Pescuitul iresponsabil a devenit, în ultimii ani, o problemă din ce în ce mai presantă în spațiul românesc, generând atât dezechilibre în cadrul ecosistemului, cât şi o concurenţă neloială în cadrul comunităţilor de pescari.

Cristina Munteanu, licenţiată în biologie şi economie, expert WWF România, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la obstacolele şi provocările întâmpinate în combaterea pescuitului iresponsabil, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

2

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneţi care sunt sancţiunile la care sunt expuşi cei care pescuiesc în mod iresponsabil în România. În ce măsură legislaţia în vigoare descurajează pescuitul iresponsabil?

Cristina Munteanu: Legislația românească deosebește, să spunem, 2 tipuri de pescuit iresponsabil. Este vorba despre pescuitul ilegal, care se referă la pescuitul cu acte legale, dar care nu respectă reglementările în vigoare, și braconajul care reprezintă pescuitul fără documente legale, în zone interzise la pescuit și/sau cu unelte interzise. În funcție de gravitatea faptelor, acestea pot fi sancționate doar cu amendă, cu amendă și/sau suspendarea permisului de pescuit și/sau confiscarea uneltelor de pescuit, iar în cazurile cele mai grave cum ar fi pescuitul electric, cu materiale explozive sau substanțe toxice, pescuitul sau omorârea deliberată a mamiferelor marine și pescuitul, deţinerea, transportul, comercializarea sturionilor capturaţi pe teritoriul României din habitatele piscicole naturale, cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Legislația ar putea fi suficient de descurajatoare dacă implementarea ei nu ar fi îngreunată de personalul insuficient al autorităților de control, de lipsa mijloacelor materiale necesare, de favorizarea în unele cazuri a celor care încalcă legea și de percepția din partea celor care judecă respectivele cazuri că infracțiunile din domeniul pescuitului nu sunt atât de grave, deși indirect ele reprezintă o amenințare pentru comunitățile de pescari.

Ce evoluţie a înregistrat dimensiunea pescuitului iresponsabil în România în ultimii cinci ani?

Aprecierea corectă a fenomenului este destul de greu de realizat dat fiind că există activități ilegale care nu sunt descoperite și sancționate. Din datele prezentate în Strategia națională a sectorului pescăresc 2014 – 2020, fenomenul pare să fi fost în creștere în perioada 2007 – 2010 când numărul de scule și unelte de pescuit confiscate a crescut de la aproximativ 4.500 la 11.000, iar cel al bărcilor de la 11 la 48.  În 2012 însă sancțiunile s-au diminuat, numărul uneltelor de pescuit confiscate scăzând la aproximativ 3100, iar cel al bărcilor la 28.

Care sunt factorii care influenţează în mod direct acest fenomen?

Resursele naturale, în general, reprezintă una din sursele ideale de venituri, fie că este de vorba de persoane care vizează câștiguri mari imediate, fie că vorbim de asigurarea unui nivel de trai de subzistență deoarece nu sunt necesare investiții în producerea lor. O altă problemă este legată de lipsa cunoștințelor și de percepția că natura ne va furniza aceste resurse la infinit. Desigur, nu este de neglijat nici modul corect de implementare a legii și rolul autorităților și mecanismelor de control și sancțiune.

Cum se situează România, în raport cu statele membre ale Uniunii Europene, în ceea ce priveşte dimensiunea pescuitului iresponsabil?

Este dificil să facem o paralelă între România și statele membre ale Uniunii Europene deoarece România, ca și Bulgaria, are o componentă importantă legată de pescuitul în ape interne pe când în restul Uniunii Europene domină pescuitul maritim și oceanic realizat la nivel industrial. Dar problema pescuitului iresponsabil înglobând pescuitul ilegal, nedeclarat și nereglementat, nu este străină statelor din Uniunea Europeană, fiind în special legată de importurile de pește din țări terțe unde legislațiile sunt mult mai permisive. Astfel UE importă aproximativ 60% din produsele de pește care îi sunt necesare și 90% din peștele cu carne albă, iar 15 000 din navele sale erau înregistrate în 2010 ca pescuind în afara apelor teritoriale ale Uniunii. Se apreciază că la nivel global pescuitul iresponsabil afectează între 11 și 26 de milioane de tone de pește, reprezentând circa 15% din capturile totale de pe glob, pagubele ridicându-se la aproximativ 10 miliarde de Euro anual. De aceea, Uniunea Europeană, alături de FAO s-a angajat activ din 2010 în reducerea acestuia prin reglementări și măsuri specifice de tipul certificărilor, etichetărilor și îmbunătățirii aplicării legislației.

Care sunt consecinţele pe care pescuitul iresponsabil le produce asupra mediului? Care sunt speciile aflate în pericol ca urmare a pescuitului iresponsabil?

Pescuitul iresponsabil contribuie la supraexploatarea stocurilor de pește, la limitarea refacerii acestora și a ecosistemelor, iar pe plan economic creează concurență neloială pescarilor care respectă regulile și într-un final afectează bunăstarea comunităților de pescari. În România, cel mai popular caz de specie afectată de pescuit iresponsabil este cel al sturionilor din Dunăre, ale căror populații în unele cazuri, cum este nisetrul, au scăzut cu aproape 99% în doar 4 ani între 2002 și 2005 de la 3,7 t la 37 de kg. Dar nici celelalte specii cu valoare comercială nu stau foarte bine, structura capturilor din ultimii ani în care predomină carasul și plătica arătând tendințele de supraexploatare a resursei.

Care sunt măsurile pe care le consideraţi oportune pentru a reduce dimensiunea pescuitului iresponsabil?

Măsurile pentru combaterea acestui fenomen nu pot fi unilaterale. O mai bună implementare a legii cu alocarea de resurse materiale și umane adecvate și evitarea tentației de a avantaja pe cei care încalcă legea este o măsură extrem de necesară, dar nu suficientă. Importante sunt și conștientizarea și creșterea responsabilității pescarilor pentru zonele în care își desfășoară activitatea, o mai bună comunicare între aceștia și autoritățile de control, dar și o mai bună informare a consumatorilor asupra pericolelor și efectelor pescuitului iresponsabil. De asemenea este necesară corelarea disponibilității resursei piscicole cu numărul celor care o exploatează și dezvoltarea de măsuri compensatorii și/sau activități alternative generatoare de venituri, care să nu împingă comunitățile sărace la activități ilegale. O altă măsură ar fi legată de traseabilitatea produselor din pește, asociată cu o etichetare corespunzătoare, care să ofere suficiente informații cumpărătorului pentru o alegere responsabilă.

Cristina Munteanu este licențiată în biologie și ecologie și are un master în ecologie. A fost timp de 2 ani taxonomist în cadrul Institutului de Biologie București al Academiei Române și s-a alăturat WWF România în 2007. De atunci a lucrat drept coordonator, manager de proiect și membru în echipe ale unor proiecte vizând insulele de pe Dunăre, serviciile ecosistemice, acvacultura, sturionii și problematica pescuitului comercial.

 

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu