Implicațiile conflictului din Siria sunt cu certitudine majore asupra evoluția relațiilor diplomatice dintre SUA, Federația Rusă și Uniunea Europeană. Escaladarea tensiunilor dintre SUA şi Siria produc puternice reverberaţii pe scena politică internaţională.

Cătălin Gomboș a locuit și a studiat în Orientul Mijlociu în anii ’90, iar în perioada 2003 – 2008 s-a aflat în repetate rânduri în regiune, în principal în Irak, în calitate de corespondent Radio România. Este absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității din București și al programului de masterat “Orientul Mijlociu – Limbi și Culturi în Contact” al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, cu specializarea “Jihadul la salafiști”. A obținut mai multe premii și distincții, între care “Tânărul jurnalist al anului 2008”, acordat de Freedom House Romania, pentru reportaj scris, și Premiul Asociației Euro-Atlantice “Manfred Woerner” pentru corespondențe de război.

Cătălin Gomboș, jurnalist RRA, cu experienţă vastă în problematici legate de Orientul Mijlociu, a analizat implicațiile conflictului din Siria, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

2

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneți cum au evoluat tensiunile din Siria în ultima lună. Cum au evoluat relațiile dintre SUA și Federația Rusă în această perioadă?

Cătălin Gomboş: Principalul eveniment în Siria, în ultima perioadă, este bătălia pentru controlul Raqqăi, oraș care în ultimii ani a reprezentat capitala de facto a Statului Islamic. Dincolo de conflictul cu grupările jihadiste – nu doar Statul Islamic, ci și fostul Front al-Nusrah care, după acea declarație pe care nu a prea crezut-o nimeni privind separarea de Al Qaida, s-a rebranduit ca Jabhat Fatah al-Sham și, ulterior, în Tahrir al-Sham – cu care nu acceptă nimeni să negocieze, continuă să se vorbească despre acorduri de încetare a focului și înființarea așa-numitelor zone de de-tensionare (de-escalation zones).

Există, însă, încă trei puncte de tensiune majoră care ar putea duce pe viitor la o escaladare a conflictului.

În primul rând, sudul Siriei, în apropierea granițelor acestei țări cu Irakul și Iordania. Zona este traversată de autostrada Bagdad – Damasc care are o importanță strategică enormă pentru principalul aliat regional al lui Bashar al-Assad, Iranul. Controlul autostrăzii ar asigura o legătură terestră directă, prin teritoriul irakian controlat de miliții șiite loiale Teheranului, nu doar cu Damascul, ci și cu bazele Hezbollah din Liban – practic, o ieșire la Mediterana și în coasta Israelului, perceput de Republica Islamică drept unul dintre principalii săi inamici, dacă nu chiar cel mai important. În calea ambițiilor Iranului și aliaților săi se află, însă, Statele Unite, întrucât în zonă sunt și militari americani care îi antrenează pe rebelii sirieni. Un succes al forțelor Damascului și al milițiilor aliate cu acestea ar izola forțele Coaliției de bazele din Iordania, de unde pot primi rapid sprijin, în cazul în care acest lucru este necesar. Washingtonul a arătat foarte clar că nu are de gând să permită accesul forțelor pro-Damasc într-o așa-numită zonă de excludere și a bombardat miliții care au vrut să forțeze perimetrul interzis. Statele Unite au arătat clar și că sunt gata să își protejeze aliații rebeli atunci când au doborât, de data aceasta în nordul Siriei, un avion de război al Damascului care bombarda poziții ale acestora.

Un al doilea punct de tensiune majoră îl reprezintă zona kurdă a Siriei, unde s-au înregistrat hărțuieli între armata turcă și luptători YPG. Oficiali turci au avertizat în repetate rânduri – cel mai recent a făcut-o Erdogan la summitul G20 – că sunt gata să folosească forța împotriva kurzilor și au criticat Statele Unite pentru că îi înarmează. În sfârșit, o escaladare a conflictului ar putea avea loc și dacă vor fi utilizate, din nou, arme chimice. Statele Unite și Franța au avertizat că vor răspunde militar la o eventuală folosire de către regimul de la Damasc a acestor arme și cred că, de data aceasta, vorbim de o linie roșie reală, nu ca cea anunțată în urmă cu câțiva ani de Barack Obama – de altfel, administrația Trump a arătat deja, prin bombardarea bazei aeriene siriene de la Shayrat, în aprilie, că nu tolerează atacuri chimice. În mod normal guvernul de la Damasc ar trebui să țină cont de acest lucru, însă este posibil să avem parte și de surprize, mai ales că Rusia a transmis de curând că are informații că rebelii ar putea lansa arme chimice pentru a determina un atac american împotriva guvernului de la Damasc; ne amintim că, în cele mai multe cazuri în care au avut loc atacuri chimice, regimul lui Bashar al-Assad și aliații săi au dat vina pe rebeli, în ciuda faptului că anchetele internaționale au stabilit că nu aceștia erau vinovați.

La toate acestea aș adăuga și un element de incertitudine generat de recentul conflict diplomatic dintre Qatar, pe de-o parte, și Arabia Saudită și aliații săi – Emiratele Arabe Unite, Bahrein și Egipt – pe de altă parte. Atât Qatarul cât și rivalii săi sprijină sau au legături cu grupări din Siria, majoritatea islamiste, așa că este de văzut cum va afecta această dispută echilibrul dintre diferitele facțiuni ale rebelilor din Siria.

Care este miza provinciei Raqqa pentru trupele regimului și alianța arabo-kurdă susținută de SUA?

Raqqa are o enormă semnificație simbolică, dat fiind că acolo s-a aflat capitala de facto a Statului Islamic – care a ales orașul tot din motive simbolice întrucât orașul cu același nume i-a servit drept capitală și lui Harun al Rashid, unul dintre cei mai importanți califi abbasizi; din punct de vedere strategic este importantă pentru că acolo se află barajul de la Tabqa, care generează o mare parte din energia electrică a Siriei și joacă un rol major în sistemul de irigații al țării. Pierderea Raqqăi, totodată, rupe teritoriile controlate de jihadiști de traseele folosite în ultimii ani atât de luptătorii străini care se alăturau grupării, cât și de rețelele de contrabandiști care asigurau venituri din exportul ilegal de petrol și de artefacte.

Jihadiștii/teroriștii reprezintă inamicul declarat al regimului de la Damasc și al aliaților acestuia; dacă până acum această poziție a fost dificil de argumentat întrucât forțele pro-regim s-au concentrat pe lupta împotriva unor rebeli mai moderați și agreați de Occident și de alte puteri din regiune, recuperarea provinciei ar reprezenta, dincolo de câștigul economic și teritorial, o confirmare a acestei teze.

Raqqa reprezintă o miză și pentru Coaliția coordonată de Statele Unite care s-a implicat în conflictul din Orient tocmai pentru a înfrânge și distruge Statul Islamic.

În sfârșit, în ceea ce îi privește pe kurzii sirieni, alianța lor cu Statele Unite se justifică atât timp cât se luptă cu Statul Islamic, mai ales că Turcia, membru NATO și aliat al Washingtonului cu o mult mai mare importanță strategică, exercită presiuni pentru a pune capăt acestei cooperări. Cât timp se luptă cu Statul Islamic kurzii primesc armament și consiliere de la Statele Unite și câștigă și teritorii – iar acest lucru va conta enorm mai târziu pentru că, odată eradicată amenințarea jihadiștilor, kurzii riscă să fie prinși între Damasc, care va dori să redobândească controlul asupra întregului teritoriu care i-a aparținut înainte de conflict, Turcia și, posibil, rebeli arabi care nu privesc, nici ei, cu ochi buni o regiune autonomă kurdă. Nu în ultimul rând, există diferențe de optică cu organizațiile kurzilor irakieni, așa că nu este deloc sigur că luptătorii peșmerga ai acestora se vor alătura milițiilor YPG într-un eventual viitor conflict așa cum au făcut-o în timpul bătăliei de la Kobani – care rămâne o excepție.

Care sunt repercusiunile generate pe plan internațional ca urmare a escaladării tensiunilor din Siria?

Impactul războiului civil, dincolo de granițele Siriei, este unul teribil și nu știu să fi fost multe conflicte locale care să fi avut așa un efect regional și internațional. Am avut, deja, criza refugiaților cu efectele generate de aceasta: creșterea influenței formațiunilor populiste, disensiuni în cadrul Uniunii Europene – nu foarte demult Bruxelles-ul a declanșat proceduri de infringement împotriva Ungariei, Cehiei și Poloniei care refuză să accepte cotele – schimbarea accentelor în dialogul cu Turcia, care amenință frecvent că va da drumul unui nou val. Relațiile Occidentului în general și al Statelor Unite în special cu Rusia au fost afectate, de asemenea, de criza siriană. Tensiunile dintre Iran și monarhiile sunnite din Golf s-au amplificat întrucât ambele părți sunt implicate, direct sau indirect, în războiul din Siria.

Războiul a amplificat, totodată, puterea de atracție a discursului jihadist/islamist, inclusiv pentru tineri din Europa. În Siria, forțele moderate sunt de ani de zile în declin și cedează teren unor grupări islamiste – nu doar Al Qaida și Statul Islamic, ci și altele care au o optică aproape identică asupra islamului însă nu au atras atenția pentru că, până acum, nu au vizat și interese occidentale, preferând să se concentreze pe lupta cu regimul lui Bashar al-Assad. Francize ale Statului Islamic au apărut în Libia, unde la un moment dat reușiseră să obțină controlul unui teritoriu important din coasta Mediteranei, la doar câteva sute de kilometri distanță de Europa, și sunt în continuare active în Egipt, Afghanistan și Filipine.

O altă grupare islamistă, de data aceasta șiită, care a avut de câștigat, este Hezbollahul – luptătorii săi au acum experiența războiului, cantitatea și calitatea armamentului aflat la dispoziția grupării a crescut, astfel încât se vorbește tot mai mult de un posibil nou conflict cu Israelul.

Războiul sirian a dus și la amplificarea tensiunilor dintre kurzi și guvernul turc – ne amintim protestele violente care au avut loc atunci când Kobani era sub asaltul Statului Islamic și armata turcă privea, de la o distanță de câțiva kilometri, fără să intervină și fără să permită accesul kurzilor turci în Siria – până când acestea au dus la conflict armat. O mare parte din Irak este în ruine după ani de război cu Statul Islamic, grupare care, deși inițial era irakiană, a găsit în Siria mediul în care s-a putut extinde, organiza și antrena înainte de a reveni în Irak unde a cucerit, la un moment dat, aproape toată partea sunnită a țării.

Dincolo de aceasta au devenit, din nou, de actualitate discuțiile despre capacitatea, sau mai degrabă incapacitatea comunității internaționale de a gestiona conflicte și crize umanitare și de a-i aduce în fața instanțelor pe cei care se fac vinovați de crime de război, modul în care statele occidentale gestionează alienarea unora dintre membrii comunităților de musulmani, etc.

O repet, efectele trec mult dincolo de granițele Siriei și nu știu să fi fost multe conflicte locale – în acest moment nu îmi amintesc vreunul – care să fi avut așa un impact regional și internațional.

Care este mesajul pe care Federația Rusă îl transmite ca urmare a suspendării acordului cu SUA privind prevenirea incidentelor aeriene în Siria?

Federația Rusă îmi amintește de școala sovietică de diplomație care îți dă senzația că ai de-a face cu niște excelenți jucători de poker, capabili să obțină un câștig maxim din cărțile pe care le au la dispoziție, să blufeze și chiar să intimideze adversarii care ezită să fie mai fermi: gândiți-vă la Hrușciov amenințând cu pantoful în Adunarea Generală a ONU sau la criza rachetelor cubaneze.

Cazul sirian este unul școală: capacitatea Rusiei de a proiecta forță militară dincolo de granițele sale este una redusă – printre altele, Moscova are doar un singur port-avion, iar acela este, din punct de vedere tehnologic, mult sub cele americane – și cu toate acestea a reușit să dea impresia de jucător militar global atunci când l-a ajutat pe Bashar al-Assad să schimbe cursul războiului. Am avut de-a face, însă, cu câteva avioane care au bombardat poziții ale unor grupări rebele înarmate ușor, fără apărare anti-aeriană.

Forțele ruse din Siria nu se compară, însă, cu ce au americanii și aliații lor în regiune – Golf, Turcia, Mediterană, Iordania, chiar și Irak și Siria – vorbim de mii de militari, sute de aparate de luptă, inclusiv de generația 5, flote puternice capabile să lanseze rachete de croazieră, etc. Într-o eventuală confruntare, Washingtonului i-ar lua cel mult câteva zile să zdrobească forțele ruse din Siria, iar Federația Rusă este conștientă de acest lucru.

Pe de altă parte, date fiind gravele implicații internaționale, nimeni nu își dorește un conflict între marile puteri în Siria, iar acest lucru explică și de ce Moscova poate blufa, dar și de ce nu cred că își va duce avertismentele până la capăt. Un incident nu este complet exclus – un avion doborât, sau o unitate în care sunt și militari din forțele speciale bombardată – însă chiar și acela cred că ar fi urmat doar de un răspuns limitat, în genul dinte pentru dinte. Un astfel de scenariu este, însă, extrem de puțin probabil.

Cum se poziționează liderii statelor membre ale UE față de situația din Siria? Care este poziția României?

Majoritatea statelor membre sunt implicate, într-o formă sau alta, unele chiar militar, în războiul împotriva Statului Islamic, care rămâne mai puternic în Siria decât în Irak; ca membru NATO și aliat al Statelor Unite, România nu are cum să facă excepție din acest punct de vedere. Mulți lideri europeni s-au pronunțat și pentru plecarea lui Bashar al-Assad, însă și acele poziții au devenit mai nuanțate și acest scenariu nu mai este prioritar. Există diferențe de optică, față de noua administrație de la Washington, și în ceea ce privește relația cu Iranul, unul din actorii majori din Siria. Dincolo de asta, însă, mi se pare relevant faptul că Uniunea Europeană nu a reușit să prevadă și să prevină conflictul sirian și a fost, cumva, luată prin surprindere de valul de refugiați generat de acesta. Totodată, deși au trecut peste șase ani de la declanșarea acestuia, Uniunea Europeană nu a reușit să facă ceva pentru reglementarea acestuia.

 

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu