Rezultatul referendumului din 16 aprilie a îndepărtat și mai mult Turcia de perspectiva unei viitoare aderări în Uniunea Europeană, ca urmare a extinderii puterii președintelui și a adâncirii dezechilibrului puterilor în stat. Totodată, derapajele regimului Erdogan subliniază nevoia redefinirii cooperării dintre Uniunea Europeană și Turcia în privința gestionării migrației neregulamentare.

Iulia-Alexandra Oprea a finalizat anul acesta studiile doctorale la Universitatea Sapienza din Roma cu o teză despre impactul alteritățiilor ideologice/istorice, etnice și religioase asupra proceselor de formare a identității naționale în Turcia contemporană. Ea a analizat perspectivele şi provocările strategiei globale de soft power a Turciei, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 1

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneți cum se definește conceptul de “soft power” în raport cu conceptul de “hard power”. Prin ce diferă cele două concepte?

Iulia-Alexandra Oprea: Conceptul de „soft power” – putere blândă – a fost introdus de Joseph S. Nye în anii 90 distingându-l de conceptul de „hard power” – putere dură – care se manifestă prin intermediul așa-numitelor „bastoane și morcovi”, respectiv sancțiuni și recompense. Dacă puterea hard recurge la metode coercitive și economice pentru a-și impune și/sau promova interesele, puterea soft atrage, cooptează alți actori, asumându-și rolul de model și proiectându-și valorile și identitatea la nivel regional sau global. Puterea soft, în consecință, este abilitatea unui stat de a-i face pe ceilalți să își dorească ceea ce acesta își dorește, cu alte cuvinte, de a le schimba preferințele și percepțiile în vederea realizării unui anumit obiectiv politic, apelând la atractivitatea idealurilor, valorilor, culturii și sistemului politic pe care le reprezintă, emanând legitimitate și autoritate morală. Puterea soft seduce, iar seducția este mai eficientă decât coerciția, dar și mai relativă. Puterea soft de una singură nu este capabilă să producă o politică externă eficientă, neputând înlocui complet bastoanele și morcovii. Pe de altă parte, adesea resursele economice și militare pot atrage la rândul lor, devenind mijloace „soft”, un exemplu în acest sens fiind acțiunile umanitare. Secretul unei politici externe de succes constă tocmai în îmbinarea strategiilor soft și hard în mod inteligent, nu întâmplător rezultatul combinării celor două tipuri de puteri fiind numită de Nye „smart power” – putere inteligentă.

Cum s-a raportat Turcia la conceptul de “soft power”? Care sunt principalele caracteristici care definesc strategia globală de soft power a Turciei?

Strategia de soft power a Turciei are la origine dezvoltările de pe plan intern, respectiv reformele pro-europene, liberalizarea și creșterea economică înregistrate în primul deceniu al guvernării AKP precum și poziția geografică strategică, cultura și trecutul istoric care leagă Turcia modernă de alte state din regiune.

Dacă în timpul Războiului Rece Turcia a jucat un rol mai degrabă pasiv pe plan international, fiind considerată, din punct de vedere instituțional, parte a Occidentului prin aderarea la NATO în 1952 și semnarea acordului de asociere cu Comunitatea Economică Europeană din 1963, începând cu anii 90 iar apoi, mai ales sub conducerea AKP după 2002, Ankara a început să își asume un rol tot mai activ în regiune.

O caracteristică importantă a strategiei de soft power din prima decadă a guvernării AKP este celebra politică de „zero probleme”, respectiv îmbunătățirea relațiilor cu țările învecinate. Această politică a fost puternic influențată de perspectiva „profunzimii strategice” al fostului ministru de externe și prim-ministru Ahmet Davutoğlu, căruia îi revine și meritul de normalizare ale relaţiilor Turciei cu Guvernul Regional al Kurdistanului și tentativele de soluționare ale divergențelor cu Armenia.

Poziția geografică și moștenirea istorică unică i-au permis Turciei asumarea rolului de mediator. Astfel, Turcia a mediat negocierile nucleare dintre Occident și Iran și a convins sârbii și bosniacii să participe la Summitul Balcanic Trilateral din 2010, prezidat de Abdullah Gül, fostul președinte turc.  Mai mult, Turcia a reușit să devină membru nepermanent al Consiliului de Securitate ONU în perioada 2009-2010, și este membră G20 (forumul economiilor dezvoltate și emergente) și MIKTA (parteneriat infomal al puterilor mijlocii/middle powers – Mexic, Indonezia, Coreea de Sud, Turcia și Australia).

Prestigiul Turciei pe plan internațional se datorează și investițiilor majore în acțiuni umanitare, ocupând a doua poziție în topul celor mai generoși donatori internaționali conform Global Humanitarian Aid Report din 2017. TİKA (Agenția Internațională de Cooperare și Coordonare), Kızılay (Semiluna Roșie Turcă) și AFAD (Președinția pentru Managementul Dezastrelor și Urgențelor) sunt doar câteva dintre organizațiile umanitare turce care operează la nivel internațional. Turcia este, totodată, statul care a acceptat cel mai mare număr de refugiați sirieni.

O altă componentă eficientă în materie de diplomație publică este reprezentată de exporturile culturale, care, deși au contribuit la popularizarea și creșterea atractivității culturii turce, au fost adesea contestate de elita politică. Turcia a cucerit publicul internațional prin exporturile sale literare, un exemplu notabil fiind cărțile lui Orhan Pamuk, câștigător al Premiul Nobel pentru Literatură, prin filmele premiate la festivalurile internaționale din Berlin, Roma sau Cannes, și serialele TV exportate în peste 130 de țări. Merită amintit în acest sens serialul Suleyman Magnificul (Muhteşem Yüzyıl), datorită căruia milioane de turiști au ales ca destinație de vacanță Istanbulul, fiind, cu toate acestea, aspru criticat de pătura conservatoare a societății turce și de membrii partidului AKP pentru alterarea adevărului istoric și portretizarea elitei otomane consumând alcool și întreținând relații adultere.

Care sunt perspectivele de care dispune Turcia, pornind de la abordarea strategiei de soft power? Dar provocările?

Strategiile de soft power pot fi eficiente doar dacă există un anumit grad de convergență între politica internă și externă a statului. În momentul izbucnirii primăverii arabe, Turcia și-a propagat imaginea de model al democrației musulmane. Însă degenerarea progresivă a situației interne începând cu 2011, caracterizată prin slăbirea opoziției, polarizarea tot mai adâncă a societății, performanța economică negativă și alunecarea spre autoritarism au intrat în conflict cu idealul de politică externă a Turciei, subminând credibilitatea și legitimitatea acesteia, în consecință afectând în mod negativ capacitățiile sale de soft power.

Pe de o parte, scena politică internă marcată de lovitura de stat eșuată din 2016, referendumul constituțional din aprilie 2017, atentatele teroriste, războiul cu PKK, iar pe de altă parte situația regională tensionată, și anume, implicarea în războiul civil din Siria, referendumul privind independența Kurdistanului și riscul dezintegrării Irakului și Siriei, au limitat considerabil opțiunile de politică externă ale Turciei.

Cum a evoluat relația Turciei cu Uniunea Europeană în ultimii ani? Care este influența de care dispune Turcia?

Uniunea Europeană a jucat un rol important în democratizarea și liberalizarea Turciei, mai ales în anii 2002-2005, perioada „de aur” al europenizării, însă amânările multiple, obstacolele și opoziția anumitor statele membre față de aderarea Turciei, au condus la scăderea entuziasmului privind aderarea atât la nivel de societate cât și la nivelul elitei politice turce și totodată la reorientarea politicii externe spre est. Turcia continuă să rămână țară candidată la Uniunea Europeană, cu toate că Erdoğan a declarat recent că turcii nu au nevoie de Europa, iar mulți politicieni europeni, printre care și Angela Merkel, au amenințat că vor pune capăt negocierilor de aderare. Accentuarea sentimentelor naționaliste și xenofobe atât în Europa cât și în Turcia fac ca astfel de discursuri cu tentă populistă să fie tot mai des întâlnite. În timp ce Turcia poate pune capăt negocierilor de aderare, nici un stat european nu poate lua o decizie unilaterală în acest sens, fiind nevoie de decizia unanimă a membrilor UE. Din punct de vedere economic, o ruptură oficială ar fi contraproductivă, ținând cont de faptul că Turcia este al cincilea cel mai mare partener comercial al Uniunii, în timp ce în jur de 45% din bunurile turce au ca destinație de export Europa. Interdependența economică este dublată de necesitatea colaborării în gestionarea crizei refugiaților și în lupta împotriva terorismului. Chiar dacă în prezent legăturile turco-europene au atins un punct critic, iar aderarea pare un obiectiv tot mai îndepărtat și improbabil, cei doi actori au nevoie unul de celălalt, cooperarea și continuarea relațiilor diplomatice fiind atât în interesul Turciei cât și al UE.

Cum este percepută construirea moscheelor în statele membre ale UE?

Islamului turc a fost perceput în mod pozitiv de o mare parte a statelor europene datorită interpretării moderate, fiindu-i atribuit rolul de contracarare a influenței saudite și de prevenire a radicalizării tinerilor musulmani europeni. Cu toate acestea, începând cu 2014 când cetățenii turci din diasporă au obținut dreptul de a vota, politicizarea Diyanetului (Direcția pentru Afaceri Religioase turcă, care controlează aproape o mie de moschei în Europa prin imami educați în Turcia), controversele legate de campaniile electorale transnaționale conduse de AKP, exportarea conflictelor interne în Europa și scandalul imamilor spioni, au creat suspiciuni în rândul europenilor și au condus la diminuarea prestigiului Turciei și la eșecul componentei de diplomație publică a politicii externe turce. Mai mult, Ankara are influență considerabilă și asupra politicii interne din anumite state europene, având în vedere că mulți turci din diasporă sunt fie cetățeni ale statelor gazdă fie au dublă cetățenie turco-europeană (de exemplu, Germania a permis dubla cetățenie începând cu anii 1990), în consecință, pot vota în alegerile din țara gazdă. Nu de puține ori politicienii turci au încurajat turcii din diasporă să voteze pentru sau împotriva unui anumit partid în funcție de atitudinea acestuia față de Turcia. Dacă la această imagine adăugăm și ascensiunea mișcărilor populiste, anti-imigranți și anti-Islam, intensificate de atentatele teroriste marca ISIS, constatăm că Islamul a avut de suferit și că Turcia, în calitate de stat cu populație majoritar musulmană are cale lungă și dificilă de parcurs pentru a-și îmbunătății imaginea. Redresarea economiei, relansarea procesului de democratizare, ridicarea stării de urgență și ameliorarea relațiilor cu Occidentul, sunt câteva dintre elementele care ar putea corecta problemele de legitimitate și prestigiul Ankarei la nivel global și regional, acestea fiind totodată deziderate extrem de greu de atins în actuala conjunctură politică internă și regională.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu