Ronald Reagan a fost cel de-al 40-lea președinte al Statelor Unite și, totodată, unul dintre cei mai impunători și mai eficienți din întreaga istorie a acestei mărețe națiuni. Mitizat – eminamente pe latura bună, dacă pot să zic așa, a acestui proces inevitabil în care intră, uneori chiar din timpul vieții, marile personalități ale istoriei –, Reagan are, nu numai în SUA, un statut solar.

Când lumea, inclusiv lumea presei, vrea să își amintească despre oamenii-cheie din Occident care au provocat căderea ciumei comuniste în Europa de Est, numele lui Ronald Reagan este printre cele dintâi invocate, adesea, chiar cel dintâi. Alături de el, Margaret Thacher și Papa Ioan Paul al II-lea.

Prin urmare, nu ar trebui să fie de mirare atunci când celui supranumit „The Great Communicator” i se ridică statui, în chip de respect și întru buna și dreapta memorie a istoriei recente, inclusiv în țara noastră. Deși e cu adevărat de mirare. Iată de ce.

2017.07.05 - Ronald Reagan

Cu câteva zile în urmă, la București, în Consiliul General al Municipiului București, s-a decis că o piațetă din centrul Capitalei să poarte numele lui Ronald Reagan. Locul cu pricina va fi într-o zonă a Pieței Victoriei, la intersecția acesteia cu strada Paris și cu strada Duiliu Zamfirescu. Tot acolo urmează să fie amplasată și o statuie a celui de-a patruzecelea președinte al SUA, iar acest fapt e urmare al unei dorințe ceva mai vechi, făcute cu ceva luni în urmă publică, a Gabrielei Firea, edilul-șef al Capitalei: „Doresc să avem în București statuia președintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democrației, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertății presei, dar și al economiei de piață.” (Gabriela Firea-Pandele, 9 aprilie, a.c.). A propos de citat: un statement absolut decent și adevărat!

Nu e însă prima statuie cu Ronald Reagan care există în România. Mai avem una, la Ploiești – și încă din 2015. E un bust amplasat chiar în curtea Casei Căsătoriilor, din Ploiești – inițiativa aparținând fostului președinte de Consiliu Judeţean de acolo, faimosul și controversatul (da, am fost politicos utilizând această formulă…) Mircea Cosma. Anecdotic: asemănarea dintre chipul care e pus în valoare de statuia din Ploiești și Reagan este destul de aproximativă; unii au spus că „intenția contează”…

Ce-ar fi atunci de mirare, cum tot insist că este? Respectul – fie el și exersat într-un fel oportunist și populist – care îi este acordat unuia dintre marii lideri politici ai ultimei jumățăti de secol? Nu aș putea susține așa ceva cu convingere. În fond, nu e de pus o vină mare celor care întrevăd o ocazie de a puncta o idee bună, indiferent de dosarul lor de politicieni autohtoni – fie ei și meschini, nesimțiti, corupți, agramați.

Pe de o parte, e ciudat – dar cred că, deopotrivă, lăudabil că ideea / ideile de fapt de a-l omagia în acest fel pe Ronald Reagan vin de la PSD. Adică de la socialiști – mult mai apropiați, doctrinar, de democrați decât de republicanii la care conservatorul Reagan a făcut carieră. Pe de altă parte, e de mirare că nimeni din zona doctrinară autohtonă care, teoretic cel puțin, era mult mai afină cu republicanii americani, nu a avut o asemenea idee. O idee simplă, decentă, onorantă, de maxim bun-simț. Țin minte: în vremurile (pe care mintea mea le arhivează ca fiind destul de îndepărtate) în care eram mult mai aproape de politică, doar o mână de oameni și, în mod special, un singur om (Sever Voinescu) invocau în spațiul public patrimoniul – politic, dar și etic, axiologic – lăsat oamenirii de către Ronald Reagan. Cu ecouri minime, tinzând spre zero, în rândul potențialului public-țintă: activul de partid de dreapta și, eventual, electoratul de acest tip.

Exemplul pe care îl dau în acest text – și pilda politică implicată de el – poate să pară marginal sau, cum se mai spune în literatura de nișă, prea „lateral”. Poate că și e așa, în fond. Dar „lateralitatea” unui exemplu nu exclude relevanța lui. În cazul de față: e relevant că dreapta de la noi (pretinsa dreapta) și-a uitat valorile, și-a uitat aliații, și-a uitat reperele. E relevant că, adesea, dreapta de la noi (da, da, de acord – pretinsa dreapta) nu face faptele care se cuvin să fie făcute, în simfonie cu ceea ce trebuie aceasta să fie și preferă să se hrănească din etichete. E relevant fiindcă, alegând să fie așa cum probabil că nu trebuie să fie, pretinsa dreapta de la noi e așa de anemică, atât de lipsită de viziune. Și, de aici, mai departe: fără viziune, e lipsită de formulele practice prin care să impună această – absentă – viziune.

Revenind la Ronald Reagan și a propos de una dintre marile obsesii ale politicienilor de la noi (aceea că „nu se comunică bine, nu se comunică suficient de mult”): cum ziceam și mai sus, lui Reagan i se spunea „Marele Comunicator”, el fiind între altele, la superlativ, și așa ceva.  Dar, ceea ce uită foarte multă lume atunci când, fie și admirativ, invocă această dimensiune a personalității marelui om de stat american este fix ceea ce el însuși spunea cu privire la această calitate a sa ieșită din comun. Anume, aceasta: „Eu nu sînt un bun comunicator; eu comunic decizii bune!”

Ar fi, așadar, de învățat – dacă s-ar dori – de la acest om. Cât despre statui: cum „o pipă nu este o simplă pipă”, schimbând ceea ce este de schimbat, nici o statuie nu e o simplă statuie…

Articol apărut pe LaPunkt.

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu