Interviu/ Domnica Gorovei, politolog, Universitatea din Bucureşti: “Democrația în Africa Subsahariană este ezitantă pe fondul slăbiciunii structurale a statelor”

Procesul de democratizare al ţărilor din Africa Subsahariană prezintă o importanță specifică pentru Uniunea Europeană și, mai ales, pentru fostele colonii. Prezentând un nivel semnificativ de sărăcie în rândul populației, determinat de lipsa accesului la apă și de aprovizionarea deficitară cu alimente, evoluția țărilor din Africa Subsahariană francofonă este dependentă de relația dintre statul nou-creat și fosta metropolă. Din acest motiv, organizarea alegerilor reprezintă o oportunitate pentru fostele colonii din spațiul african pentru a se implica în recrutarea și formarea elitei politice autohtone.

Politologul Domnica Gorovei de la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la dimensiunea procesului de democratizare în Africa Subsahariană, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rugăm să ne oferiți o prezentare de ansamblu asupra sistemelor politice utilizate în țările din Africa Subsahariană. Totodată, care sunt principalii actori politici care deţin controlul în această zonă?

Domnica Gorovei: Discuția despre continentul african trebuie plasată sub semnul diversității – geografică, istorică, politică, economică. Pe de altă parte, însă, evoluțiile politice din statele subsahariene sunt strâns legate de istoria continentului în ansamblul său, moștenirile colonizării înainte de orice, una din cele mai importante fiind împărțirea arbitrară a teritoriului. Statele moderne din Africa au fost definite pornind de la interesele puterilor coloniale. Grupuri etnice au fost divizate (spre exemplu, bakongo a fost împărțit în Congo belgian, Congo francez și Angola portugheză), un stat a ajuns să reunească un număr impresionant de astfel de comunități (în Nigeria coabitează peste 250), ori regate care rivalizaseră s-au regăsit în același stat (Uganda reunește Buganda și Bunyoro) etc.

Ulterior, decolonizarea nu a însemnat și reconfigurarea acestor frontiere artificiale, iar în absența unor state-națiune prioritatea a constitut-o asigurarea coeziunii diverselor grupuri pornind de la un proiect comun. Or, tocmai în numele unității statale, la scurt timp după dobândirea independenței liderii și-au consolidat puterea, schimbând constituția în propriul avantaj. Astfel, deceniile 1960-1980 au însemnat în spațiul subsaharian impunerea unor regimuri autoritare, personale ori militare, în care multipartidismul inițial a fost înlocuit cu partidul unic, în care alegerile constituiau mai degrabă excepția și vizau simpla legitimare a liderilor, iar schimbare putea fi făcută exclusiv prin lovituri de stat. Nu în ultimul rând, trebuie amintită și consolidarea regimurilor segregaționiste din Africa de Sud și Zimbabwe.

Prăbușirea regimurilor socialiste a modificat nu numai destinul țărilor din Centrul și Estul Europei, ci și pe cel al statelor subsahariene, unde începând din 1990 au fost introduse o serie de modificări în sensul democratizării regimului. Astăzi în cvasi-totalitatea acestor țări sunt organizate alegeri la care sunt întregistrate candidaturi multiple și la care participă observatori electorali, naționali și internaționali.

Cu excepția micilor țări Lesotho și Swaziland, statele subsahariene sunt republici, fie parlamentare (Africa de Sud, Etiopia), prezidențiale (Nigeria, Zimbabwe, Benin) ori semiprezidențiale (Madagascar, Niger). Dincolo de structurile instituționale clasice, legăturile de tip etnic sunt la fel de importante, iar liderii tradiționali continuă să joace un rol esențial atât la nivel simbolic și spiritual, cât și la nivelul deciziei politice. De asemenea, armata continuă să fie un actor politic cu rol major, cu precădere în țările care au cunoscut mai multe lovituri de stat militare, ori unde președintele a provenit din cadrul armatei (Burkina Faso, Coasta de Fildeș etc.).

Care sunt principalele probleme care au acaparat agenda politică din Africa Subsahariană în ultimii ani?

La nivel social și economic principala problemă o constituie în continuare subdezvoltarea, precaritatea infrastructurii. Accesul la educație, la servicii de sănătate ori chiar accesul la apă potabilă și alimente constituie dificultăți pentru o mare parte din cetățeni. În plus, autoritățile din statele în criză, sărace, cu instituții slabe sau ineficiente, fac și mai greu față unor condiții de mediu dificile. O vedem în Cornul Africii, în Somalia, unde seceta produce o reală criză alimentară, sau în Africa de Vest, în Sierra Leone, unde inundațiile de la începutul lunii au dus la moartea a peste 300 de persoane după ce acest stat abia stopase criza Ebola. Șomajul este o altă problemă de pe agenda publică, mai ales dacă ținem cont de faptul că Africa este continentul unde tinerii reprezintă peste 60% din populația totală, constituind segmentul de populație cel mai vulnerabil în fața șomajului.

În aceste condiții de precaritate, violența politică, sub diversele sale forme, este un fenomen recurent. Chestiunile de securitate și lupta împotriva terorismului au devenit prioritare pe fondul intensificării atacurilor pe continent în ansamblul său. În Cornul Africii mișcarea somaleză Al-Shabaab terorizează de aproape 10 ani populațiile din zonă. Iar mai recent, în vestul continentului grupul jihadist Boko Haram, afiliat din 2015 ani organizației Stat Islamic, a făcut deja sute de victime în Nigeria, Ciad, Camerun și Niger.

Nu în ultimul rând, lupta împotriva corupției a devenit o temă majoră. Dacă pentru America Latină Brazilia este exemplul cel mai cunoscut, cazul Africii de Sud se remarcă în spațiul subsaharian. Președintele Jacob Zuma este anchetat în mai multe dosare de corupție, ceea ce îl slăbește inclusiv în propria familie politică, African National Congress. Chiar la începutul lunii august a scăpat la limită celei de-a opta moțiuni de cenzură de la preluarea mandatului, în 2009. Africa de Sud este cazul cel mai vizibil și pentru că evoluțiile au loc într-un cadru democratic, însă această țară nu se numără printre cele mai corupte din Africa. Conform clasamentului Transparency International[i], pe primele locuri se află state în criză – Somalia (stat eșuat), Sudan (președintele Omar al-Bashir se află pe lista Curții Penale Internaționale, fiind acuzat de crime de război), Sudanul de Sud (cel mai nou stat de pe continent, creat în 2011, aflat în război civil din 2013) ori Eritrea (dictatură de la dobândirea independenței, în 1993).

Care este ritmul și direcția pe care o urmează procesul/procesele de democratizare în Africa Subsahariană?

Procesul de democratizare care debutează în 1990 nu a inclus toate statele de pe continent (RDC, Sudan), iar unele tranziții au fost amânate sau anulate (Togo, Zimbabwe, Camerun). Însă negocierile sub forma conferințelor naționale (echivalentul meselor rotunde din Europa Centrală și Orientală) au însemnat revizuiri constituționale în peste 30 de state vizând introducerea principiului alegerilor libere, corecte și la interval fix, separația puterilor în stat, înlocuirea regimurilor militare ori cu partid unic cu pluralism politic, dezvoltarea societății civile, respectarea drepturilor omului etc. Trebuie amintit și sfârșitul regimului segregaționist din Africa de Sud, unde primele alegeri democratice sunt organizate în 1994.

Astăzi, cred că aspectul care ne permite să vedem blocajele regimurilor este cel al limitării numărului mandatelor prezidențiale. Alternanța la putere nu s-a produs în toate statele subsahariene, iar chiar și acolo unde a avut loc, dorința liderilor de a se menține la putere continuă să creeze tensiuni. Astfel, sunt state unde fie limitarea mandatelor nu a fost niciodată introdusă, fie liderii au acceptat numai într-o primă fază această prevedere, modificând-o ulterior. În peste 10 state africane sunt la putere președinți în funcție de peste 15 ani. Cei mai longevivi sunt în Guineea Ecuatorială (Teodoro Obiang Nguema din 1979), Camerun (Paul Biya, din 1982), Uganda (Yoweri Museveni din 1986), respectiv Zimbabwe (Robert Mugabe din 1987). Situații similiare regăsim în Burundi, Congo-Brazzaville, RDC, Ciad, Sudan ori Eritrea. În Rwanda, președintele Paul Kagame, la putere din 2000, a fost reales pentru al treilea mandat la începutul lunii august, după ce încă din 2015 eliminase din constituție limitarea numărului de mandate.

Acest abuz de putere se conjugă și sub semnul nepotismului, acolo unde președinția este transmisă din tată în fiu. Este ceea ce s-a întâmplat în Gabon, în RDC ori în Togo, unde președinții Ali Bongo Ondimba, Joseph Kabila, respectiv Faure Gnassingbé acced la putere după moartea taților lor, președinți în funcție, care asiguraseră cadrul legal pentru ca fii să le succeadă. Spre exemplu, în Togo, după ce într-un prim moment a eliminat limitarea mandatelor prezidențiale, pe fondul degradării sănătății, președintele Gnassingbé Eyadéma a schimbat constituția astfel încât președintele Senatului să devină președinte interimar și a scăzut vârsta necesară candidaturilor la prezidențiale. Modificări care i-au permis lui Faure să îi succeadă după moarte, în 2005.

Aceste situații de blocaj nu înseamnă că nu există semnale și în sensul maturității unor regimuri în curs de democratizare. Este cazul Burkinei Faso, unde mobilizarea populației, care s-a bucurat de susținerea armatei, l-a înlăturat de la putere în 2014 pe Blaise Compaoré, care conducea acest stat de aproape 30 de ani. Nigeria a cunoscut în 2015 o nouă alternanță la putere pașnică. Iar în Senegal, în 2012 Abdoulaye Wade a forțat cadrul constituțional, dorind un al treilea mandat, dar a fost înfrânt la urne de contra-candidatul său, actualul președinte Macky Sall. Acestea sunt numai câteva exemple. În Angola este în desfășurare un proces electoral care se remarcă prin faptul că pentru prima dată cel care a fost președinte timp de 38 de ani, José Eduardo dos Santos, nu mai participă la scrutin. Desigur că în continuare scena politică este dominată de partidul de guvernare MPLA, iar Dos Santos și-a validat succesorul, dar simpla retragere a acestuia nu trebuie minimizată, mai ales că scorul obținut de opoziție este, conform rezultatelor parțiale, mai bun decât la precedentul scrutin.

În ce măsură scrutinurile organizate în aceste state sunt unele democratice?

După 1990, alegerile organizate la intervale regulate au constituit mai degrabă regula decât excepția și, din nou, diversitatea e covârșitoare. Studiile arată că aproximativ 50% din scrutinele organizate au fost considerate libere și corecte, iar o treime au produs alternanța la guvernare.

Fenomen recurent, rezultatele alegerilor sunt contestate, în peste jumătate din cazuri pierzătorii neacceptând rezultatele, invocând fraude majore. Formulele sunt, din nou, diferite. În Kenya, prezidențialele de acum câteva zile sunt contestate de liderul opoziției, însă pe cale legală. La cealaltă extremă, alegerile din Coasta de Fildeș din 2010 au dus la un război civil pentru care președintele Laurent Gbagbo este judecat în prezent de către Curtea Penală Internațională. De altfel, scrutinele din Africa sunt adesea afectate de acte de violență (intimidarea alegătorilor sau a candidaților, proteste, atacuri, deplasarea forțată a cetățenilor etc), în medie numai 20% dintre acestea au fost eminamente pașnice.

Cum scriam și mai sus, există și scrutine organizate prin forțarea cadrului legal, cum a fost cazul prezidențialelor din 2015 din Burundi. Președintele Pierre Nkurunziza s-a prezentat și a câștigat alegerile, în ciuda faptului că în constituție se stipulează că un președinte nu poate cumula mai mult de două mandate. În campanie și după scrutin opoziția a fost redusă la tăcere, epurările, asasinatele ori detenția arbitrară și tortura vizând vocile critice.

Sunt și regimuri în care alegerile sunt fie suspendate, fie amânate. În RDC, spre exemplu, președintele Kabila ar fi trebuit să organizeze alegeri la finalul lui 2016, fără a mai avea dreptul să se prezinte la propria succesiune. Nu a făcut-o nici până astăzi, invocând tot soiul de pretexte, precum listele electorale neactualizate, pentru a forța această amânare.

Sunt însă și alegeri care au constituit o surpriză. În Burkina Faso nu s-a mai ajuns la prezidențiale pentru că strada a reușit în 2014 să îl facă pe președintele Compaoré să demisioneze. De atunci o lovitură de stat a eșuat, iar președintele de tranziție nu a candidat la alegeri, existând deci premisele pentru consolidarea democrației. Mai recent, în decembrie 2016, micul stat din vestul continentului, Gambia, a cunoscut alternanța la putere. În ciuda tuturor așteptărilor, președintele Yahya Jammeh, unul dintre cei mai autoritari lideri de pe continent, a fost învins la urne de contra-candidatul său, Adama Barrow, și deși a ezitat în a recunoaște rezultatele, în urma presiunii exercitate de comunitatea regională (cu precădere de către Senegal, care anunțase că era pregătit să intervină armat), Jammeh a fost constrâns să demisioneze și să părăsească țara.

Care sunt perspectivele privind democratizarea statelor din Africa Subsahariană? Care sunt principalele provocări pe care le identificați?

Cred că democrația în Africa Subsahariană este ezitantă pe fondul slăbiciunii structurale a statelor. Este greu de făcut un bilanț. Pentru că, pe de o parte, la nivel formal în majoritatea statelor a fost deja introdus un set de reguli minime pentru a dezvolta regimuri democratice. Pe de altă parte, la nivelul practicii, observăm dorința liderilor de a se pereniza la putere, prin schimbarea regulilor în propriul avantaj. Paradoxal, asistăm la o traziție spre democrație însă fără consolidarea acesteia.

Schimbarea majoră pe care am observat-o în ultimii ani vine din rândul tinerilor, via rețelelor sociale și a mișcărilor de stradă. Dacă în spațiul maghrebian Tunisia a constituit referința pentru ”Primăvara arabă”, în Africa subsahariană mișcarea din Senegal, ”Y’en a marre” constituită în 2011 împotriva candidaturii lui Abdoulaye Wade la președinție după ce cumulase două mandate, a constituit o sursă de inspirație pentru tineri din alte state în care abuzurile puterii trebuiau denunțate. Ulterior, în 2014, ”le Balai citoyen” în Burkina a reușit debarcarea de la putere a lui Compaoré. Aceste două precedente au impulsionat și alți tineri, mișcările funcționând ca o adevărată rețea continentală (referința panafricanismului este prezentă la nivel discursiv), iar în prezent în cvasi-totalitatea statelor există astfel de asociații de tineri, artiști și intelectuali care contestă puterea și abuzurile, revendicând practici asociate democrației participative. Cazul organizațiilor din RDC este cel mai cunoscut, pentru că aici regimul Kabila nu a ezitat să închidă luni de-a rânduri lideri ai principalelor mișcări de contestare, ”La Lucha” și ”Filimbi”. Această practică represivă față de opoziție îmi permite să evoc și chestiunea drepturilor omului, un alt element esențial democratizării. În Africa Subsahariană găsim încă regimuri extrem de represive (Eritrea este o dictatură, în Mauritania încă mai este practicată sclavia etc), precum și momente punctuale în care se încalcă drepturi fundamentale (suspendarea telecomunicațiilor în timpul alegerilor din Congo Brazzaville din 2016, închiderea membrilor opoziției în Zambia etc).

Majoritatea statelor subsariene continuă să aibă regimuri hibride sau autoritare, așa cum o arată și Indexul Democrației[ii]. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să uităm că în Africa găsim și democrații funcționale, precum Botswana, Capul Verde, Africa de Sud ori Senegal.

[i] Trasparency International, ”Corruption Perceptions Index 2016”, https://www.transparency.org/news/feature/corruption_perceptions_index_2016

[ii] The Economist Intelligence Unite, ”Democracy Index 2016”, https://www.eiu.com/topic/democracy-index