Multitudinea și diversitatea clivajelor și dezechilibrelor care au apărut în spațiul românesc pe parcursul ultimelor secole au produs puternice reverberații asupra modului în care a fost construită și internalizată identitatea românească. Integrarea în structurile europene și transatlantice, precum și accesul la noile tehnologii, au dinamizat și au modelat modul în care este percepută identitatea românească. Cu toate acestea, faliile identitare nu au dispărut din peisajul românesc, continuând să divizeze și să antreneze puternice antagonisme în societate.

Europunkt vă invită să citiţi o opinie avizată despre procesul de formare al identităţii româneşti, dintr-o analiză privind perspectiva clivajelor și dezechilibrelor din societatea românească, cea a academicianului Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea.

Ioan Aurel Pop

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să evidențiați care sunt elementele prin intermediul cărora o entitate își proiectează propria identitate. Totodată, această identitate se construiește în mod spontan sau, dimpotrivă, treptat, de-a lungul unui proces continuu?

Ioan-Aurel Pop: Sub aspect formal, o entitate (cu sensul de comunitate) își proiectează identitatea sau felul său de a fi prin simboluri: drapelul, imnul, stema, o siglă, numele, renumele, veșmintele etc. Să luăm, de exemplu, identitatea monahilor dintr-un ordin călugăresc. Aceasta are la bază religia creștină și o anumită regulă de urmat, regulă care poate fi benedictină, dominicană, franciscană etc. Călugării benedictini se recunosc din exterior după veșmintele negre și după comportament. În adâncul lor, ei au însă niște elemente identitare de fond, care îi fac să fie solidari, să se organizeze împreună, să se simtă apărați, să aibă un rost în lume, să fie purtători de mesaj creștin, diferit de al altor ordine similare.

Omul este o ființă socială și nu poate trăi în afara comunităților, a solidarităților, a grupurilor de diferite feluri. Există în lume solidarități permanente (perene) și temporare (de scurtă durată). Nici măcar solidaritățile temporare (echipajul unui vapor, unitatea militară, grupul de pelerini, grupul de la locul de muncă etc.) nu se creează spontan, ci are nevoie de sedimentări, de obișnuințe, de tatonări. Unii se pot integra mai ușor, alții nu o fac niciodată. Solidaritățile de lungă durată (cele bazate pe credința religioasă, pe meserie, pe etnie, pe rasă, pe teritoriu etc.) au nevoie de plămădiri îndelungate. Nimeni nu se naște cu o conștiință de profesor, de român, de musulman, de bănățean, de apartenență la negritudine etc. Toate acestea se formează prin educație, adică printr-un proces laborios, de lungă durată. Nici conștiința regională de oltean nu s-a născut la o dată anume, printr-un decret al vreunui șef, al vreunui parlament local sau statal. Cu alte cuvinte, eu nu cred în „inventarea” identităților despre care vă spuneam. Evident, un ordin călugăresc se poate forma la o dată precisă, prin voința unui monah iluminat, a unui ierarh înalt, care emite (acceptă) o regulă de funcționare. Dar acesta este doar un aspect formal, de început. Constituirea, funcționarea, evoluția și identitatea acelui ordin se afirmă treptat, prin acumulări succesive. Este un proces de lucrare a membrilor asupra lor înșiși, dar și de conștientizare a lumii înconjurătoare despre existența acelui ordin. Identitatea spontană poate fi numită aceea ivită din grupuri spontane, precum manifestanții din piață, reuniți în urma unor apeluri pe Facebook. Dar rămâne discutabil dacă aceasta se poate numi identitate, din moment ce dispare tot spontan, după eliminarea cauzei care a dus la formarea grupului respectiv. Identitățile durabile nu sunt și nu pot fi spontane.

Focalizându-vă atenția asupra procesului de construire a identității românești, vă rog să-mi spuneți care sunt principalele momente care au adus o contribuție importantă asupra procesului de construire a identității românești. Totodată, cum este astăzi proiectată identitatea românească?

Identitățile naționale sunt unele dintre cele mai durabile și mai complexe din lume, indiferent de felul în care definim națiunile. Multe națiuni sunt cunoscute indirect, de la distanță. De exemplu, chiar dacă nu am fost în Canada și nu i-am văzut direct, palpabil, pe canadieni, recunoaștem steagul Canadei, frunza de arțar, zonele înghețate și nelocuite din nord etc. Cel mai vizibil este acest fel de recunoaștere în sporturile de mare performanță, la campionatele europene și mondiale, la olimpiade, unde imnurile, steagurile și culorile naționale sunt semne distinctive după criterii statale. La modul profund însă, lucrurile sunt mai complicate. O identitate națională se manifestă, de regulă, prin limbă, origine (conștiința unei origini reale sau imaginare), religie (confesiune), teritoriu, cultură, tradiții, obiceiuri etc. Luate separat, aceste componente pot să fie nerelevante, ele având forță doar privite împreună, în interdependență. Astfel, limba nu a fost esențială pentru evrei, care și-au păstrat solidaritatea bazată, în primul rând, pe religie. În general, oamenii dobândesc prin educație (nu prin naștere) o convingere a apartenenței lor la o națiune, iar această convingere se cheamă de către specialiști conștiință națională. Ce este conștiința națională românească? Cred că este acea convingere a românilor de a fi români, datorită unității limbii pe care o vorbesc, o scriu, o citesc, datorită originii lor daco-romane, cu adausuri ulterioare slave (puternice), turanice (slabe) etc., datorită credinței lor bizantine (răsăritene), dobândite însă în latinește, datorită spațiului vălurit carpato-danubian-nistrean-pontic, obiceiului de a colinda, de a jeli morții, de a boteza copiii, de a cununa mirii etc. Evident, aici intră și felul de a ne exterioriza, de a petrece, de a lua act de necazurile, de bucuriile, de aspectele excepționale și de banalitățile vieții, de a-i trata pe străini, de a ne raporta la lume. Sigur, oamenii luminați din sânul românilor au lucrat mereu la fortificarea sentimentului de apartenență la românitate, i-au conștientizat mereu pe români că sunt români, i-au învățat cum să facă spre a menține comunitatea vie etc., dar nu i-au generat ei pe români, nu i-au „inventat”, cum se scrie uneori, metaforic, în eseuri istorico-filosofice, luate ad litteram de unii. Dacă Bălcescu și Kogălniceanu au făcut națiunea română modernă, înseamnă că, aplicând aceeași metodă, ar fi putut face din sârbi români, ceea ce este absurd. Marea solidaritate românească numită națiune română s-a forjat în timp îndelungat, în secole întregi de „lucrare a poporului român asupra lui însuși”. Elitele românești nu au făcut decât să potențeze procesul, să-l dirijeze, să-l însuflețească la nevoie, dar așa s-a întâmplat peste tot, la toate popoarele. Fără elite, națiunile rămân mase informe, se destramă, intră în disoluție.

În legătură cu procesul de formare a națiunilor, există multe opinii, dintre care două sunt fundamentale. O orientare privește națiunile exclusiv ca solidarități ale Epocii Moderne și le prezintă ca produse ale lumii de după Evul Mediu, identificabile de la Renaștere încoace, odată cu geneza spiritului capitalist. Aceasta era și viziunea cultivată de marxism, de „materialismul dialectic și istoric”, care lega solidaritățile umane de câte o anumită „orânduire social-economică”. Astfel, comunei primitive i-ar fi fost caracteristice gințile și triburile, sclavagismului popoarele antice, feudalismului popoarele medievale, capitalismului națiunile etc. Schema aceasta era simplu de combătut de către orice istoric bun și cunoscător al surselor. Cealaltă orientare consideră că națiunile sunt comunități vechi, cu fațete diferite de la o epocă la alta. De altminteri, termenul de natio, -nis, s-a folosit în latina clasică, de-acum două milenii, cu varii semnificații, între care și cele de înrudire, neam, popor, rasă, sectă etc. Medieviștii europeni occidentali au studiat, cam de la anii 1900 încoace, „națiunea medievală”, cu referire la solidaritatea franceză, la cea engleză, la cea spaniolă, la cea burgundă, florentină sau genoveză. Mișcarea husită (1409-1434) este considerată de unii istorici, în partea sa finală (de după 1419), primul război de tip național din istorie (Una dintre lozinci era: „Afară cu germanii din Boemia!”). O carte e istoricului Michel Mollat se cheamă „Geneza medievală a Franței moderne” (Paris, 1970) și pune în evidență toate ideile de solidaritate franceză (și încercările de punere a lor în practică) dintre anii 1300 și 1500. Firește, între națiunea medievală și cea modernă sunt deosebiri evidente și mari, dar nu de tip, ci de grad, nu de fond, ci de formă. Eu cred în această a doua formă de abordare a națiunii și, din acest punct de vedere, primele manifestări de solidarizare a românilor, adică de grupare a lor în numele limbii, al originii, al credinței etc., sunt detectabile în secolul al XIII-lea. De atunci, se pot evidenția etape noi, cu fapte mereu mai vizibile, mai ales de la Mihai Viteazul încoace. Prin urmare, dacă statul român unitar modern s-a făurit în secolele al XIX-lea și al XX-lea (circa 1848-1918), națiunea română – cea care a construit statul modern, adică propria sa „casă” – este cu mult mai veche. Națiunea română modernă se deosebește de cea medievală – după câte realizez eu, în funcție de surse – prin acțiune, prin fapte. În vreme ce națiunea medievală, deși există, este mai mult pasivă și inertă, ușor de subordonat, de supus unor variate voințe, puteri sau forțe, națiunea modernă este activă, vie, luptătoare. La fel, conștiința națională modernă a românilor este acea convingere de a fi români pusă în serviciul libertății și unității naționale. Românii știau că sunt români și la 1300 și la 1500, dar rareori se reuneau în jurul ideii etnice, iar dacă o făceau atunci acționau pe grupuri mici, regionale, provinciale etc. De exemplu, la 1599, o parte dintre românii ardeleni s-au ridicat la luptă „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor” (pe Mihai Viteazul), dar nu s-au străduit atunci să formeze România sau o Românie. După 1700, românii ardeleni au pornit o luptă organizată pentru libertate națională, iar unii dintre liderii lor se gândeau la refacerea Daciei, dincolo de egalitatea pe care o visau în raport cu ungurii, sașii și secuii. La 1800, ideea unirii Țării Românești și Moldovei era la ordinea zilei în capetele multor intelectuali, iar spre 1900 mulți români ardeleni gândeau că „soarele românilor la București răsare” … Cam așa cred – schematic spus – că s-a făurit România, prin efortul națiunii române.

Cum este identitatea românească azi! Este ca lumea aceasta frământată! Depinde cum privim lucrurile! Din perspectiva unor țări aproape anonime din Africa sau Asia, măcinate de lupte interne tribale și religioase (confesionale), de boli, de foamete etc., identitatea noastră este înfloritoare, ne ține la un loc, cu instituții, cu un stat care funcționează, cu reprezentanțe diplomatice externe, cu un dialog cu lumea etc. Avem o limbă armonioasă, veche ce peste un mileniu și o literatură română acumulată mereu, de pe la 1500 încoace. Suntem între primele 20 de limbi (dintre cele circa 6 000 – 7 000) ale lumii, după un scor care ține seama de numărul de vorbitori, de vechimea și bogăția literaturii, de stadiul limbii literare etc. Din perspectiva Europei Occidentale, avem încă o identitate precară și suntem mai cunoscuți prin Dracula, Ceaușescu, copiii străzii, romi etc., decât prin Eminescu, Brâncuși, Enescu, Eliade, vinuri bune, dansuri magnifice, monumente unice etc. Cu alte cuvinte, identitatea noastră – în acord cu exigențele cele mai înalte – este proiectată rău. Dar încă existăm ca națiune și asta este bine. Suntem membri ai unor alianțe selecte, euro-atlantice, adică, după standardele omenești de cea mai înaltă clasă, suntem între primele 40-50 de state ale lumii, iar lumea are peste 200 de state înregistrate la ONU. Din păcate, astăzi, tocmai valorile de performanță care au făcut lumea de succes occidentală sunt puse sub semnul întrebării, iar noi nu am fost încă în stare să ajungem la apogeul lor (care fusese atins de occidentali acum câteva decenii bune), în secolul trecut. Cu alte cuvinte, ne străduim să atingem niște standarde, niște etaloane care nu mai dau acum măsura valorii indubitabile. De ceea, cred că ar fi nevoie să ne „reinventăm” din mers, adică să ne adaptăm noilor exigențe ale unei lumi aflată în plină mobilitate. Din păcate, nu știm nici noi și nici alții, mai experimentați, care ar fi aceste etaloane ideale.

În continuare, vă propun să analizați în orizont comparativ decalajul de percepție a identității românești din perspectiva clivajelor și dezechilibrelor din societatea românească. Mai întâi, care sunt clivajele și dezechilibrele pe care le identificați în societatea românească?

Românii nu sunt, prin natura lor, un popor înapoiat sau inferior, cum încearcă unii să acrediteze, direct sau indirect. De altminteri, nu există pe lumea asta popoare superioare și inferioare și nici culturi clasificate în funcție de această dihotomie. Decalajul de evoluție și apoi cel de percepție al identității românești nu provin – cum se crede îndeobște – din timpurile recente. Decalajul acesta este, din păcate, istoric, adică vine de departe. Românii și-au făurit identitatea lor medievală din două izvoare mari, al Occidentului și al Orientului european. Prin originea romană, prin numele lor venit de la Roma, prin limba neolatină (înrudită cu italiana, spaniola, franceza, portugheza etc.), prin forma de creștinare timpurie, românii sunt occidentali, în vreme ce prin biserica lor bizantină, prin limba slavonă a cultului, a cancelariilor și a culturii medievale, prin alfabetul chirilic, folosit până în secolul al XIX-lea și chiar (la răsărit de Prut) al XX-lea, prin influența balcanică, sunt răsăriteni. A doua componentă a fost în Evul Mediu mai puternică, pentru că lumea bizantină părea să fie una de succes. A fost o vreme când Occidentul barbarizat privea spre Constantinopol cu cea mai mare admirație. După 1453 (căderea Bizanțului sub otomani), criza lumii răsăritene s-a accentuat, iar după Renaștere și Reformă s-a văzut clar că civilizația de succes este cea concurențial-individualistă, cea bazată pe competiție și pe capital, cea generată de lumea catolică și protestantă. Lumea noastră bizantină – oprită din evoluția sa firească de intrarea creștinilor răsăriteni sub dominația directă ori indirectă a Islamului – și-a trăit, astfel, amurgul său tocmai când Occidentul înflorea. Iar noi, românii, ne-am trezit brusc – cu toată moștenirea occidentală pe care o aveam – de partea proastă a baricadei, de partea perdantă, de partea care nu a mai reușit să fie un model de succes. Când ne-am dat seama de situație, prin secolul al XVIII-lea, era foarte târziu. Rusia – adică „a treia Romă” – era să ne înghită cu totul, tocmai când scăpam de presiunea otomană. Atunci abia am început în mod conștient și organizat procesul de sincronizare cu civilizația și cultura din Occident. După iluminism, au urmat curentul integrator de la „Junimea”, avântul din epoca interbelică, reculul de sub comunism, trezirea din 19189, includerea noastră în alianțele euro-atlantice etc. Toți aceștia au fost pași spre participarea noastră la marșul elitei acestei lumi. Pentru că, oricum am lua-o, toate țările care au realizat mari progrese (de la Japonia la China și de la Africa de Sud la Australia) sunt cele care au aplicat, în forme variate, modelul occidental.

Prin urmare, clivajele și dezechilibrele românești vin din istorie și din prezent. Încă Maiorescu sesizase formele noastre fără fond, adică moștenirea unor tipare neadecvate modernității și înființarea, în paralel, înainte de adaptarea acestor realități vechi, a unor instituții occidentale suspendate, fără bază. Această desincronizare se vede și din resursele pe care le are țara și modul de valorificare a acestor resurse. De asemenea, un mare dezechilibru a fost provocat de regimul comunist care – total nepotrivit spiritului nostru – a creat un recul de câteva decenii al României față de alte țări. Vă dau un exemplu la îndemână: între cele două războaie mondiale, conform unor indicatori parțiali și relativi, România se afla înaintea Greciei ca nivel de dezvoltare; abia acum, după aproape un secol, ne minunăm că tindem să ajungem sau să depășim Grecia (evident, după criza de structură prin care această țară a trecut și mai trece încă!). Noi avem prostul obicei de a ne lamenta, fără să luăm măsuri clare de îndreptare a răului. Și mai facem ceva insolit, ceva ce alte popoare nu fac: ne autoflagelăm permanent, ne criticăm pe noi înșine cu înverșunare, ne pârâm la „Înalte Porți” și ne auto-ponegrim în maniere în care nici cei mai aprigi inamici ai noștri nu reușesc s-o facă. Iar acum, în epoca de libertate cucerită cu greu, ne purtăm ca și cum am fi beți de libertate. Vă rog să vă uitați pe bloguri, la discuțiile on line din finalul unor articole de presă, interviuri etc.: sub masca anonimatului se varsă numai venin, se emit „maxime” penibile, se folosesc imprecații și înjurături, se terfelesc oamenii prin cuvinte triviale, se cataloghează persoane și personalități în deplină necunoștință de cauză, sunt acuzați în bloc cei care au trăit sub regimul comunist, se confundă dragostea de țară și de români cu național-comunismul, se preiau fără discernământ informații false etc.

Eu nu cunosc popoare care să-și spele rufele murdare în public în felul în care o facem noi, cu pasiune, cu nesaț, cu obidă, toate acestea demne de cauze mai bune! De asemenea, nu înțeleg de ce mai toate mijloacele de difuzare în masă îi demonizează pe români, le exhibă cu poftă defectele, corupția endemică, colaborarea cu securitatea, lașitățile, neputințele, orgoliile, ura față de străini, lipsa de ospitalitate, micimile sufletești etc. Treaba asta era de înțeles prin anii ’90 ai secolului trecut, pe când H. R. Patapievici și L. Boia își vindeau cu atâta succes cărțile lor de la Humanitas și nu numai de acolo! Românii erau atunci sătui de „geniul Carpaților”, de istoria noastră imaculată, de „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, de minciună și prefăcătorie. Am trecut atunci dintr-o extremă în alta! Dar azi, după peste un sfert de secol de relativă libertate, ce ne mai mână la autoflagelare, la autodesființare, la un cinism deșănțat și gol? Ca să vă răspund pe scurt la întrebare, cred că cel mai mare dezechilibru din lumea noastră politică este discordanța dintre instituțiile statului și încrederea românilor în aceste instituții. Așa de mare este această nepotrivire, încât românii serioși, merituoși și buni profesioniști nici nu vor să mai audă de partide politice, de candidaturi la parlament, de participare la guvern! Acesta este un fapt grav – nesesizat de către guvernanți – care, neremediat, va conduce la clivaje și mai mari, punând în pericol chiar democrația, pentru care ne-am luptat atât!

Care sunt sursele care au generat apariția și evoluția acestor clivaje și dezechilibre?

Cauzele sunt multe, greu de sesizat în totalitatea lor și de ierarhizat. Întreaga lume democratică actuală cunoaște o perioadă de marasm, în care statele clasice sunt înlocuite cu anti-state (vezi, de pildă, Statul Islamic), cu forțe nestatale, anti-sistem, cu organizații non-guvernamentale care tind să modeleze lumea altfel, care – unele – seamănă discordie, neîncredere, incertitudine. Azi nu mai stăpânește lume acela care deține informația, ci acela care deține mijloacele de comunicare, care direcționează modalitățile de comunicare și care este capabil să creeze realități virtuale aidoma celor obiective. Citeam recent în presa noastră că românii receptează cele mai multe știri false, luate drept corecte, din toată Europa! O fi și asta o informație manipulatoare? Pentru perioade scurte și în limita anumitor condiții, opinia publică este foarte ușor de prostit, de amăgit, de orientat spre scopul dorit. Dacă le spui mereu românilor că toți politicienii sunt corupți și repeți asta, cu exemple bine alese, rezultatul este garantat: nimeni nu va mai crede în politicieni! Dacă le spui că toate instituțiile statului actual sunt slabe și incapabile de guvernare, că domnește corupția generalizată, că nu se mai poate face nimic, oamenii vor crede asta aproape sută la sută! Puțini se vor întreba ce urmărește această propagandă și cine are interes să ia locul „corupților” endemici. Lumea se globalizează indubitabil, dar în formele dorite de anumite forțe direct interesate. De aceea, în acest moment, există un mare dezechilibru între forțele naționale care apără (în forme bune sau rele) interesele statelor particulare, așa cum au fost ele construite în secolele al XIX-lea și al XX-lea, și forțele suprastatale, mondiale, federale, integratoare etc. Interesant este faptul că SUA și Rusia – două mari puteri globale astăzi – luptă cu armele statelor naționale exclusiviste și naționaliste, care vor propășirea interesului egoist propriu, fără prea multă grijă pentru lumea înconjurătoare, pentru poluarea planetei, pentru minorități, pentru popoare întregi și populații, pentru vecini etc. Ce să mai spunem de faptul că încălcarea drepturilor omului într-o mare putere este pardonabilă (adică se închid ochii ușor în astfel de cazuri), pe când în România poate deveni casus belli, motiv de neincludere în Spațiul Schengen, de suspendare din anumite organizații internaționale sau de embargou!? România a intrat cu greu, dar cu cea mai mare încredere în NATO și UE, iar acum constată că NATO se clatină și că UE dă înapoi. Am sperat să scăpăm cumva de clivajele noastre interne istorice prin promovarea echilibrelor internaționale și constatăm că lumea împotmolește tot mai mult în conflicte ireconciliabile, că viața, în chiar leagănul democrației, devine mai nesigură decât la noi, că mase mari de oameni pornesc în noi migrații, că războiul clasic este înlocuit cu terorismul, că oamenii nevinovați mor in atentate sinucigașe etc.

În ce măsură considerați că aceste clivaje și dezechilibre au contribuit în mod semnificativ la internalizarea de valori și principii diferite în spațiul românesc?

Spațiile naționale de odinioară nu mai sunt închise. Aproape tot ceea ce se întâmplă la Londra, la Nisa, la Frankfurt sau la New York are urmări în România. Azi, deosebirile dintre mentalitatea românilor și cea a francezilor, de exemplu, sunt mai mici ca oricând, cu precădere în cazul tinerilor. Un individ (cu I Pad, cu căști în urechi, cu ochii pe tabletă) de la București nu este cu aproape nimic diferit de unul similar de la Vilnius, de la Buenos Aires sau de la Manila. Noi am adoptat în ultimele două decenii atâtea noutăți din lume câte nu am receptat altădată în două secole. Firește, mai sunt rezistențe, mai sunt cutume, mai sunt prejudecăți, dar ele se diminuează repede și, unele, chiar dispar. Dezechilibrele lumii sunt și dezechilibrele noastre. Paradoxal, azi – cum mi-a spus recent un grup de profesori francezi în vizită de o săptămână la UBB – viața umană este mai liniștită, mai sigură și mai confortabilă la Cluj-Napoca decât la Paris sau la Lyon, orașul mai curat, cu o ofertă culturală de calitate etc. Firește, viața trepidantă a lumii digitalizate vine la noi cu de toate, bune și rele. Dar, în ciuda acestor procese nivelatoare, identitățile etnice nu dispar, ci, eventual, se restructurează.

Cum este proiectată identitatea românească în acest context?

Mulți ar fi tentați să spună că identitatea românească dispare în acest context, se topește în lumea globală, devine evanescentă. Nu este așa, dintr-un motiv simplu: nu există o conștiință globală, plantară în acest moment. Cu alte cuvinte, oamenii nu au convingerea că sunt pământeni, că vorbesc o limbă unică a Terrei, că sunt cu toții la fel, că trăiesc la fel, că trebuie să gândească la fel etc. Diferențele dintre oameni sunt așa de mari, încât, pentru un interval de timp foarte lung, comunitățile umane vor fi mai mici, parțiale, locale, numeroase și variate. Între acestea, națiunile își au încă – după cum se vede – rostul lor. Paradoxal, SUA, ale căror politologi și sociologi au predicat, în secolul trecut, în modul cel mai insistent, dispariția națiunilor, sunt acum un mare apărător al tradiției naționale (federale, desigur, după specificul american). Ce altceva pot să însemne închiderea în sine, zidul cu Mexicul, trimiterea acasă a emigranților, promovarea a tot ceea ce este american („Buy only American!”) etc.? Or, SUA au trăit și s-au afirmat până acum tocmai prin deschidere, internaționalizare, primirea a noilor veniți etc. Firește, România nu este SUA, dar are și ea locul său sub soare. Un loc mic, însă, totuși, unul bun, situat în zona de climă temperată, în Europa, nu în Africa sahariană. România are azi 238 000 de km pătrați, adică tot atâția câți are și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (acesta are sau mai are încă 244 000 de km pătrați!). De la Brexit încoace suntem, ca mărime și număr al populației, a șasea țară dintre cele 27 ale UE (după Franța, Germania, Italia, Spania și Polonia). Nu suntem bine situați la criteriile de calitate, dar, dacă nu dispare planeta, mai avem timp. Identitatea noastră este rău proiectată încă, așa cum spuneam anterior. Imaginea identității noastre nu poate să fie bună și nici măcar să reflecte realitatea, din moment ce noi înșine suntem nemulțumiți, încrâncenați, dornici să ne luăm câmpii, autocritici până la autodesființare. Suntem mai rău văzuți decât s-ar cuveni, poate, dar nu suntem și nu am fost singurii. Irlandezii erau văzuți mult mai prost în Anglia victoriană și în America secolului al XIX-lea. Dacă, pe la 1900, o fată de familie bună din New England își anunța părinții să s-a îndrăgostit de un fiu de imigrant italian, era o catastrofă. Să ne amintim de „instalatorul polonez”, adevărat pericol pentru englezii de odinioară, de albanezii care făceau legea în Italia etc. Îndrăznesc să spun că, în acest moment, „spaima” nu mai este reprezentată de români (romi), ci de emigranții din Siria, Orientul Apropiat, nordul Africii. Contra lor se înalță ziduri materiale și spirituale. „Spaima” sunt acum teroriștii ISIS sau pretinși ISIS, care se sinucid ca să ucidă cât mai mulți oameni, mai nou copii. În mod paradoxal, imaginea noastră ca popor nu are decât de câștigat în acest moment, fiindcă toți străinii ajunși pe la noi vin cu impresii așa de proaste, cu prejudecăți așa de mari, încât pleacă încântați de oameni, de natură, de monumente, de curățenie … Prin urmare, nu ar fi nevoie decât de un minim efort de seriozitate din partea noastră, de eliminare a corupției, de concentrare spre munca stăruitoare și spre școală, de loialitate față de noi înșine și aproapele nostru, de cinste și corectitudine. Se pare, însă, că acest „minim efort” ne depășește puterile și voința. Cu toate acestea, eu nu încetez să sper, gândindu-mă la toate crizele colosale din trecut, pe care le-am depășit cu bine, continuând să fim pe acest pământ, să fim ca oameni, ca popor, ca națiune, să avem o țară. Câtă vreme toate acestea există, nimic nu este pierdut!

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu