În ultimii patru ani, scandalurile de plagiat, dintre care cel al fostului prim-ministru Victor Ponta s-a bucurat de cea mai mare notorietate, au ţinut pagina întâi a publicaţiilor din România. Ele au antrenat cu sine, pe lângă spectaculoase răsturnări de situaţie în plan politic, şi apariţia unor discuţii mai mult sau mai puţin pertinente despre onestitatea academică din învăţământul superior românesc.

Mai multe despre acest subiect, pornind de la motivele care îi determină pe studenţi să copieze în lucrarea de licenţă până la condiţiile care au permis transformarea titlurilor de doctor în resurse politice puteţi afla citind interviul pe care profesorul universitar Marian Popescu i l-a acordat lui Vladimir Adrian Costea pentru Europunkt.

Marian Popescu predă cursuri de comunicare publică şi vorbire în public la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universității din București. Marian Popescu a fost preşedintele Comsiei de Etică a Universităţii Bucureşti care a constatat plagiatul lucrării de doctorat a lui Victor Ponta.

Marian Popescu, profesor la Facultatea de Jurnalism si Comunicare si presedintele Comisiei de Etica al Universitatii Bucuresti, este invitatul Adevarul Live, in studioul Tv al Holdingului Adevarul din Bucuresti, vineri, 9 octombrie 2015. (Eduard Enea)

Marian Popescu, profesor la Facultatea de Jurnalism si Comunicare (Eduard Enea)

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să identificaţi principalele dimensiuni ale furtului intelectual pe care le-aţi identificat în ultimii ani în rândul elitei politice româneşti. Care este evoluţia pe care fenomenul furtului intelectual o înregistrează în rândul politicienilor?

Marian Popescu: E o contradicție în termeni: nu este vorba de “elită” atunci când e vorba de “furt intelectual”… orice fel de furt, de fapt. Membri ai corpului politic românesc, mulți cu funcții foarte vizibile, în stat, guvern, parlament, consilii județene etc. au fost dovediți ca fiind autorii furtului intelectual, mai ales, în cazul tezelor lor de doctorat. Furt intelectual înseamnă să iei ceea ce a gândit altcineva și l-a formulat ca text (adus și la cunoștință publică) și să îl copiezi dându-l ca al tău. Prejudiciul este enorm: moral, intelectual, poate chiar material. În funcție de schimbările legislative, dlui Victor Ponta, de pildă, care și-a plagiat părți mari din teza de doctorat, i-a fost simplu să beneficieze de una din cele două posibilități de a intra în Baroul București: examen sau titlul de doctor. A ales a doua cale. Și a beneficiat, firește, de noua poziție socială.

O dimensiune majoră a fenomenului plagiatului în tezele de doctorat, ca să luăm numai această “față” a furtului intelectual, este aceea a complicității.  E de întâlnit nu numai în cazul “elitelor” dovedite ca autoare a furtului intelectual. Universitățile, membri ai corpului profesoral au răspunderi în ce privește asigurarea unui mediu necorupt de plagiat, concursuri pe post didactic trucate, fabricarea de date false, de “mafii” care permit creșterea falsă a gradului de vizibilitate academică (“citările”, indicele Hirsch etc.), validarea lucrărilor studenților fără un control/expertizare a calității de autor etc.

O a altă dimensiune a fenomenului e vulnerabilitatea în sistem provocată de elemente ale cadrului legislativ care favorizează sau ignoră infracțiunile academice. Fie legea nu e aplicată, fie legea e creată cu scopul de a proteja … “elitist” pe unii (de regulă, politicieni, figuri publice), fie nu precizează ca lumea natura proastei conduite în cercetare.

Care sunt cauzele care determină apariţia acestui fenomen?

Multe au mai fost formulate. Cartea dlui Mihai Maci, de pildă, Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe e o teribilă disecție a corpului bolnav al Educației în România. La fel cum intervenții publice ale dlui Mircea Miclea sau reacția ministerială a dlui Daniel Funeriu au putut preciza diagnostice și soluții.

Din punctul meu de vedere, existența, dezvoltarea fenomenului e produsă de absența totală a preocupărilor privind cultura eticii și integrității în toată arhitectura sistemului educațional.  De altfel, în sfera noastră publică preocuparea pentru sănătatea morală a societății  este inexistentă: de la media, la construcția politică, de la descurajarea formelor de reacție la barbaria unor acte comise în fiecare minut, în fiecare oră, la depărtarea tot mai mare a părinților de copii (și geografică și spiritual-afectivă).

Comic, dar și trist personajul caragialean Zaharia Trahanache îl citează pe fiul său (“bine zice fiu-meu de la facultate”) care emite o “pastilă”  de gândire morală: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!” Și noi, “recităm” texte normative, le avem, unele sunt bune, dar nu produc efectul scontat. Nu ne interesează să dezvoltăm o cultură a eticii și integrității, suntem departe de așa ceva. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie lucrat pentru a o face admisibilă și acceptată. Efortul celor angajați în această luptă (inegală), al colegilor/colegelor din universități care depun eforturi în această direcție, trebuie apreciat cu atât mai mult. Și nu neapărat dinspre partea politicului, deși sprijinul factorului politic este determinant, ci, mai ales, dinspre aceea a societății civile și a corpurilor profesionale neviciate profund de caria precarității morale.

Fenomenul plagiatului e generat nu numai de o precaritate morală și nivel scăzut de reflecție asupra a cum ne reprezentăm ce este bine, ci și de atracția lui a avea neapărat (de ce?!) o diplomă de studii, de doctor în…, un titlu de profesor. Par haine de împrumut (=de furat) pe unii și unele, o pălărie prea mare pentru capete rostogolite pe “scena” publică fără o pregătire prealabilă. Seamănă a zaruri aruncate din pahar pe o tablă care e țara.

De ce este important pentru anumiţi politicieni să obţină titlul de doctor, fără a ţine cont de rigorile academice?

Ce se vede sunt ifosul, fudulia, aroganța, prostia, panașul social, beneficii materiale, CV-uri cosmetizate pentru a acoperi negii imposturii. Unii nici nu mai știu de ce și-au luat (nu și-au dat) doctoratul. Alții spun, modest, “l-am făcut pentru mine” (!!!), adică m-am alintat și eu, aveam nevoie așa ca de un masaj, un mic hobby acolo, o mică bucurie de suflet, mi-am luat și eu o vată de zahăr pe băț…Oameni care nu au știut niciodată ce înseamnă cercetarea științifică, regulile ei, etica ei. Corupția academică se manifestă pe căi unele aparent benigne: haideți, dați-vă și  dumneavoastră doctoratul, comisia e favorabilă, de fapt, și-a dat acordul de mult, va semna imediat actele (uneori fără să fi citit teza). X e în comisia doctorandului lui Y, apoi Y îl invită pe X în comisia sa, și tot așa, rețele întregi de comisii, plătite, firește. Vă imaginați ce stupoare a fost când apăruse în lege obligativitatea prezenței în comisii a colegilor din străinătate! Tocmai pentru a compara expertize, standarde etc. Pentru a nu mai lăsa calculele corupției să prevaleze în fața unui examen corect.

În ce măsură plagiatul a devenit un sindrom în cadrul elitei politice româneşti?

Sindromul în rândurile politicienilor are o cauză în lipsa lor de substanță civică. Își reprezintă “puterea”, “notorietatea” ca o vasalitate al cărei beneficiar sunt. Când furi, ideea că furi e palidă sau inexistentă. Plagiat? Până în 2012, acești oameni nici nu știau cuvântul! Încă odată, lipsa de soliditate intelectuală, de convingeri structurate etic, de reprezentare falsă, deformată a oficiului pe care îl îndeplinesc în sfera publică își dau mâna grotesc, de multe ori, în aceste situații.

Care este semnalul pe care partidele politice îl transmit în momentul în care promovează în funcţii importante politicieni acuzaţi de plagierea lucrărilor de doctorat?

Este un semnal foarte prost. Mai mult: este acreditată ideea că așa este normal. Complicitatea atinge, în aceste cazuri, cote înalte. Noi am avut miniștri ai Educației care au fost complici cu colegii de partid și au emis/semnat acte normative, ordine de ministru etc. pentru a-i scoate din cauză. Ce exemplu dau acești demnitari? Că e o lipsă de demnitate în ce fac! Vedeți, noi vorbim de plagiat, de sfera studiilor (doctorale), de instituții de învățământ, adică de acele resurse care ar trebui să fie mai bine puse în valoare printr-o etică, integritate asumată de la vârf. Dacă partidele nu ies din gândirea de leadership de tip feudal și nu produc competențe reale pe care să le propună în diverse posturi publice, atunci nu mai e mult de sperat. Ci de îndurat. Dar de ce să înduri?!

În ce măsură extinderea acestui fenomen poate fi limitată?

Limitarea ține de seriozitatea cu care sunt concepute instrumente eficiente pentru instalarea, chiar de la nivelul școlilor generale, a unei culturi a eticii și integrității. Ea trebuie urmărită constant până la obținerea titlului de doctor și chiar și după. Abia după 2012, când Universitatea din București (prin Comisia de Etică și conducerea universității), de pildă, care a stat mult timp singură în efortul de a se implica în acest efort, a urmărit constant susținerea unui vector moral în treburile universitare (derapajele Consiliului Național de Etică, din epocă, plagiatul demnitarilor protejați de o prevedere specială, profesorii universitari care au recomandat lucrările “științifice” ale deținuților), chestiunea plagiatului a apărut semnificativ în sfera publică. Efortului ar trebui să i se alăture și alții, mai mulți. Unii au făcut-o încă de atunci. Trebuie revăzute procedurile interne ale universităților, activat CEMU (Consiliul de Etică și Management Universitar, pendinte de minister) care are atribuții în acest sens. Trebuie făcut clar pentru ultimul student și cel mai recent coleg intrat în universitate că problema eticii și Integrității în universitate este problema tuturor, nu numai a unei comisii, a unei universități. Un concurs trucat pentru un post didactic, un plagiat nesemnalat, acceptarea CV-urilor academice fără a fi verificate etc., toate creează breșe, instituie un climat de nepăsare care permit impostura, furtul, proasta conduită academică.

Consideraţi oportună includerea cerinţei privind onestitatea academică drept criteriu de integritate pentru numirile în funcţii publice?

Criteriul moral, de integritate – fără “specializări”, academică etc – e absolut esențial. Sunt partide, alte structuri care îl afișează numai. Chiar și când e făcută dovada plagiatului în cazul unui guvernant, al unui demnitar, el/ea are în continuare susținere. Imperfecțiuni ale legii favorizează breșe semnificative în ce privește integritatea. Ar fi necesară o operațiune radicală de reașezare a cadrului legislativ care privește învățământul pe principiile/valorile unei culturi a eticii și integrității. Trebuie lucrat de la primele vârste ale școlarității. Altfel, nu … ne vom face bine niciodată. Dar nici nu vom face bine ceva.

 

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu