românesc?

Plagiatul nu a devenit ci a fost (şi mai este încă) un sindrom, pe anumite segmente ale învăţământului academic românesc. Eu personal am fost surprinsă să găsesc pagini întregi din lucrările mele în cursuri universitare tipărite la alte universităţi sau în rapoarte de cercetare ale unor proiecte. Numele meu era menţionat în bibliografia finală, dar nu şi prin referinţe la textele preluate.

În ce măsură plagiatul şi cumpărarea lucrărilor de cercetare contribuie la discreditarea universităţilor româneşti în spaţiul european?

Din fericire, universităţile româneşti sunt reprezentate în spaţiul european de specialişti de primă mână şi în niciun caz nu suferim de un sindrom de inferioritate. Foarte mulţi studenţi din Uniunea Europeană îşi fac studiile la noi sau vin în stagii Erasmus. Există schimburi interacademice, programe de cercetare comune şi o apreciere reciprocă. Tot din spaţiul public ştiu însă că există practici de cumpărare de diplome şi promovare de examene mai ales la medicină şi că cei care cumpără sunt mai ales studenţi din spaţii neeuropene.

În ce măsură extinderea acestui fenomen în spaţiul românesc poate fi limitată?

După părerea mea fenomenul nu se extinde, ci începe să fie controlat şi sancţionat, mai ales începând cu ministeriatul domnului profesor Mircea Dumitru. Un rol cheie a fost jucat de ziariştii curajoşi care au adus acest subiect în spaţiul public şi au făcut din el o dezbatere publică. Bineînţeles este ca un câmp de bătălie, cu victorii şi înfrângeri, în care nu îţi poţi permite să slăbeşti vigilenţa, cu atât mai puţin să te culci pe lauri.

Fenomenul poate fi limitat prin mai buna definire a autonomiei universitare; aceasta înseamnă protecţia în faţa intruziunii politicului, dar şi respectarea unor standarde şi proceduri naţionale, transparenţa şi verificabilitatea. Nu în ultimul rând, accentul trebuie pus pe prevenţie şi nu pe sancţionarea ulterioară. Tinerele generaţii trebuie informate şi socializate în această paradigmă etică şi deontologică.

La finalul acstui interviu, am rugăminteasă ne descrieţi impactul produs de decizia CNATDCU cu privire la plagierea lucrării de doctorat de către fostul prim-ministru al României, Victor Ponta. Cum evaluaţi dimensiunea acestui fenomen în rândul oamenilor politici şi demnitarilor după retragerea titlului de doctor al lui Victor Ponta?

Mediul academic nu este protejat de un clopot de sticlă. El este supus interacţiunilor şi presiunilor din mediul social-politic. În primul rând, foarte mulţi politicieni sunt cadre didactice universitare şi, în general, sunt ahtiaţi după diplome şi titluri, inclusiv academice. Probabil este un mecanism de compensare a unei legimităţi reduse, reflectate şi în percepţia publică negativă asupra politicii şi politicienilor. Cert este că multe dintre dintre aceste titluri nu au fost obţinute conform standardelor ştiinţifice şi deontologice, uneori fiind opera unor „sclavi” (domnii politicieni fiind prea ocupaţi să îşi scrie chiar ei teza). Cazul Ponta arată cu claritate interferenţa politicului în deciziile academice. Comisia de etică a Universităţii din Bucureşti nu a avut dreptul decât la exprimarea unui punct de vedere, formulat totuşi în urma unei serioase analize făcută de experţi neutri, din afara Universităţii. Este adevărat, această analiză a arătat cu claritate plagiatul şi a avut un mare impact în spaţiul public. Decizia oficială a fost luată însă în cadrul Ministerului Educaţiei iar comisiile de aici erau foarte politizate şi şi-au schimbat componenţele şi deciziile după cum bătea vântul guvernării. Una a spus că nu este plagiat, următoarea că este. Eu cred totuşi că acest caz a mai redus apetitul politicienilor pentru diplome nemuncite.

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu