Ipocrizia din mediul universitar.

Studiu de caz pornind de la inutilitatea și absurditatea cursurilor de Etică și Deontologie Academică

“Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: << Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin! >> Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.”[1]

Impostorul este “o creatură frumoasă și acerebrală pe care ar trebui s-o avem mereu aici iarna, când nu avem flori la care să ne uităm, și vara, când avem nevoie de ceva rece pentru a ne răcori inteligenţa.”[2] 

Desen autor anonim - Hans Christian ANDERSEN, “Hainele cele noi ale împăratului”

Desen cu autor anonim – Hans Christian ANDERSEN, “Hainele cele noi ale împăratului”

Victor Viorel Ponta[3], Ioan Mang[4], Laura Codruța Kövesi[5], Lia Olguța Vasilescu[6] și Mihai Tudose[7] sunt doar câțiva dintre cei care au fost acuzați în spațiul public de impostură academică pentru plagierea unor fragmente, pasaje sau părți semnificative din lucrarea de doctorat. Cu alte cuvinte, unul dintre aspectele pe care cei menționați anterior le au în comun este acuzația de impostură academică!

Excitant pentru mass media, provocator pentru mediul academic, acuzațiile referitoare la impostură academică au devenit un subiect sensibil, dar care a existat și continuă să se manifeste într-un mediu academic care își afirmă, poate în mod utopic, o anumită verticalitate și o delimitare – dacă nu chiar aparentă – de orice formă de impostură.

Codul de etică[8] și Carta Universităţii din Bucureşti[9] se aseamănă izbitor cu spiritul identificat în tratatele de pace sau constituțiile statelor pe care le considerăm ca fiind democratice. Spiritul lui Aristotel[10], Rousseau[11], Kant[12] este reflectat, într-o oarecare măsură, în spiritul etic și deontologic din cadrul mediului academic. Un spirit ce reflectă un ideal tip de profesor/student, dar care se aproprie mai mult de portretul lui Dorian Gray sau de operele lui Nietzsche[13] sau chiar Sartre[14], pentru că dincolo de fascinanta puritate, în străfundurile ființei umane, indiferent dacă este profesor, student sau profan în raport cu mediul academic, regăsim tentația de a explora lumea dincolo de acest ideal tip[15] al imperativului “trebuie”. Tentație, oarecum irezistibilă, care la un moment dat “iese” la suprafață, depășește aparențele, convenționalul… și își expune în public hidoșenia.

Dincolo de aceste reflecții filosofice, necesare pentru a atinge acel număr minim de semne, revin la problema semnalată la începutul acestui eseu. Ironic, dar adevărat, indiferent de gravitatea acuzațiilor aduse, niciunul dintre politicienii acuzați de impostură academică nu au fost acuzați că sunt impostori cu certificare de absolvire a unui curs de etică.

În schimb, mult mai amuzant, peste câțiva ani există o probabilitate semnificativă de a constata faptul că o anumită parte din doctoranzii şi masteranzii care au absolvit cursurile de etică și deontologie au rămas sau au devenit impostori, dar au primit calificativul “Admis” la un curs de etică.

Paradoxal, frapant și ridicol! O idee utilă eșuează prin a legitima potențiali impostori, de data aceasta, cu certificare tocmai în cursuri de combatere a imposturii.

Dacă în planul abstract al argumentelor cursul de etică se dovedește util și necesar, aplicarea neglijabilă în realitatea sensibilă produce o tensiune între transmiterea unui mesaj de combatere a impostorilor și receptarea acestuia.

În mod concret, cursul nu poate evalua nivelul sau potențialul de impostură din rândul doctoranzilor şi masteranzilor. De fapt, cursul nu evaluează nimic, pentru că nu poate evalua modul în care doctoranzii şi masteranzii se raportează la fenomenul imposturii din mediul academic. Cu toate acestea, din dorința poate excesivă de a face pași în față, Universitatea din București a decis să aplice, totuși, o formă de evaluare, focalizată pe două aspecte: a) numărul de semnături al fiecărui doctorand pe “foaia de prezență”; b) neplagierea unui text de o anumită dimensiune.

Ambele criterii sunt irelevante, dar ridică un anumit nivel de îngrijorare. În timp ce numărul de semnături pot să fie “bifate” la ultima întâlnire, pentru că profesorul nu are cum să verifice semnarea în fals, necunoscând fiecare doctorand/ masterand, cel de-al doilea criteriu “testează” eventuala aroganţă a unor doctoranzi/masteranzi de a trimite, fie și în semn de protest sau pentru a verifica dacă eseurile sunt verificate, un text plagiat sau reformulat de la un alt coleg… Și totuși, dacă îmi scrie mama, sora sau colegul din anul mai mare eseul? Cine poate verifica? Nimeni… Dar este o formă birocratică de a “bifa” îndeplinirea unui criteriu, cel puțin pe alocuri irelevant.

Dincolo de asta, de dragul filosofării, criticii și al îndeplinirii numărului minim de semne obligatorii, vă ridic următoarele probleme identificate în modul în care a fost conceput acest curs.

În primul rând, cursul s-a desfășurat pentru o perioadă scurtă de timp, fiind alocate trei întâlniri pentru o posibilă inițiere a doctoranzilor şi masteranzilor în raport cu standardele de etică și deontologie. Trei întâlniri considerate suficiente pentru cel puțin trei ani de cercetare. Ridicol, absurd și inutil… Exemplul imediat care îmi vine în minte este faptul că o parte semnificativă dintre profesorii universitari nu au internalizat spiritul etic și deontologic, chiar dacă, poate, predau de câțiva ani în mediul academic. Și tot au tendința de a devia spre impostură, conștient sau inconștient. Dar nimeni nu îndrăznește să-i invite și pe profesori la cursuri de etică și să le vorbească despre situațiile în care devin impostori… Într-un fel, consider că de la educarea profesorilor coordonatori și evaluatori ar trebui să se întărească anticorpii universitari care să prevină formele de impostură. Există însă riscul de a descoperi forme agravante de impostură, care, poate, este mai convenabil să rămână doar la nivelul zvonurilor: de la hărțuire sexuală, limbaj ofensator la forme de corupție.

În al doilea rând, durata cursurilor a fost de 6-7 ore. Un exercițiu de sinceritate minimal din partea celor care au participat la aceste cursuri este util pentru a vedea capacitatea de a rezista la un astfel de curs, chiar dacă au fost înserate pauze la un anumit interval de timp. Chiar dacă profesorul a încercat să ne atragă atenția, au fost câteva momente în care împreună cu alți doctoranzi, mintea ne era plecată în altă parte. Corpurile noastre erau prezente în sala de curs, dar atenția noastră… explora alte subiecte de cercetare, probabil.

În al treilea rând, cursul a fost și nu a fost obligatoriu. Prezență minimă de 50%, dar cine să-și asume rolul de jandarm? Profesorul? Dacă îmi trimiteam fratele sau un prieten să meargă în locul meu la aceste cursuri? Dacă rugam pe cineva să semneze în locul meu? Dacă semnam de mai multe ori prezenţa? Nu putem să știm dacă cineva a apelat la aceste tertipuri, josnice, dar care pot fi interpretate, ori ca formă de protest, ori ca formă de indiferenţă sau de batjocură. Nu putem să știm…

În al patrulea rând, formă de evaluare este prezentă, dar în realitate, lipsește … e paradoxal, indiferent dacă cineva povestește meciul dintre România și Turcia, sau povestea lui Prâslea cel voinic, important este ca relatarea să nu fie identificată drept un plagiat. Dacă îi scrie altcineva eseul? Dacă aberează doar pentru a atinge numărul minim de semne, ales poate în mod aleatoriu?

În schimb, pentru a nu fi interpretat în mod greșit, mărturisesc faptul că am apreciat deschiderea și nivelul de problematizare din cadrul cursurilor. Dar asta ține de capacitatea profesorului și interesul doctoranzilor, nu de ideea cursului. Am participat la toate cele trei cursuri, cu observația că la unul dintre cursuri am participat la grupa de sociologie. La acel curs, m-am plictisit îngrozitor, pentru că profesorul a început să prezinte o întreagă istorie a plagiatului. La finalul cursului am avut o discuție extrem de interesantă cu profesorul respectiv. Pe de altă parte, la cursurile domnului profesor Marian Popescu, am discutat probleme aplicate, identificate de doctoranzi. Într-un fel, are și profesorul o contribuție la calitatea cursurilor, la fel ca și doctoranzii prezenți în sală.

Pentru a continua procesul de reflecție pe marginea acestui curs, formulez următoarele întrebări: În ce măsură un curs de etică și deontologie este util dacă este “recepționat” doar de cei care nu au tendința pronunțată de a deveni impostori? Care sunt resursele “implicate” pentru un astfel de curs? Care este mesajul pe care Universitatea din București îl transmite prin intermediul acestui curs?

Ironic, organizarea unui astfel de curs este similară cu condițiile necesare angajării în Parlamentul României. În mod concret, pentru angajarea în această instituție – inclusiv pentru liftieri, personalul de serviciu, șoferi – este nevoie ca persoana în cauză să nu dețină cazier.[16] În schimb, Președintele Camerei Deputaților, deputatul Liviu Dragnea, a fost condamnat de o instanță de judecată, motiv pentru care nu respectă condițiile de integritate. Dar, dumnealui a fost votat în această funcție de majoritatea deputaților din actuala legislatură. Aceasta este diferența care explică acest paradox.

În continuare, vă propun să reflectăm pe marginea Impostorului. Consider necesar definirea Impostorului drept cel care se află într-un sistem unde își asumă o poziție, un statut, fără a respecta în totalitate regulile stabilite în cadrul sistemului respectiv, reguli corespunzătoare poziției, statutului în cauză. Simplificând, un Impostor este acela care afirmă despre el că este sau a fost Ceva, pe baza unor demersuri, publicații, idei sau acțiuni, când de fapt, acestea nu îi aparțin.

Mai mult, în mod paradoxal, în momentele în care am fost atent la cursurile de etică, în mod ironic, am identificat tehnici și metode de impostură. Pentru a clarifica această afirmație, subliniez faptul că un impostor desăvârșit este cel care cunoaște principiile și cazurile de etică și deontologie. Cunoaște regulile, dar explorează slăbiciunile normelor sau a celor care le aplică sau verifică corectitudinea aplicării acestora. Desăvârșirea o atinge când reușește să ascundă, să falsifice sau să șteargă orice formă de impostură, asemenea unui criminal care șterge urmele, înlătură martorii, cadavrele sau arma crimei, astfel încât nimeni să nu-l bănuiască măcar că este un criminal. Atunci când nu există suspiciuni, ci dimpotrivă aprecieri, în acel moment, impostorul se “ridică” deasupra tuturor, devine un “maestru” al imposturii. Sau poate că impostura este un cuvânt prea mic în fața acestei forme de “desăvârșire”.

Fascinant, provocator… și în același timp, înfiorător de admirabil!

Posibile soluții:

1) Organizarea cursurilor pentru o perioadă de 3 ani, 2 ore pe săptămână;

2) renunțarea la condițiile de obligativitate;

3) renunțarea la evaluare și atestare;

4) fiecare doctorand, înaintea susținerii lucrării de doctorat, să “treacă” prin Comsia de Etică a Universității.

Eseu realizat pentru promovarea cursului de Etică și Deontologie Academică. Criticile prezentate în acest eseu pot reprezenta subiecte de reflecție și de acțiune pentru mediul academic românesc, în vederea îmbunătățirii sau regândirii structurii cursului de Etică și Deontologie Academică.

[1] Hans Christian ANDERSEN, “Hainele cele noi ale împăratului”, în Hans Christian ANDERSEN, Poveşti, traducere de Alexandru Philippide, p. 84, accesat la 10 noiembrie 2017, disponibil la http://www.bp-soroca.md/pdf/povesti.pdf .

[2] Oscar WILDE, Portretul lui Dorian Gray, traducere Magda Teodorescu, Bucureşti, Editura Polirom, 2013 [1890], p. 4.

[3] A se vedea Universitatea din Bucureşti – Comisia de Etică, “Procedee de plagiere în teza de doctorat semnătă de Victor Ponta”, accesat la 10 noiembrie 2017, disponibil la

http://www.unibuc.ro/n/organizare/docs/2012/iul/20_12_13_40Procedee_si_tipuri_de_plagiere_in_teza_lui_Victor_Ponta.pdf .

[4] A se vedea Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, HOTĂRÂREA Nr. 939 din data de 5 septembrie 2012, accesată la 10 noiembrie 2017, disponibilă la http://cne.ancs.ro/wp-content/uploads/2012/10/Hotarare-CNE-inregistrata-cu-nr-939-si-Raport-finl-nr-938.pdf .

[5] A se vedea Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU), Raport comun asupra Tezei de doctorat “Combaterea crimei organizate prin dispoziţii de Drept Penal” susţinută în anul 2011 de dna. Laura Codruța Kövesi, accesat la 10 noiembrie 2017, disponibil la http://www.cnatdcu.ro/wp-content/uploads/2016/04/Raport-comun-nesemnat-LCK.pdf .

[6] A se veadea Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (CNECSDTI), Raport final nr. 2144 din data de 12.06.2015 privind soluţionarea sesizării înregistrată la CNECSDTI cu nr. 2014 din 22.12.2014, accesat la 10 noiembrie 2017, disponibil la http://cne.ancs.ro/wp-content/uploads/2015/09/Raport-final-nr-2144.pdf .

[7] A se vedea Dora VULCAN, “Tudose, încă un plagiat. Cartea, scrisă ca doctorand la Academia SRI și tipărită la editura SRI”, Revista 22, 3 iulie 2017, accesat la 10 noiembrie 2017, disponibil la http://revista22online.ro/70263972/tudose-nc-un-plagiat-cartea-scris-ca-doctorand-la-academia-sri-i-tiprit-la-editura-sri.html .

[8] A se vedea Codul de etică al Universității din București, accesat la 10 noiembrie 2017, disponibil la http://www.unibuc.ro/n/despre/Codul_de_etica_al_Universitatii_din_Bucuresti.php .

[9] A se vedea Carta Universităţii din Bucureşti, accesată la 10 noiembrie 2017, disponibilă la http://www.unibuc.ro/n/organizare/senat-ub/docs/2016/sep/27_13_41_23Carta_Universitatii_din_Bucuresti_2016.pdf .

[10] A se vedea ARISTOTEL, Etica nicomahică, traducere, studiu introductiv, comentarii şi index de Stella Petecel, Bucureşti,  Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1988 (ediţia a II-a, IRI, 1998).

[11] A se vedea Jean Jacques ROUSSEAU, Emil sau despre educaţie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.

[12] A se vedea Immanuel KANT, Critica rațiunii practice, traducere precedatã de o schiţă biografică şi o introducere de Traian Brăileanu, Bucureşti, Editura Paideia, 2003; Immanuel KANT, Ideea critică şi perspectivele filosofiei moderne – Răspuns la întrebarea “Ce este luminarea ?”, Bucureşti, Editura Paideia, 2000.

[13] A se vedea Friedrich NIETZSCHE, Aşa grăit-a Zarathustra, traducere de Horia Stanca, ediţia a 4-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012.

[14] A se vedea Jean-Paul SARTRE, Fiinţa şi Neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, traducere de Adriana Neacşu, Piteşti, Editurra Paralela 45, 2004.

[15] A se vedea Max WEBER, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.

[16] A se vedea pagina de facebook a deputatului USR, Claudiu Năsui, postarea din data de 9 august 2017, accesată la 10 noiembrie 2017, disponibilă la https://www.facebook.com/ClaudiuNasuiUSR/posts/1379579452131539 .

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu