Interviu/ Alexandra Nadane, președintele Asociației Studenți pentru viață: “În România 22.743.390 de copii au murit prin avort în perioada 1958-iunie 2016”

Avortul reprezintă o problematică complexă, generând abordări diverse cu puternice rezonanţe în cadrul societății, producând tensiuni și clivaje sociale în funcție de dimensiunea fenomenului, contextul politic și social, precum și în funcție de argumentele diseminate în spațiul public privind moralitatea, legalitatea și necesitatea întreruperii sarcinii.

Alexandra Nadane, masterandă în cadrul programelor de master „Managementul proiectelor” (SNSPA) și „Consiliere în asistență socială” (Universitatea din București) și președinte al Asociației Studenți pentru viață din anul 2013, a realizat o analiză amplă referitoare la dimensiunea avortului în rândul tinerelor, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Cum este perceput abandonul în România? Care sunt implicațiile morale ale avortului? În ce măsură acesta produce reverberații în cadrul comunității/societății?

Alexandra Nadane: De multe ori avortul se pune în balanță cu abandonul și iese câștigat. Se preferă moartea copilului prin avort decât să i se acorde o șansă la viață, ca și cum traumele cauzate de abandon ar fi mai mari decât suferința copilului care nu mai ajunge să vadă niciodată lumina zilei.

Deci aplicăm un dublu standard: suntem sensibili la problemele copiilor abandonați pentru că îi vedem în ce situații trăiesc, dar nu suntem sensibili la moartea prin avort a copiilor nenăscuți, pentru că nu se văd decât la ecografie și putem spune că nu există, că sunt doar niște țesuturi de origine incertă. Deși teoretic știm că din punct de vedere științific embriologia dovedește că viața umană apare în momentul concepției omului. De exemplu anul acesta un studiu de la Oxford a depistat că primele bătăi ale inimii apar mai repede decât se credea. Până acum se știa că apar la 18 zile de la concepție. Studiul a arăta că la 16 zile deja viitorul cord funcționează – „bate inima” cum spunem în limbaj obișnuit.

Și la avort, și la abandon, părinții au considerat că nu pot să crească copilul. Dar acești părinți sunt singuri în Univers? Nu au fiecare familii, rude, prieteni, nu trăiesc într-o țară, într-o comunitate? Și atunci, în mod firesc, cei din jur ar trebui să îi sprijine. Dar asta nu se întâmplă și apare avortul sau abandonul. Practic avortul copiilor și abandonul copiilor sunt rezultatul deopotrivă al incapacității părinților și al lipsei sprijinului din partea celor din jur.

De exemplu, dacă statul român ar facilita adopția începută din timpul sarcinii în cazul mamelor care nu-și pot crește copiii și nu le pot oferi o educație sau o situație materială bună, copiii acestor mame nu ar avea o soartă incertă și nu ar fi traumatizați de abandon, ci s-ar bucura de dragostea unei familii iubitoare, fără să treacă ani până sunt declarați adoptabili.  Din păcate, în prezent acest tip de adopție este interzis în mod explicit.

În prezent, în țara noastră există peste 60.000 de copii abandonați, dar tot în România 22.743.390 de copii au murit prin avort în perioada 1958-iunie 2016. E firesc să ne doară sufletul pentru cei 60.000 și nu e firesc să nu ne pese de cei peste 22 de milioane. Și unii și alții sunt frații și surorile, fii sau fiicele, nepoatele sau nepoții noștri.

Putem face multe pentru copiii abandonați. Ei au nevoie de sprijin din afară, la fel cum femeile în criză de sarcină au nevoie de sprijin din afară. Unii sunt adoptabili și e firesc să fie adoptați. E o dovadă de dragoste și responsabilitate. Dar și copiii care nu sunt adoptabili se pot bucura de dragostea noastră dacă facem ceva pentru ei. Simplul fapt că mergem să le citim o poveste, că îi luăm acasă în vacanță sau de sărbători ori că îi ajutăm să-și facă temele și să înțeleagă cunoștințele primite la școală le poate însenina viața. E puțin pentru noi, dar poate fi mult pentru ei. Uneori pentru o femeie în criză de sarcină este suficient să nu fie lăsată singură în fața veștii că se confruntă cu o sarcină neașteptată și să-i fie cineva alături care să o îmbrățișeze, să-i spună o vorbă bună și să o încurajeze. E puțin pentru noi, dar poate fi salvator pentru ea și copilul ei.

În ceea ce privește implicațiile avortului, voi da câteva statistici care să ajute la înțelegerea împrejurărilor concrete avortului:

– 64% dintre femeile care au făcut avort au declarat că s-au simțit presate să facă acest lucru[1];

– Între 65% și 85% dintre femeile care au făcut avort au declarat că ar fi născut copilul dacă aveau sprijinul unui singur bărbat;

– 85% dintre femeile care au făcut avort din eșantioanele Institutului Eliot au afirmat că nu au fost consiliate adecvat înainte de avort[2];

– 79% dintre ele au declarat că au fost induse în eroare sau li s-a ascuns surse de informare disponibile;

– rata sinuciderilor în rândul femeilor care au făcut avort este de 6 ori mai mare[3].

În România există milioane de femei afectate de trauma avortului, milioane de vieți pierdute, milioane de bărbați care au pe conștiință faptul că au presat femeile să facă avort sau că nu le-au sprijinit în timpul sarcinii, milioane de oameni ale căror frați și surori nu s-au mai născut. Am întâlnit femei care după 20-25 de ani de la avort i-au spus soțului că îi pot ierta multe greșeli, dar nu pot trece peste faptul că în urmă cu 2-3 decenii le-a presat să facă avort. În această privință România are nevoie de o schimbare, iar schimbarea poate veni doar prin implicare.

În ansamblul societății, una dintre consecințele normalizării avortului este instaurarea unui mentalități pro-avort, care a eliminat aproape complet înțelegerea corectă a crizei de sarcină, existența alternativelor la avort și firescul de a sprijini o femeie în criză de sarcină. La nivel personal, românii au dezvoltat o indiferență față de femeile în criză de sarcină, iar la nivel de societate și de stat, legislația nu s-a dezvoltat în direcția stimulării măsurilor de sprijin.

Cât de mare este indiferența ne dăm seama din cât de mare este lipsa sprijinului. Iar de cât de mare este lipsa sprijinului vedem după cât de mare este numărul de avorturi. Număr care, de fapt, este și el subraportat într-o măsură uriașă.

Indiferența face să nu ne intereseze, să nu aflăm și să nu fim conștienți de cât de dramatice sunt consecințele lipsei de sprijin asupra femeilor în criză de sarcină, asupra familiei și asupra întregii societăți. Drame, vieți frânte, despărțiri, boli, eșecuri în viață – toate dincolo de cifrele seci ale numărului de avorturi.

În ce măsură intervenția statului și a bisericii în problematica acceptării avortului este legitimă din punct de vedere moral? Cu alte cuvinte, avortul reprezintă o opțiune strict individuală sau o alegere în cadrul căreia diferiți actori pot fi îndreptățiți să intervină?

Frederica Mathewes-Green, din SUA, sintetizează foarte bine cum arată decizia de avort: „O femeie nu dorește să facă avort așa cum își dorește o înghețată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care își roade picioarele pentru a scăpa”. Cele mai multe femei în criză de sarcină doresc să aibă și alte opțiuni în afara avortului, iar aceste opțiuni devin disponibile doar dacă alte persoane, instituții sau statul le oferă. În lipsa oricărei alte opțiuni, alegerea avortului nu mai este o alegere propriu-zisă, ci pare singura cale de ieșire din criza de sarcină.

Sunt foarte multe femei care regretă avortul și spun clar că dacă cineva le-ar fi sprijinit, dacă partenerul nu le-ar fi presat, dacă ar fi găsit ajutor la o biserică, dacă statul ar fi avut măcar o soluție de suport, alegerea lor ar fi fost alta.

Dacă ne uităm cu atenție, avem iarăși două măsuri: suntem indiferenți când partenerul, familia și alte persoane presează o femeie să facă avort și îi spun că nu are de ales, dar refuzăm să întindem o mână de ajutor sub pretextul că nu trebuie să influențăm decizia femeii în criză de sarcină. E și o ipocrizie asta.

Din ipocrizie și indiferență se poate ieși doar prin solidaritate din partea tuturor celor care pot oferi sprijin: persoane individuale, asociații, culte, instituții și chiar statul, care este dator să aibă în vedere nevoile reale ale cetățenilor. Știu un caz în care o femeie i-a spus partenerului că dorește să păstreze copilul, iar el s-a urcat cu picioarele pe burta ei ca să-i provoace avortul și un alt caz în care mama și-a otrăvit fiica pentru a-i provoca avortul, deoarece aceasta nu voia să cedeze presiunilor de a face avort. Iar astfel de cazuri nu sunt deloc rare. Ele sunt ceva special, nu doar violență conjugală. Trebuie măsuri speciale care să le vizeze, pe lângă cele generale legate de violență. Și nu mă refer la măsuri punitive pentru abuzator, ci la măsuri car să sprijine victima.

Care este evoluția pe care acest fenomen a înregistrat-o în ultimii ani în rândul tinerelor?

Statisticile arată o scădere a numărului de avorturi, dar în statisticile oficiale nu sunt incluse:

– avorturile care se efectuează în clinicile particulare;

– avorturile medicamentoase, prescrise în spitalele de stat și în clinicile particulare;

– avorturile făcute în străinătate de persoanele tinere și mature aflate la muncă în străinătate, care reprezintă o parte însemnată din populația României aflată în perioada de fertilitate.

De aceea numărul de avorturi dat de statisticile de stat este subraportat. În statisticile de stat în anul 2015 sunt consemnate 70.447 avorturi, iar în 2016 63.074 avorturi.

Dar, pe lângă numărul avorturilor, aș vrea să ne oprim iarăși la ce se întâmplă în interiorul femeilor care sunt în criză de sarcină – pentru că vorbim despre oameni, nu doar numărul contează, ci și simțirea acestor oameni.

În ultimii ani tehnologia și știința au evoluat și multe adolescente și tinere au șansa să vadă la un click distanță clipuri video profesioniste sau date excepțional de interesante despre evoluția sarcinii. Practic pe net sunt acum accesibile lucruri despre dezvoltarea intrauterină pe care nici savanții de acum câteva decenii nu le cunoșteau. Sunt simulări 3D sau chiar ecografii color care îți taie respirație – e o adevărată minune dezvoltarea ființei umane în primele nouă luni ale vieții. Pot să afle că la 4 săptămâni începe să se formeze creierul, plămânii, rinichii și ficatul, iar la 6 săptămâni încep să se formeze degetele de la mâini și picioare. Cunoașterea acestor realități, auzul bătăilor inimii cât mai devreme le ajută să conștientizeze că poartă în interiorul lor o viață și să caute alte opțiuni decât avortul. Și materialele video arată și legătura unică și deosebit de complexă dintre mamă și copil, transformările trupului mamei, dar și transformările ei sufletești. Bucuria maternității este, într-o anumită măsură, făcută vizibilă și de cei care nu o trăiesc sau nu o trăiesc încă prin aceste clipuri. Prin ele, de exemplu, bărbații pot afla ce se întâmplă în corpul unei femei însărcinate, deși nu vor simți niciodată asta, pot înțelege mai bine legătura unică dintre mamă și copilul pe care îl poartă în pântece.

Dar problemele apar atunci când entuziasmul și dorința lor de a-și naște copilul se lovesc de zidul refuzului partenerului, de situația în care el îi spune: „Alege! Eu sau copilul?”, și de presiunile celor din jur. Atunci încep să-și facă loc frica, disperarea, incertitudinea și pare că întreaga lume se prăbușește. Majoritatea femeilor consideră că este deosebit de greu să crească singure un copil, așa că amenințarea cu părăsirea din partea tatălui copilului echivalează adesea cu condamnarea de către el a copilului. În acel moment este foarte important să existe măcar o persoană care să-i fie alături femeii sau să poată apela la o asociație sau la un centru de consiliere pentru femeile în criză de sarcină, unde să primească ajutor.

Și, foarte important, după adolescență și primii ani ai tinereții numărul de avorturi nu scade o dată cu vârsta. Argumentele de tipul: „ești prea tânără”, „nu ești pregătită”, „nu ai o situație financiară bună acum”, „ai de atins niște obiective în carieră”, „ai o viață înainte”, nu se opresc o dată cu trecerea acestei perioade, iar motive date de cei din jur în justificarea presiunilor pentru avort se găsesc la orice vârstă.

Care sunt cauzele care determină o astfel de evoluție?

Criza de sarcină este generată de apariția unor probleme exterioare cărora femeile nu le pot face față singure.

Cele mai des întâlnite cauze ale crizei de sarcină sunt:

– tatăl copilului nu își dorește copilul;

– tatăl copilului o părăsește pe mamă;

– femeia depinde financiar de tatăl copilului, care îi cere să facă avort;

– femeia trăiește într-o relație violentă din care nu se poate desprinde;

– femeia este necăsătorită și se teme de ostracizarea din spațiul public dacă va naște.

Cauzele pentru care adesea criza de sarcină se termină în mod tragic atât pentru femeie cât și pentru copil sunt:

– lipsa de informare despre deplina umanitate a copilului în fiecare etapă a vieții intrauterine;

– lipsa de informare despre realitatea dureroasă și complexă a crizei de sarcină;

– lipsa de sprijinire într-o măsură suficientă a femeii aflate în criză de sarcină.

Care este rolul statului în protejarea tinerelor însărcinate? În ce măsură statul român reușește să le ofere sprijinul necesar?

Întrucât jumătate din cetățenii României sunt femei, este firesc ca statul să fie preocupat să ofere măsuri de sprijin pentru ele, în diferite contexte dificile. Criza de sarcină este un context dificil, mai ales pentru tinerele și femeile însărcinate. De aceea ar fi normal care statul să le sprijine în mod special. Dar sunt de părere că nu putem aștepta totul de la stat și că este firesc ca noi, oamenii, prin diferite forme de asociere, așa cum sunt ONG-urile, să ne implicăm în programe de sprijin pentru femeile în criză de sarcină. Un minim în această privință ar fi deschiderea măcar a unui centru de consiliere în fiecare județ. Este vorba, în timp, despre milioane de femei care sunt afectate de lipsa de sprijin și de presiuni în timpul sarcinii. Doar statul sau doar oamenii nu pot sprijini eficient. Este neapărată nevoie ca eforturile oamenilor care se implică să fie completate de măsuri de sprijin din partea statului și reciproc.

Indiferența la problemele femeilor în criză de sarcină și lipsa unui efort comun serios din ambele părți are ca urmare realitatea că le lăsăm singure în fața unui viitor incert și ne ascundem după deget spunându-le că trebuie să decidă singure, deoarece pe noi nu ne privește situația lor și a copiilor lor.

Contribuie statul român la agravarea problemelor pe care le întâmpină tinerele însărcinate?

Direct, nu. Indirect, prin indiferență sau neimplicare din partea noastră, cu toții contribuim la agravarea problemelor cu care se confruntă tinerele însărcinate, chiar dacă suntem oameni obișnuiți sau reprezentăm organizații, instituții sau autoritățile statului. Atitudinea de a nu face rău cuiva nu este suficientă pentru a-l ajuta, ci doar aduce lucrurile la un nivel zero, care de multe ori este caracterizat de ignoranță și indiferență. Pentru trecerea la un nivel pozitiv este nevoie de construit lucruri bune în mod constant pentru persoanele vulnerabile, este nevoie de existența unor politici publice de sprijin adresate copiilor, tinerilor, femeilor însărcinate, mamelor, familiilor, vârstnicilor, persoanelor diagnosticate cu diferite afecțiuni, de centre de consiliere și sprijin pentru femeile în criză de sarcină, de indemnizații și de orice atitudine sau inițiativă care le îmbunătățește calitatea vieții.

Cum se situează România, în raport cu celelalte state din UE, în privința sprijinului oferit tinerelor însărcinate?

Noi avem un talent special de a vorbi frumos și de face mai puțin decât am putea face concret. La nivel declarativ, statul român și majoritatea românilor afirmă cele mai bune intenții pentru cei vulnerabili. Dar lipsesc multe elemente concrete care ar putea fi făcute.

Irlanda este una dintre cele mai sigure țări pentru femeile însărcinate, pentru că acolo medicii se concentrează să găsească cele mai bune soluții pentru mamă și copil. Când e vorba de probleme în timpul sarcinii, dorința lor nu este rezolvarea problemei prin ideea de a scăpa de copil, ci salvarea simultană a mamei și a copilului. La noi nu există un interes național pentru a dezvolta această dublă purtare de grijă la cele mai înalte standarde. De exemplu în străinătate sunt doctori ginecologi specializați în problema tratamentului pentru cancer în cazul femeilor însărcinate – adică nu cum primește o femeie însărcinată un diagnostic de acest fel i se spune „fă avort și apoi chimioterapie”, ci sunt fel de fel de scheme de tratament care sprijină și mama și copilul. Poate sunt astfel de doctori și la noi, dar de cineva celebru pentru că ar avea o astfel de specializare nu am auzit. Ori este nevoie de ea!

Germania reprezintă un model în ceea ce privește existența dispozitivelor „baby-box” pentru predarea în siguranță și sub anonimat a copiilor nou-născuți de către femeile nevoite să-și lase copiii, realizate în scopul prevenirii pruncuciderii. Aceste dispozitive sunt realizate în zidurile exterioare ale spitalelor, uneori chiar și ale stațiilor de pompieri sau ale bisericile în care există cineva permanent în interior. După ce un copil este lăsat în el, dispozitivul culisează în interior, iar o alarmă anunță personalul medical. Aceste dispozitive sunt prezente și în alte țări UE precum Cehia, Ungaria, Italia, Austria, Letonia, Belgia, Olanda cu scopul de a salva viețile copiilor aflați în risc mare de infanticid sau de a fi abandonați în condiții periculoase. La noi prima replică atunci când propui așa ceva este „nu vrem să încurajăm abandonul”! Dar oare nu este clar că o femeie care ajunge să își lase copilul într-o cutie baby box o face dintr-o uriașă disperare, în care cutia reprezintă alternativa la abandon în coșul de gunoi sau pruncucidere?! Cazurile de abandon în coșuri de gunoi sau pruncucidere sunt breaking news cam de două ori pe an, dar soluții concrete nu se prezintă. Baby box este o soluție concretă.

Aș da și exemplul SUA, care, de altfel, reprezintă și cel mai important și cel mai apropiat partener extern al Uniunii Europene. În SUA este legală adopția începută în perioada de sarcină pentru femeile care consideră că nu-și pot crește copilul, adopția deschisă pentru mamele și familiile care își doresc păstrarea unei legături sănătoase cu copiii lor. La fel este în Marea Britanie sau Australia. La noi nu este legală, pentru că se consideră că lezează interesul copilului. Mi se pare că se trece prea ușor peste experiența acestor state, în care nu se consideră că este lezat interesul copilului, ci, din contră, că este promovat prin adopția începută cât mai devreme posibil.

Tot în SUA există peste 2.800 de centre pentru sprijinirea femeilor în criză de sarcină. Ele oferă toate serviciile gratuit femeilor! Și nu sunt finanțate de stat decât într-o măsură infimă. Sunt finanțate de oamenii din comunitățile locale care doresc să sprijine femeile. Aceste centre în fiecare an salvează sute de mii de vieți.

Aceste exemple sunt doar câteva dintre măsurile de sprijin foarte variate pe care le pot avea la dispoziție femeile care se confruntă cu o sarcină neașteptată dacă cei din jur au un pic de bunăvoință manifestată practic.

Care este schimbarea de paradigmă pe care o considerați necesară pentru a reduce efectele negative ale avortului în România? În ce măsură această schimbare poate fi realizată?

Așa cum am afirmat și anul acesta cu ocazia desfășurării în 285 de orașe din România și Republica Moldova a celei de-a VII-a ediții a Marșului pentru viață 2017 „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”, considerăm că românii din stânga și din dreapta Prutului au de realizat un proiect de țară vital: responsabilizarea societății față de darul neprețuit al vieții, care se poate înfăptui concret prin sprijinirea femeilor în criză de sarcină și al copiilor lor.

Fiecare dintre noi poate ajuta o femeie în criză de sarcină. În multe cazuri pentru depășirea crizei de sarcină a fost suficient ca mama, tata, partenerul sau altcineva să spună: „O să fie bine! Voi fi alături de tine! Te voi ajuta să crești acest copil”.

În completarea implicării personale este nevoie de măsuri de sprijin la nivelul societății pentru femeile în criză de sarcină:

– acordarea, după a 14-a săptămână de sarcină, a unei indemnizații pentru femeia însărcinată, care să o sprijine în acoperirea nevoilor speciale care apar în perioada sarcinii;

– înființarea de centre de sprijin al femeii însărcinate, unde femeile în criză de sarcină să poată beneficia, la cerere, de consiliere psihologică gratuită și de sprijinul unui de asistent social specializat în criză de sarcină;

– legiferarea plasării de instalații speciale de tip „baby box” în zidurile exterioare ale spitalelor care au maternitate, unde mamele care consideră că nu își pot îngriji copiii îi pot depune în condiții de siguranță – ca ultimă soluție la o situație de criză, aceste instalații pot preveni pruncuciderea și abandonul copiilor nou-născuți; aceste dispozitive sunt prezente în numeroase țări din lume;

– legiferarea posibilității, la cererea mamei care a pierdut sarcina, de a înmormânta legal copilul; posibilitatea oficierii la cerere a unei slujbe religioase adecvate, cum se procedează în cazul copiilor decedați la scurt timp după naștere și nebotezați; aceste măsuri pot contribui la alinarea durerii uriașe care apare în momentul avortului spontan.

– crearea posibilității legale ca femeia însărcinată care consideră că nu poate crește copilul să îl încredințeze spre adopție imediat după naștere, după modelul adopției începute în perioada de sarcină care este utilizat în S.U.A., Marea Britanie, Australia;

– legiferarea adopției deschise, care ar putea determina mai ușor încredințarea spre adopție sau acceptul pentru adopția copiilor care nu pot fi îngrijiți de părinții sau de rudele biologice;

– valorizarea în societate a tuturor celor implicați în adopție, în vederea eliminării mentalității disprețuitoare la adresa copiilor adoptați, a părinților adoptivi și, mai ales, la adresa mamelor sau părinților care își încredințează copiii spre adopție când consideră că nu se pot ocupa corespunzător de creșterea lor;

– valorizarea în societate a celor care adoptă copii cu dizabilități, bolnavi. Nu prea sunt felicitați astfel de părinți și nu prea sunt încurajați și nu prea sunt sprijiniți. Li se arată compasiune pentru faptul că nu au găsit un copil „normal” să adopte. Dacă nu o fac pentru bani, ci din noblețe sufletească, sunt eroi moderni.

În acest an, în cele 138 de orașe din România au fost la Marșul pentru viață aproximativ 110.000 de participanți. S-au făcut 110.000 de pași pentru viață. Până la peste 22 de milioane de pași cât ar fi nevoie ca să ne apropiem de viețile celor care nu au apucat să se nască mai este, dar totul începe cu un pas și se continuă cu fiecare pas. Viața depinde de fiecare dintre noi!

[1] VM Rue et. al., “Induced abortion and traumatic stress: A preliminary comparison of American and Russian women,” Medical Science Monitor 10(10): SR5-16 (2004).

[2] http://www.theunchoice.com/pdf/FactSheets/ForcedAbortions.pdf

[3] M. Gissler, „Injury deaths, suicides and homicides associated with pregnancy, Finland 1987-2000”, European J. Public Health 15(5):459-63 (2005)