Multitudinea și diversitatea provocărilor specifice începutului mileniului al III-lea, simultan cu modificările ample determinate de globalizare și ascensiunea digitalului, determină nevoia adaptării legislaţiei naţionale şi europene în vederea protejării drepturilor în mediul online.

Carmen Tamara Ungureanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, conducător de doctorat la disciplina Dreptul comerțului internațional. Dumneaei a comentat pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pe marginea perspectivelor şi provocărilor generate de implicațiile Internetului în viața juridică.

0

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneți care este schimbarea de paradigmă pe care era Internetului o aduce în viața juridică. Cum au fost transpuse conceptele de “drepturi”, “libertăți” și “responsabilități” în realitatea virtuală?

Carmen Tamara Ungureanu: Mai întâi, aș vrea să precizez că titlul ales de dvs. se suprapune cu prezentarea pe care am făcut-o la Conferința Națională „Perspective juridice asupra Internetului”, care a avut loc la Iași, pe 28 octombrie, la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Nu știu dacă este doar o coincidență sau ați văzut știrea și ați preluat ideea.

Pentru a răspunde pe scurt la întrebarea dvs., Internetul este omniprezent și se „infiltrează” în toate domeniile dreptului. Prin intermediul Internetului se încheie contracte, fie că părțile sunt consumatori sau profesioniști, se colectează și se prelucrează date cu caracter personal, este pus în discuție dreptul la proprietate intelectuală, concurența loială, salariații pot deveni telesalariați, muncind „de acasă” (teleworking), se fac declarații de impozit online prin e-guvernare, se fac plăți, se fac investiții, are loc cyberbullyig, se joacă jocuri de noroc, se eliberează rețete, publicitatea se face eficient prin intermediul așa numiților „influencers”, prin anumite platforme online se asigură servicii de transport, se cumpără medicamente din farmacii online, se dau consultații medicale, se face publicitate, se fură bani, iar Facebook reunește o mare parte din toate acestea, și în plus, oferă nemurirea.

Au luat naștere, astfel, raporturi care nu beneficiază de o reglementare legală specială. Asta nu înseamnă, însă, că problemele juridice, litigiile, nu pot fi soluționate. Soluții există, și juriștii au acest talent, de a le găsi.

Cum au fost transpuse conceptele de “drepturi”, “libertăți” și “responsabilități” în realitatea virtuală, mă întrebați? Nu cred că aceste concepte au suferit vreo transformare, ci mediul în care se exercită drepturile și se asumă obligațiile este altul, a realității virtuale, cum o numiți, care nu are granițe. Poate percepția utilizatorilor despre acestea s-a „diluat”. Internetul creează iluzia că drepturile noastre sunt la un pas de un „click”. Tot la un pas de un „click” sunt, însă, și obligațiile.

În ce măsură legislația națională și cea europeană au reușit să creeze mecanisme optime de protejare a raporturilor dintre utilizatori în mediul online? Cum sunt reglementate raporturile de ordin juridic în mediul online?

Legislația Uniunii Europene este destul de bogată în această materie, iar România, ca stat membru, a transpus în legislația națională directivele europene, iar regulamentele europene se aplică direct în toate statele membre. Nu știu dacă este locul aici să fac o enumerare a tuturor actelor normative, care sunt multe la număr și acoperă un număr impresionant de materii. De exemplu, este foarte discutată în prezent problema protecției datelor cu caracter personal, pe fondul iminenței aplicării (de la 25 mai 2018) a Regulamentului Uniunii Europene nr. 679/2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date.

Întrebarea dvs. se referă numai la mecanismele de protejare a raporturilor dintre utilizatori. O mare parte a regulilor care protejează utilizatorii nu se referă la raporturile cu alți utilizatori, ci cu furnizorii de servicii online, cum sunt furnizorii de cloud, de exemplu.

Care sunt limitele de reglementare în mediul online? Cu alte cuvinte, care sunt raporturile asupra cărora instanțele naționale nu dețin competenţa de a le soluționa?

Este greu de dat un răspuns precis la această întrebare. Competența jurisdicțională a instanțelor naționale se apreciază de la caz la caz. Utilizatorii de servicii online ar putea să descopere singuri care instanță este competentă pentru soluționarea eventualelor litigii care ar putea lua naștere, dacă ar citi contractul pe care îl încheie. Cred că marea majoritate a utilizatorilor nu sunt conștienți de faptul că atunci când apasă pe o pictogramă ”click”, încheie un contract, care în mediul online, de regulă, poartă denumirea de Termeni și Condiții. De exemplu, dacă aveți cont pe Facebook, ați încheiat un contract cu Facebook, care cuprinde drepturi și obligații pentru ambele părți, mai multe obligații pentru utilizatori și mai multe drepturi pentru Facebook… În caz de litigiu cu Facebook, știți care este instanța competentă pentru soluționarea lui? Vă las să descoperiți singur, citind Termenii și Condițiile cu care ați fost de acord. Veți descoperi că se prefigurează o lungă și spinoasă călătorie!

În era Internetului, raportându-vă la jurisprudența națională și cea europeană, considerați că cetățeanul a dobândit o identitate virtuală, strâns legată de identitatea de ordin juridic?

Nu știu dacă o identitate virtuală, dar un alter ego, da, care de multe ori nu coincide cu ceea ce este individul, ci cu ceea ce ar vrea să fie sau cu ceea ce urmărește să pară că este în ochii celorlalți. Din punct de vedere juridic, acest alter ego, poate fi tras la răspundere, care poate fi civilă, administrativă sau chiar penală, dacă încalcă norme juridice, prejudiciind alte persoane fizice sau juridice.

1

Care sunt perspectivele și provocările pe care le identificați în dezbaterile din viața juridică privind reglementarea raporturilor dintre utilizatori în mediul online?

Există o preocupare, atât la nivel european, cât și național, pentru reglementarea noilor raporturi la care a dat naștere Internetul. Se vorbește despre un Internet Law, ca o ramură distinctă de drept. Eu cred că prevenția este mai bună decât combaterea. Și asta trebuie să vină în primul rând de la utilizatori. Să revenim la exemplul privind protecția datelor cu caracter personal. Deși există o preocupare reală pentru asigurarea protecției datelor cu caracter personal, deși se impun reguli referitoare la transferul transnațional de date, persoanele vizate acționează, în marea majoritate a cazurilor, fără a se preocupa de soarta datelor lor cu caracter personal, fiind „vrăjite” de oferta tehnologică a erei Internetului. Astfel, încheie contracte electronice online de diferite tipuri (fără a fi conștiente întotdeauna că își exprimă consimțământul la încheierea unui contract), cum sunt cele cu rețelele de socializare, cu alți furnizori de cloud, acceptând servicii oferite de aceștia pentru a obține spațiu de stocare a documentelor/fotografiilor/altor creații personale în cloud, pentru a obține o adresă de email, „încarcă” (upload) fotografii, dintre cele mai personale, pe diferite pagini de Internet, își dau acordul, prin intermediul telefoanelor mobile, pentru ca diverse aplicații să le afle localizarea, în timp și spațiu, și alte informații cu caracter personal, toate „gratis”, plătind de fapt cu datele lor cu caracter personal.

Dacă utilizatorii ar acționa conștienți de riscurile care există în mediul online și nu și-ar expune viața privată în ochii tuturor, cred că litigiile s-ar diminua.

Având în vedere faptul că o parte semnificativă din cetățenii statelor devin conectați la realitatea virtuală, dobândind și dezvoltând o identitate virtuală, cum evaluați dumneavoastră perspectiva privind soluționarea spetelor în mediul online de către instanţe “virtuale”?

Instanțe virtuale există deja, (chiar dacă nu au această denumire) și funcționează. Sigur că acestea nu pot fi corespondentul unei instanțe tradiționale, care desfășoară ședințe de judecată în săli de judecată, după niște reguli procedurale prestabilite și cu o anumită solemnitate.

Soluționarea online a litigiilor reprezintă o modalitate de soluționare alternativă la justiția tradițională. Există platforme online private, care asigură rezolvarea disputelor, cum este, de exemplu, Modria Resolution Center. Există și platforme online controlate de stat, cum este cazul platformei SOL (creată prin Regulamentul Uniunii Europene nr. 524/2013 privind soluționarea online a litigiilor în materie de consum). Soluționarea online a litigiilor (SOL) înseamnă „soluţionarea independentă, imparţială, transparentă, eficace, rapidă şi echitabilă, pe cale extrajudiciară, a litigiilor care privesc obligaţiile contractuale rezultate din contractele de vânzare sau de prestări servicii online dintre un consumator care îşi are reşedinţa în Uniune şi un comerciant stabilit în Uniune” prin intermediul unei platforme europene de soluţionare online a litigiilor, numită platforma SOL.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu