Multitudinea și diversitatea clivajelor și dezechilibrelor care au apărut în spațiul românesc pe parcursul ultimelor secole au produs puternice reverberații asupra modului în care a fost construită și internalizată identitatea românească. Integrarea în structurile europene și transatlantice, precum și accesul la noile tehnologii, au dinamizat și au modelat modul în care este percepută identitatea românească. Cu toate acestea, faliile identitare nu au dispărut din peisajul românesc, continuând să divizeze și să antreneze puternice antagonisme în societate.

Valentin Mureşan, profesor de filozofie morală la Facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la identitatea românească, situată între metaforă și concept practic, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

nou

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneţi care credeţi că sunt  elementele prin intermediul cărora o entitate îşi proiectează propria identitate. Totodată, această identitate se construieşte în mod spontan sau, dimpotrivă, treptat, de-a lungul unui proces continuu?

Valentin Mureşan: Vă place metafizica…Cred că punând în acești termeni – hiper-speculativi – problema noastră practică,  ne înscriem pe o cale riscantă de abordare a ei sau, mai bine zis, pe o cale care ne poate duce doar la iluzia unui răspuns. Dar iluzia însăşi poate fi uneori atrăgătoare şi, prin  urmare, putem cu ușurință  să-i cădem pradă.  De pildă, mulţi occidentali cad pradă iluziei că „identitatea românească” este de natură ţigănească şi o spun în gura mare. Românii se simt jigniţi, cu toate că fiecare avem cunoştinţe, prieteni, colegi care sunt ţigani şi pe care-i stimăm la fel de mult ca pe oricare alt prieten. Dar nu facem nimic pentru a lămuri o dată pentru totdeauna această confuzie identitară? Care e soluţia?   Discursul de acest tip, să-i spunem „postmodern”,  mizează pe faptul că vom primi  un răspuns „frumos ticluit”, capabil să te facă să plângi de mândrie,  dar cu care nu avem ce face. Or, eu cred că discuţia aceasta, în intenția dumneavoastră, nu vizează doar adevărul, ci adevărul practic: putem noi modela „identitatea” unui popor (sau populaţii)?  O putem curăţa de zgura istoriei? Sau ea este un dat intangibil care rămâne fix de-a lungul timpului? Eu cred că nu ne interesează aici nici satisfacţia estetică şi nici avântul naţionalist, ci, mai degrabă, de ce anumite trăsături ale felului de-a fi al românilor reprezintă esenţa românismului, dacă această esenţă e totuna cu identitatea românilor şi de ce anumite trăsături considerate definitorii pentru noi ca popor sunt aplaudate („c-așa-i românul”) deşi ştim că ele sunt imorale sau vetuste, etc.

Discuţii impresioniste pe tema identităţii au loc adesea în gazetele literare şi la televizor, având rolul de a „mobiliza” şi de a facilita exprimarea sentimentelor „patriotice” ale interlocutorilor, „mândria” de noi înşine, cu toate că de obicei eşti mândru de marii performeri ceea ce noi, ca popor, n-am prea reuşit să dăm. De ce nu am reuşit? Iată o întrebare ce vizează unul dintre „dezechilibrele” societăţii noastre. Ne putem oare schimba sau suntem condamnaţi la mediocritate? Sau, poate, această „mediocritate” e o iluzie alimentată mai nou de ideologia globalizării, indusă de plutonul fruntaş al popoarelor lumii care nu vor să fie ajunse din urmă şi să li  se confişte astfel avantajele? Nu am văzut în aceste dezbateri decât o stranie jubilație la nerealizările proprii, considerate definitorii pentru poporul român. În cazul acesta cum mai putem fi „mândri” de noi înşine fără să ne autocontrazicem?

În general, ceea ce numiţi dumneavoastră „identitatea” unui lucru mi se pare că unii au numit, încă din străvechime, „esenţa” unui lucru, adică acele trăsături care aparţin necesarmente respectivului lucru şi numai lui (nu-i mai trebuie nimic altceva pentru a fi ceea ce este). Definiţiile prind tocmai aceste trăsături. Aristotel are o teorie interesantă a „predicabilelor” pe această temă. Dacă îi iei lucrului o asemenea proprietate, el îşi pierde identitatea, adică nu mai este ceea ce este el când are toate trăsăturile esenţiale.

Dar mai sunt unele trăsături care aparţin numai românilor, însă în mod contingent (adică pot şi lipsi uneori, dar nu în totalitate). Ele sunt „propriul”  românilor – în jargon aristotelic. Sunt acestea parte din identitatea românilor? Căutăm noi sub numele de „identitatea” românilor esenţa şi propriul acestei noţiuni? Adică ceea ce se cheamă „specificitatea” românilor?

Dar termenul e folosit şi în alte accepţiuni. De exemplu, în jargonul etic al UE se spune că valoarea (sau principiul) moral al „integrităţii” se referă a acel nucleu de trăsături sau opţiuni de viaţă ale unei persoane care îi conferă acesteia identitate, să fie ceea ce este.  Dacă i-ai lua românului unul sau mai multe dintre aceste moduri de a fi, atunci nu ar mai fi român. Acestea sunt trăsăturile  care nu trebuie atacate, ridiculizate, interzise de ceilalţi ori de instituţiile statului, căci în acest fel am aduce atingere identităţii morale a acelor persoane (e.g. sunt credincioase sau atee, cred în idealul României mari sau nu? etc.)  Acesta ar fi un act de mare  imoralitate; ar înseamna să intri cu bocancii în sufletul omului. Prin urmare, din motive morale, nu trebuie niciodată să-ţi întrebi interlocutorul în public: „Crezi în Dumnezeu?” Și cu atât mai puțin să-i reproșezi dacă nu crede.

Legat de aceasta, vă referiţi oare, în a doua parte a întrebării, la un fel de proces evolutiv al identităţii românului,  care e spontan, în contrast cu unul progresist, care nu e spontan, ci dirijat de om? Cred că pot exista ambele ipostaze, dar punctul de vedere esenţialist (identitar) e unul static (se referă la acele trăsături, obiceiuri, mentalităţi, alegeri valorice etc.) ale românilor care, se presupune, au fost ale lor dintotdeauna, chiar dacă din alte puncte de vedere ei s-au schimbat. Deci punctul de vedere al „specificului” naţional e mai aproape de aşteptările noastre din această discuţie. Dar despre care „români” vorbim ? – va veni imediat întrebarea.  Moldovenii sunt români, ardelenii sunt români, valahii sunt români sau numai toți aceștia, uniți  politic, sunt români? „Identitatea românească” la care grup istoric se referă? După cum vedeţi, am mai mult întrebări decât răspunsuri.

Focalizându-vă atenţia asupra procesului de construire a identităţii românești, vă rog să-mi spuneți care sunt principalele momente care au adus o contribuţie importantă asupra procesului de construire a identităţii românești. Totodată, cum este astăzi proiectată identitatea românească?

Vă referiţi, deci, la identitatea noastră ca naţiune şi la geneza ei istorică. Nu ştiu, va trebui să întrebaţi un istoric. Perioadele în care am stat sub imperii străine cred că trebuie analizate și ele cu mare  atenție. Apariţia statului român modern e de asemenea un moment de răscruce. Dar s-ar putea obiecta că trăsăturile dobândite sub străini nu sunt „româneşti”, ci turceşti, ungureşti, romane etc. Pe măsură ce investigația înaintează, intrăm în noi straturi de ceață.

Cine ne-ar putea spune – bazându-se pe argumente şi fapte –  „cum este  astăzi proiectată identitatea românească”?  În orice caz, nu eu. Nu că nu ar exista   studii[1],  dar nu m-am ocupat de  acest subiect. Nu sunt competent. Pot doar să atrag atenţia asupra unor aspecte care de regulă scapă. Eu aş căuta răspunsul competent  la această întrebare în „orientările de valoare” ale românilor din diferite regiuni – deci în cercetări empirice  comparate de antropologie culturală. Din păcate ele lipsesc şi nimeni nu vrea să investească în ele. Ce-i drept, sunt scumpe. Există obiceiuri străvechi, cu care unii se mândresc, de pildă acela de a-ţi bate nevasta periodic, de a o obliga să meargă cu doi paşi în spatele soţului, să nu facă prea multă şcoală, să creadă în tot felul de semne oculte; în anumite comunităţi româneşti violul e un sport  al găştilor de băieţi, iar incestul ceva acceptat, furtul e o un examen de maturitate, închisoarea un popas obligatoriu, o dovedire a bărbăţiei  iar plagiatul un nume aproape necunoscut etc.  Lupta împotriva corupţiei ar trebui extinsă la lupta împotriva obiceiurilor imorale în sens larg,  care ne trag spre evul mediu, nu ne împing spre lumea modernă. Subiectivismele patriotarde trebuie evitate aici.

În continuare, vă propun să analizaţi în orizont comparativ decalajul de percepţie a identităţii românești din perspectiva clivajelor și dezechilibrelor din societatea românească. Mai întâi, care sunt clivajele și dezechilibrele pe care le identificați în societatea românească?

E o întrebare prea generală ca să pot răspunde la ea. Clivaje şi dezechilibre  există în toate domeniile, despre care discutăm aici? Şi apoi, pentru a discuta, mi-ar trebui rezultatul unor studii empirice. Nu-mi place metoda datului cu părerea. Majoritatea  improvizează pe această temă, unii, ce-i drept, destul de frumos.

Aş lua, totuşi,  la întâmplare  un „dezechilibru” care mă supără frecvent: acela dintre ceea ce pretindem că suntem sub aspect moral şi ceea ce suntem de fapt.  Eu nu aş pune problema în termeni de  proprietăţi definitorii ale poporului român pentru că astfel eşti tentat să recurgi la epitete precum „blând”, „harnic” etc. sau „leneş”, „deştept”. „Noi suntem un popor deştept, domnilor, dar nu avem conducători deştepţi – zice un politician „deştept” la televizor. Sau, un comentator TV ne îndeamnă „să fim mândri de peisajele noastre” (!) După care, un altul, descoperind un palat în ruină în mijlocul acestor peisaje, biciuieşte „delăsarea” şi „nesimţirea” celor ce au distrus acest palat, dar „aşa suntem noi”, ce să facem. Această manieră „populară”  de abordare presupune că o mulţime de oameni, nu un om,  poate fi deşteaptă şi că putem fi mândri că există Cheile Turzii. Epitetele encomiastice sunt scoase din joben, după interesul fiecărui comentator. Instrumentarea metodologică lipseşte. Este totuşi nefiresc să constatăm că într-o lume asaltată de problematica eticii afacerilor, a eticii medicale, a eticii cercetării şi administraţiei publice, în genere a eticii tuturor  profesiilor şi instituţiilor,  noi  rămânem doar la poruncile Noului Testament. Relaţia de cooperare dintre  diverşi profesionişti şi eticieni este, în România, inexistentă. Din punctul meu de vedere, starea eticii aplicate la viaţa organizaţiilor este extrem de precară în România. Noi nu avem şcoli de formare a experţilor etici, adică a unor persoane dublu specializate care să se ocupe de managementul etic al spitalelor, institutelor de cercetare, primăriilor sau firmelor, ca şi al popoarelor. În fiecare dintre aceste cazuri e nevoie de un profesionist distinct.

Domină atitudinea de dispreţ discret faţă de problematica etică, apreciată ca fiind minoră. Morala a ajuns un cuvânt gol de conţinut practic, bun de folosit doar pentru a pigmenta discursurile publice, mai ales când e vorba de „morala creştină”. Când suntem presaţi, strategia cea mai des întâlnită e „Hai să ne facem că facem ceva”.  La nivel naţional abia acum s-a făcut un cod etic (bănuiesc că sunt nişte restricţii comportamentale  pentru politicieni)  dar  s-a ignorat „infrastructura etică” de bază: modelul procedural sau cel al integrităţii; sau o combinare a acestora sau, în fine, unul original? Nu există o lege unitară care să oblige toate instituţiile statului şi pe cele private să-şi formeze infrastructuri etice şi bugetele crespunzătoare. Nu există nici o viziune pe termen lung în această privinţă iar pulverizarea fenomenului prin iniţiative locale disparate şi neomogene este un veritabil handicap. Prevăd un eşec. În acest fel noi nu umplem un gol, ci mărim golul.

Cum am putea să ne corectăm? Asumându-ne  sarcina dificilă a pregătirii unor experţi etici dublu-specializaţi pentru susţinerea acestui proces. Abordarea amatoare ar fi fatală. Universităţile sunt pregătite în acest sens. Cererea însă întârzie să apară. Căci întreg procesul trebuie privit ca un proces conceput, coordonat şi ameliorat de către o suită de specialişti: în domeniul de bază, în managementul eticii, în analiza riscului, în consultanţă morală, în asigurarea calităţii etc. Lupta împotriva corupţiei şi a riscurilor induse de comportamentele imorale este mult mai complicată. Strategii de acest fel, dar probabil mult mai complexe, ar trebui inventate şi folosite pentru pentru eradicarea obiceiurilor şi modurilor de a vedea lumea rămase din vremuri demult apuse şi care reprezintă un balast istoric pentru poporul român

Cum este proiectată identitatea românească în acest context?

Eu aş gândi identitatea românească în termeni de obiceiuri şi interese. Interese ale poporului român care ar trebui identificate, corectate  şi impuse tuturor  de o clasă politică eficientă şi neplecată. Nu am auzit nici de una, nici de alta.

[1] Vezi, de exemplu, culegerea editată de V. Schifirneţ (ed.) , Filosofie şi naţiune, Editura Albatros, Bucureşti, 2003.

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu