Multitudinea și diversitatea clivajelor și dezechilibrelor care au apărut în spațiul românesc şi european pe parcursul ultimelor secole au produs puternice reverberații asupra modului în care a fost construită și internalizată identitatea românească în raport cu identitatea europeană. Integrarea în structurile europene și transatlantice, precum și accesul la noile tehnologii, au dinamizat și au modelat modul în care este percepută identitatea românească. Cu toate acestea, faliile identitare nu au dispărut din peisajul românesc şi cel european, continuând să divizeze și să antreneze puternice antagonisme în societate.

Dragoș Paul Aligică este publicist român, un promotor al liberalismului clasic, libertății de expresie și democrației, și senior research fellow la F. A. Hayek Program for Advanced Study in Philosophy, Politics, and Economics la George Mason University (SUA) unde predă în departamenul de Științe Economice. Profesorul Aligică explică pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, care este dimensiunea şi evoluţia clivajelor în spaţiul românesc şi european.

1

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să evidenţiaţi care sunt elementele prin intermediul cărora o entitate îşi proiectează propria identitate. Totodată, această identitate se construieşte în mod spontan sau, dimpotrivă, treptat, de-a lungul unui proces continuu?

Dragoș Paul Aligică: Înțeleg direcția și obiectivul întrebării și interviului în general. Vreți să vorbim de fapt despre problema identității românești în contextul european, sau și mai precis, despre problema crizei identității românești în contextul crizei identității europene.

Dacă așa stau lucrurile, am să fac apel în spirit metodologic la o referință la Giovanni Papini. Papini zice așa, undeva în cartea sa “Gog”: “Metoda cea mai justă de a scrie istoria în mod rațional și inteligent ar fi să începem cu evenimentele cele mai recente și să sfârșim cu cele mai vechi”… Metoda asta aparent inversă, zice el, e singura care face posibilă interpretarea faptelor omenești. Nu facem decât să adoptăm metoda științifică, adică mergem de la ceea ce ce ne accesibil, cunoscut și practic relevant, către necunoscut. Iluminăm necunoscutul și îndepărtatul prin apropiat și cunoscut.

“S-a spus de mult că nu se poate judeca un om decât la sfârșitul vieții – și a judeca înseamnă pentru un om de știință a înțelege. Pentru a înțelege un om mare trebuie să pornim în mod necesar din ziua în care a murit. Viața lui Cezar începe efectiv din ziua în care a fost asasinat. De ce a fost asasinat? Și așa ajungem treptat la ambițiile sale, la ceea ce l-a motivat și la acțiunile sale…”

Așadar să abordăm și noi metoda asta directă. Să nu mai mergem în cercuri concentrice sau cronologice în jurul temei noastre ci să o abordăm în mod direct, folosindu-ne de istorie și cronologie sau de conceptualizarea și teoretizarea identității, atunci când și cum ni se cere.

Există o criză a identității românești? Absolut. Tot ceea ce a definit și susținut timp de mai multe generații această identitate este în acest moment fie demantelat, fie chestionat, fie pur și simplu incapacitat. Uneori în mod deliberat, de multe ori pur și simplu datorită unor evoluții naturale sociale și istorice, fără teleologie și strategie. Pur și simplu curgerea timpului își lasă urmele.

Există așadar o criză a identității europene? Absolut. Are efecte asupra celei românești? Evident. Aici vrem să ajungem. Atunci să pornim de aici.

Cum evoluează această criză europeană? Comparativ cu începutul anilor 2000, cum evaluați intensitatea crizei europene?

Să subliniem că vorbim de o chestiune identitară. Desigur că e legată de probleme demografice, economice, tehnologică dar intenția noastră este să ne concentrăm pe identitate. În anii 2000 încă mai exista ideea sau strategia identitară potrivit căreia Europa sau UE nu e SUA. Prin ce se definesc europenii? Păi nu sunt ca americanii. Era o strategie deliberată de a crea identitate prin opoziție la SUA. Era o strategie pe poziționare, un fel de marketing geopolitic, un joc propagandistic care-i motiva pe europeni să se definească prin contrapunere cu americanii. Bunul, blândul, rafinatul european contra răului, agresivului, rudimentarului american. Azi ne aflăm în inerția muribundă a acestei strategii caricaturale. Nu pare să fi prins. În sensul că deși de la Nistru până la Nisa e plin de juni europeni care sunt în mintea lor buni, blânzi și rafinați, chestia nu e decât o notă de subsol, o maimuțăreală a unei și mai mari bunătăți, blândeți și rafinament a unor juni americani care la rândul lor șamd… O adevărată comedie a erorilor de interpretare și poziționare… În paralel și între timp însă realitatea istorică și geopolitică este prea tare și dură ca să permită astfel de jocuri puerile să își facă de cap cu impunitate. China, Rusia, Islamul, anarhia tiermondistă… Anti-civilizația postmodernă moșită în pântecele civilizației occidentale însăși… Cu toate astea introduse în tabloul general, Marele Plan Identitar al marilor strategi unioniști europeni pare acum o imensă și ridicolă glumă dat fiind contextul…

Recent, au început numeroase discuții privind viitorul UE. Cum vedeți dumneavoastră acest proces de reformare? Ce ar trebui să se schimbe?

“Numeroase discuții” e un fel de a spune. Lumea vorbește, mai zice unul una, altul alta, mai aruncă un balon de încercare o cancelarie sau alta, mai fac o vorbire de la centru birocratic și politicianist de la Bruxelles, ca să vezi și să nu crezi… Oamenii obișnuiți care se lovesc de realitățile sociale, economice și demografice mai mârâie ceva în protest, o minoritate de formatori de opinie și publiciști mai trage al nu știu câtelea semnal de alarmă pentru a nu știu câta oară… Dar astea nu sunt discuții reale, demne de o mare entitate și proiect istoric și geopolitic. Nu sunt dezbateri intelectuale demne de locul unde s-a născut universitatea, presa liberă, analiza politică și s-a desăvârșit ideea de democrație deliberativă și cea de meritocrație intelectuală. Nu e ceva comensurat cu sutele de milioane băgate anual în catedre, profesori, studenți și facultăți de “studii europene”. Ce fac ăștia azi, au ceva de spus în afară de a memora și repeta în cor care sunt instituţiile europene? Și le mai număram odată, una la prefectura, două la Strasbourg…

De fapt este absolut șocant cât de puțin se discută despre problemele reale ale Europei și ale proiectului european. Este uluitor cât de miop și iresponsabil se poartă elita europeană în această privință. E o atitudine de struț cu capul în nisip. Asta în cel mai bun caz. Ca de obicei avem cazul în care îi vedem nu doar făcându-se că nu văd problemele reale dar îi descoperim inventând pseudoprobleme diversionare.

Ce ar trebui să se schimbe? Întâi de toate această atitudine. Această autoimpusă incapacitate, lipsă de voință de a discuta deschis, de a diagnostica deschis problema sau problemele. În absența diagnozei oneste, cu cărțile pe față, cum putem vorbi de soluție sau reformă?! Care-i problema, cine, unde și cum decide care este și cum în mod colectiv participăm la procesul de diagnoză și identificare a soluției? Suntem împreună în asta, ca o comunitate continentala? Sau nu? Dacă da ar trebui să se vadă cumva… Momentan nu se vede.

În contextul evenimentelor privind comemorarea eroilor din Primul Război Mondial, în ce măsură credeți că astăzi societatea românească și cea europeană mai păstrează legătura cu trecutul? Cum deosebim naționalismul de formele care doresc să-l acapareze din interese partizane sau economice?

Da. Am văzut și eu memorabila, antologica poză de la comemorare. Protipendada protipendadei naționale română anno domini 2017 – incluzând între alții pe domnii Tăriceanu și Dragnea – agățați de o colivă. Coliva o lua în sus, coliva o lua în jos, în conformitate cu tradiția, ei se țineau de ea ferm, cu mutre pioase… Până la urma operațiunea le-a reușit.

Viitorul mareșal Erwin Rommel – pe atunci doar colonel – a luptat pe frontul românesc, era la începutul carierei și a scris o carte de specialitate, în care o parte e dedicată luptelor cu românii, era obsedat de studiul războiului, își nota tot, majoritate în cheie tehnică. Hans Carossa, mare scriitor german în interbelic, pus de Goebbels pe lista intangibililor ca valoare națională a Reichului, a fost doctor de campanie în 1917 și a scris despre români în război – prima ediție a cărții avea chiar titlul Jurnal Românesc. La fel și mai mulți generali germani care și-au scris memoriile…

E mai mult respect, adevăr și admirație, mai multă înțelegere pentru ce și de ce luptau românii atunci, mai mult și mai înălțător sentiment de fraternitate umană și un mai puternic filon de patriotism luminat și paneuropenism în scrierile acestor adversari germani ai românilor pe câmpul de luptă, decât găsim în toată propaganda circumstanțială montată pe fundal de oportunism politic și cu metoda de PR corporatist, care e vânturată pe canalele media la ora asta.

În ce măsură cred că astăzi societatea românească mai păstrează legătura cu trecutul? În măsura în care câteva zeci de mii de familii din țară și diaspora încă mai păstrează din om în om, de la generație la generație vie acea legătură. Și în măsura în care celelalte familii, câteva sute de mii, ridicate de turbionul secolului 20 la conștiința socială și identitate istorică și de status social au interesul și voința să dea urmașilor lor un viitor care are un trecut și sens filtrat de limba și istoria românilor.

 

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu