Referendumul ilegal pentru independența regiunii Catalonia, organizat la 1 octombrie a.c., precum și reacția violentă a autorităților, ne oferă încă un exemplu cu privire la puternicele reverberații pe care multitudinea și diversitatea clivajelor și dezechilibrelor interne și externe le produc asupra stabilității și funcționării eficiente a instituțiilor statului modern. La 9 zile distanţă, în discursul adresat la sediul Parlamentului regional Catalan, preşedintele separatist catalan Carles Puidgemont a propus suspendarea declarării independenței, în vederea unui dialog cu Europa.

Mihai Iacob, profesor de limba și literatura spaniolă la Universitatea din București, a comentat pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pe marginea perspectivelor şi provocărilor generate de escaladarea tensiunilor dintre separatiştii din Catalonia şi autorităţile guvernamentale de la Madrid.

1

Vladimir Adrian Costea: Care este evoluția tensiunilor dintre separatişti și guvernul spaniol în ultimii ani? Care sunt cauzele care au dus la escaladarea tensiunilor?

Mihai Iacob: Vreau să precizez de la început că nu sînt un expert în „problema catalană”, ariile mele de interes au legătură cu alte zone ale culturii iberice (literatura postmodernă de limbă spaniolă, argumentație politică și publicitară, narațiunea vizuală, marketingul editorial și cultural, etc.). Chiar dacă sînt, probabil, mai „în temă” decît cei care nu se ocupă de aproape de cultura iberică, ceea ce știu și cred despre această chestiune se bazează pe date insuficiente și relative, culese în primul rînd din presă, din conversații cu prieteni catalani și spanioli, sau din experiențele personale trăite de la începutul anilor 90 (atunci am luat contact pentru prima dată cu cultura catalană și cu catalanismul) pînă astăzi, cînd multe mijloace de informare în masă și luări de poziție „spanioliste” și „catalaniste” manipulează și se complac în postadevăr.

Din motivul expus mai sus nu pot prezenta riguros nici „evoluția tensiunilor dintre separatiști și guvernul spaniol în ultimii ani”. Știu doar că, de multă vreme (din secolul al XIX-lea, chiar), există o dorință de independență a unor grupuri sociale și de putere din Catalonia. În ultimii ani, relația dintre guvernul de la Madrid și cel de la Barcelona (vorbim despre o comunitate autonomă din Regatul Spaniei, cu parlament și guvern proprii) este tensionată pentru că decizia guvernului catalan de a juca decis cartea independenței coincide cu legislaturile Partidului Popular, un partid conservator, poate cel mai puțin disponibil de pe eșichierul politic al Spaniei de azi, pentru a negocia granițele statului.

De ce a ales atunci partea catalană, taman în acest moment, să impună unilateral referendumul de autodeterminare? Sigur că se poate invoca recrudescența naționalismului, a izolaționismului și a xenofobiei pe plan mondial, dacă ne gîndim la Trump, Brexit, zidul și antisemitismul lui Orban, întărirea dreptei și extremei drepte în țările europene, dar există și un „ritm interior” al sentimentului și politicilor secesioniste catalane, care s-au intensificat după ce, în 2010, Tribunalul Constituțional Spaniol – în urma unei sesizări a Partidului Popular (același care, pe 1 octombrie 2017, a trimis forțele de ordine în Catalonia, ca să împiedice desfășurarea referendumului) – a declarat ilegale 14 puncte din noul Statut al Cataloniei, care fusese deja votat în parlamentul Regatului Spaniei. În urma acestei hotărîri, s-a împiedicat declararea limbii catalane „limbă preferențială” în administrația publică și în mijloacele de comunicare publice din Catalonia, constituirea unei puteri juridice autonome și lărgirea competențelor fiscale ale guvernului din Barcelona.

Care este miza referendumului “organizat” pe 1 octombrie?

Miza urmărită de guvernul catalan, prin organizarea referendumului ilegal de pe 1 octombrie pare să fi fost aceea de a forța mîna guvernului statului spaniol, de a demonstra – în fața întregii Spanii și a întregii Europe – că voința catalanilor este să fie independenți. Ceea ce au încercat politicieni precum Carles Puigdemont și Oriol Junqueras a fost să disocieze „legitimitatea” de „legalitate”, să impună ideea că, deși neconstituțional, referendumul este „legitim”, „îndreptățit”, datorită susținerii populare. Iar acum ar dori să declare independența Cataloniei, pe baza aceluiași referendum, la care, după informațiile furnizate chiar de „partea interesată”, adică guvernul catalan, au votat doar 43% din cei cu drept de vot. Cum să declari independența pe baza voinței a 3 milioane de oameni din 7, exprimată într-un referendum neconstituțional?! Cum să impui în prealabil, în parlamentul catalan, o măsură atît de importantă precum organizarea unui referendum de autodeterminare, cu un număr mai mic de deputați decît ar fi nevoie pentru a schimba directorul televiziunii publice catalane?! Cum să pretinzi că e valabil un referendum declarat ilegal înainte să aibă loc, fără observatori, fără nicio garanție că numărătoarea voturilor s-a făcut corect?! Vorbim despre un soi de haiducism politic, doar parțial justificat de impermeabilitatea guvernului de la Madrid față de cerințele secesioniste. Ca și cum miza autentică a referendumului ar fi aceea de a provoca guvernul regatului să comită abuzuri pe care Europa să le condamne și, astfel, catalaniștii să pozeze în victime ce trebuie salvate de samavolnica „Spanie franchistă”.

În ce măsură reacția violentă a autorităților a fost justificată? Care sunt urmările generate de reacția guvernului central?

În opinia mea, intervenția în forță a Poliției Naționale din Spania și a Gărzii Civile (un soi de jardarmerie), nu are nicio justificare rezonabilă și a fost contraproductivă chiar pentru cauza menținerii unității Spaniei și respectării constituției actuale. Nu poți să bați oamenii pentru că vor să voteze într-un referendum neconstituțional. Sigur că, prin victoria „da”-ului, opțiunea secesionistă ar fi obținut, poate, un beneficiu de imagine în ochii străinătății, dar prin acțiunile brutale comandate de guvernul central, acest beneficiu de imagine a fost și mai mare, pentru că clipurile video cu polițiști spanioli lovind catalani cu mîinile goale ridicate puteau fi și au fost speculate de minune de propaganda catalanistă. Imaginile cu oamenii de ordine agresînd cetățenii din centre de votare din Catalonia au făcut ocolul internetului și în siajul acestora, mediile sau simplii utilizatori particulari de net care sprijină fără rezerve (și fară scrupule) „cauza catalană” au adăugat fotografii cu persoane lovite de poliție în timpul unor manifestații anterioare, realizate cu scopuri ce nu aveau legatură cu separatismul, sau date fictive despre numărul de victime și intensitatea operațiunii polițienești din data de 1 octombrie.

De fapt, deficitul de scrupule e o suferință generală a multor medii de informare din Spania actuală, care se exprimă în legătură cu referendumul din Catalonia. Propagandiștii ambelor cauze și adepții viziunilor simpliste despre lume, întotdeauna mai comode, exagerează și extrapolează detaliile, pentru a atenua sau a evita esențialul neconvenabil. De exemplu, în ceea ce privește strict intervenția Poliției Naționale, propagandiștii Spaniei unite au bătut moneda exact pe pozele anacronice și pe relatările distorsionante ale presei catalaniste cu privire la această intervenție. Sigur că manipularea respectivă a fost reală, dar asta nu face guvernul lui Mariano Rajoy mai puțin vinovat de a fi trimis poliția pentru a agresa cetățeni pașnici.

Pe de altă parte, există și pericolul echidistanței sterpe care s-a manifestat în Spania și pe vremea cînd organizația teroristă bască ETA era activă. Mă refer la luări de poziție „nuanțate” și „complexe”, care pun pe același palier defectele și meritele spaniolismului și catalanismului, nu ierarhizează culpele, nu caută soluții, ci sînt, cumva, autoreflexive, exerciții mentale practicate „de amorul artei”. Autorii acestora par preocupați mai degrabă să-și făurească o imagine de persoane reflexive și subtile, decît să caute o soluție eficientă a crizei sau să contribuie la rezolvarea ei.

Revenind la întrebare, aș mai adăuga că, după un prim moment în care presa internațională a criticat, pe bună dreptate, acțiunea polițienească, tot mai multe voci (politicieni sau lideri de opinie europeni) se exprimă cu privire la problema de fond a obținerii independenței Cataloniei, asupra necesității unui referendum negociat cu Madridul. Ceea ce este explicabil, dat fiind ca unele țări din Comunitatea Europeană se tem ca nu cumva exemplul catalan să fie imitat și de alte regiuni care prezintă diferente culturale față de „centre”. Mă refer la tări precum Belgia, Italia, Slovacia sau România. Cu toate acestea, mă tem că imaginile cu „poliția spaniolă bătăușe” vor intra pentru totdeauna în memoria și în „baza de date” ale naționalismului catalan și vor hrăni noi revendicări și noi generații de activiști.

Care este legitimitatea de care dispun în acest moment liderii separatişti?

Problema „legitimității” e complicată. Pentru început, așa cum am spus mai sus, catalaniștii încearcă să opună „legitimitatea” „legalității” sau s-o înlocuiască pe a doua cu prima. Or, conform constituției actuale, adoptată în 1978, o comunitate autonomă nu poate deveni legal independentă printr-o decizie unilaterală, nesocotind voința restului cetățenilor din Regatul Spaniei. Legal în acest moment ar fi ca un referendum catalan să fie precedat de unul organizat în întreaga țară, care să-l permită.

Sigur că politicienii și liderii de opinie separatiști contestă legitimitatea constituției de la 1978, invocînd condițiile speciale în care aceasta ar fi fost adoptată, adică la scurtă vreme de la moartea dictatorului Franco, pretrecută cu trei ani înainte, cu politicieni de dreapta și militari gata să înăbușe din născare vlăstarele democrației, de teamă să nu-și piardă privilegile sau, mai rău, să fie judecați pentru crimele și abuzurile comise. Așa că, pentru mulți susținători ai independenței, constituția unei Spanii formate din comunități autonome, cea care a asigurat o tranziție non violentă de la dictatură la democrație, e o constituție nelegitimă, neconformă cu voința autentică a popoarelor iberice, mai ales cu voința bascilor, catalanilor și – poate  într-o mai mică măsură în acel moment –, a galicienilor, care, dacă atunci ar fi fost cu adevărat liberi, ar fi ales, chipurile, independența. Ceea ce e discutabil și, oricum, nedemonstrat, rodul unei viziuni contrafactuale asupra istoriei.

Susținătorii independenței își legitimează poziția în principal prin două argumente: ideea națională și relațiile financiare cu Regatul Spaniei. Ideea națională e căutată departe în trecut, pe vremea comitatului medieval al Barcelonei, deși este vorba despre o construcție de secol XIX, ca toate ideile naționale europene. Începînd cu acel secol, intelectualii catalani, cu suportul burgheziei locale înfloritoare, încep să definească identitatea catalană în opoziție cu cea spaniolă. Acest discurs identitar se exprimă pe toate planurile și în toate modalitățile, chiar și în piatră. Celebrul Cartier Gotic din Barcelona este, de fapt, neogotic, construit în secolul al XIX-lea, pentru a se opune estetico-ideologic barocului castilian. Rezultatul îndoctrinării este că, pînă și în cazul multor intelectuali catalani (deci nu vorbim de categorii sociale ușor de manipulat, în principiu), proiectul independentist a devenit ceva natural, intim, care nu se mai supune dezbaterii. Anti-natural, ba chiar „fascist” este, desigur, să contești acest proiect sau să-l supui unui examen rațional. Pînă la urmă, succesul doctrinei naționaliste este una dintre probele care dovedesc că Spania nu a ținut sub cizmă Catalonia, ci a lăsat-o să-și promoveze public și nestingherit discursul independentist. În Catalonia de astăzi, cineva poate să-și facă educația, de la grădiniță la facultate, numai în limba catalană, funcționarii publici sînt obligați să vorbească în catalană cu contribuabilul, dacă acesta le-o cere. E greu să susții, în aceste condiții, că identitatea culturală catalană e pusă în pericol în Regatul Spaniei.

Cît privește chestiunea financiară, ideologii independenței exagerează considerabil sau chiar mint, pentru a întreține „mitul Madridului hoț”, pe care îl invocă pentru a ascunde propia corupție sau propriile gafe de gestiune.

Cu toate acestea, consider că este legitim ca orice comunitate culturală, indiferent cît de natural sau de artificial s-ar fi construit aceasta, să solicite și să primească un referendum de autodeterminare. Statele actuale ar trebui să fie mai mobile, să se adapteze evoluției sociale, să permită ca unele regiuni să-și reexamineze statutul, fie că e vorba de Scoția, de Catalonia sau de Ținutul Secuiesc. Statele nu se pot transforma în închisori. Cu condiția ca un astfel de referendum să fie unul consensuat cu „puterea centrală”, unul legal, deci.

Care sunt perspectivele și provocările pe care le identificați după evenimentele petrecute pe 1 octombrie?

Dumnezeu știe ce se va întîmpla în continuare. Cel puțin deocamdată, din reacțiile politicienilor europeni de vîrf se constată că operațiunea de sensibilizare a Europei față de dorințele unei părți importante a societății catalane nu a avut succes: forurile europene nu sînt dispuse să recunoască drept parte a Comunității Europene o Catalonie care și-ar obține independența printr-un referendum „organizat” – consider că ghilimelele dv. sînt foarte potrivite aici –  de manieră unilaterală, fără respectarea constituției actuale și fără a lua în seamă voința restului cetățenilor Regatului Spaniol. Totuși, evenimentele din ultimele săptămîni au făcut vîlvă în Europa și s-ar putea ca, pînă la urmă, sectoarele secesioniste catalane să obțină ceva important: negocierea unui referendum legal cu guvernul de la Madrid. Dar nu cred că vor obține asta în viitorul apropiat, ci doar în eventualitatea în care la guvernare ar ajunge, măcar ca parte a unei coaliții, un partid de stînga ca Podemos, al cărui președinte, Pablo Iglesias, s-a declarat în repetate rînduri favorabil unui referendum catalan, deși nu-și dorește ca rezultatul acestui referendum să fie independența: „În cazul în care catalanii vor să plece, le vom duce dorul”, a spus Iglesias. Problema e că, la ora actuală, există slabe speranțe ca Podemos să ajungă partid majoritar în curînd (acum e a treia forță politică, după Partidul Popular și Partidul Socialist), iar dacă va accede la guvernare, e foarte probabil s-o facă într-o coaliție cu alte partide care nu sînt favorabile unui referendum care să decidă situația politică a Cataloniei. De fapt, după ultimele alegeri (care s-au repetat pentru că niciun partid nu a obținut majoritatea și nici nu s-au putut forma coaliții de guvernare), se pare că partidul condus de Iglesias nu s-a putut coaliza cu PSOE (Partidul Socialist) și, ca urmare, a ajuns să guverneze Partidul Popular în minoritate, tocmai pentru că Podemos a pus condiția organizării referendumului catalan.

Poate dobândi Catalonia independenta?

Doar dacă guvernul catalan și guvernul central ajung să negocieze un referendum legal în Catalonia, pentru ca oamenii din această comunitate să-și poată decide destinul. Ceea ce s-ar cuveni să se întîmple, în opinia mea. Pentru că formațiunile statale și constituțiile nu sînt un datum, cum consideră unii guvernanți de la Madrid și din alte părți, ci trebuie reconfirmate sau schimbate din vreme în vreme, dacă există o presiune populară. Iar în Catalonia există de multă vreme această presiune.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu