Interviu/ Codru Vrabie, activist, despre raportul MCV: “Comisia Europeană spune că micile progrese remarcate sunt, de fapt, «o frecţie la un picior de lemn»”

Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de Cooperare și de Verificare, prezentat la 15 noiembrie a.c., semnalează îngrijorările Comisiei în legătură cu provocările la adresa independenței sistemului judiciar, manifestând rezerva aplicării în practică a recomandărilor 2, 7 şi 12. La 10 ani de la aderarea în Uniunea Europeană, în perspectiva deţinerii Președinției Consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a anului 2019, menţinerea MCV aduce în discuție, în același timp, capacitatea României de a deveni un membru cu drepturi depline în cadrul Uniunii Europene.

Codru Vrabie este activist, trainer și consultant în domeniul bunei guvernări, cu preocupări privind reformele anticorupție în justiție și administrație. Cu susținerea APADOR-CH și a altor 18 organizații neguvernamentale, Codru a candidat pentru un post de reprezentant al societății civile în Consiliul Superior al Magistraturii.

În interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, Codru Vrabie a analizat ce trebuie să (nu) facă România, în contextul progreselor şi provocărilor semnalate de Comisia Europeană prin Raportul Mecanismului de Cooperare si de Verificare din noiembrie a.c..

Foto/ Daniel Vrăbioiu

Vladimir Adrian Costea: Care sunt progresele pe care Comisia Europeană le semnalează în raportul MCV pentru România din noiembrie 2017, în raport cu punerea în aplicare a celor 12 recomandări formulate de Comisie în ultimul său raport privind MCV, din ianuarie 2017?

Codru Vrabie: Depinde foarte mult în ce cheie vrei să citeşti acest Raport, pentru că el conţine, desigur, şi câteva aspecte pozitive. Dar cred că e foarte important să reţinem o formulare din concluziile prezentate la pagina 13: „deși progresele înregistrate au adus unele obiective de referință mai aproape de îndeplinire, Comisia nu poate încă să concluzioneze că, în această etapă, vreunul dintre obiectivele de referință este îndeplinit în mod satisfăcător.” (Pentru „obiectivele de referinţă”, în alte documente, se mai folosesc denumirile de benchmark-uri sau „condiţionalităţi”.) Cu alte cuvinte, Comisia Europeană spune că acele mici progrese pe care le-a remarcat sunt, de fapt, «o frecţie la un picior de lemn», întrucât Raportul menţionează, tot în concluziile de la pagina 13, că „Provocările la adresa independenței sistemului judiciar și punerea acesteia sub semnul întrebării [reprezintă], de asemenea, un motiv persistent de îngrijorare.”

Dacă vrem neapărat, putem să ne batem în piept că am progresat în privinţa adoptării codurilor de conduită pentru parlamentari şi miniştri, că Parlamentul a creat o Comisie specială pentru alinierea noilor Coduri (civil, penal, de procedură civilă şi de procedură penală) cu Deciziile Curţii Constituţionale, că Ministerul Justiţiei pare să fie mai atent la obiectivele asumate prin Strategia de dezvoltare a sistemului judiciar, că în Consiliul Superior al Magistraturii s-a adoptat un document cu priorităţi până în 2022, că a început să funcţioneze sistemul de prevenire a conflictelor de interese în achiziţiile publice, că au reînceput misiunile de monitorizare sub egida Strategiei Naţionale Anticorupţie, ori că a devenit deplin operaţională Agenţia Natională pentru Administrarea Bunurilor Indisponibilizate.

Dar trebuie să remarcăm cel puţin două lucruri în privinţa acestor progrese: Primul este că lista cu progrese evocă un limbaj de lemn absolut atroce! Dacă reprezentanţii statului nu pot explica lucrurile astea într-un limbaj simplu, pe înţelesul omului obişnuit, înseamnă că nu am făcut niciun progres substanţial, ci ne legăm de tehnicalităţi, adică «dregem busuiocul.» Al doilea este că absolut toate progresele din listă sunt, de fapt, atribuţii fireşti ale acelor instituţii. Dacă am ajuns ca reprezentanţii statului să se laude că nişte instituţii fac exact ce se aşteaptă de la ele, adică îşi îndeplinesc menirea pentru care au fost înfiinţate, înseamnă că acei reprezentanţi n-au înţeles nimic din povestea lui H.C. Andersen despre împăratul cel gol. Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm şi faptul că, timp de aproape 13 ani, statul român nu a reuşit să asigure pe deplin, în primul rând pentru noi, românii (nu pentru UE!), o justiţie imparţială şi independentă.

Care sunt recomandările pe care România nu le-a îndeplinit în acest an? Cum îţi explici neîndeplinirea acestor recomandări?

În esenţă, România încă n-a dus la bun sfârşit cele 4 obiective de referinţă şi nu a îndeplinit pe deplin niciuna dintre cele 12 recomandări. Chiar dacă am primit calificativul «satisfăcător» la 2-3 dintre ele, trebuie remarcat că nu există vreo recomandare care să fi fost eliminată. Aşadar, suntem ca un student care a bălmăjit câte ceva la 2-3 colocvii sau parţiale, dar încă nu şi-a luat examenele şi nici nu se poate gândi la o medie generală care să-i permită obţinerea bursei de merit. Aş mai remarca un lucru faţă de cele 12 recomandări şi aşa-zisele progrese, pentru că mi se pare foarte important de subliniat: Comisia Europeană încă nu a introdus nimic nou în Raportul din noiembrie faţă de cel din ianuarie. Cu alte cuvinte, Comisia nu schimbă regulile în timpul jocului, ceea ce dovedeşte nu doar loialitate, ci şi dorinţa sinceră de a vedea că România se poate «elibera» de MCV.

Revenind la întrebare, cred că există trei explicaţii posibile şi voi lăsa la aprecierea cititorilor să decidă care dintre ele este cea mai plauzibilă. Dar cred că ar prinde bine o recapitulare, în loc de introducere: În urmă cu un an, pe vremea Guvernului tehnocrat, se pare că Ministerul Justiţiei şi Comisia Europeană ar fi convenit asupra unui nou mod de redactare a Rapoartelor MCV, lăsând în urmă vechea naraţiune plictisitoare, cu descrieri de pagini întregi ale poziţiilor exprimate de diverşi actori instituţionali; în schimb, a fost adoptată o modalitate mai practică, mai la obiect. Aşa au apărut, în Raportul din ianuarie 2017, aceste 12 recomandări punctuale (care amintesc, pe alocuri, de «lista lui Barroso» din vara anului 2012).

Aşadar, o primă explicaţie ar putea fi că oficialii de la Bucureşti (care au trecut prin trei ministeriate diferite la justiţie, în ultimul an) încă nu s-au putut adapta la cerinţele noii abordări şi mai au nevoie de ceva timp până să-şi dea seama de unde să le «apuce.» O a doua explicaţie ar putea fi că problemele justiţiei şi anticorupţiei din ţara noastră sunt atât de adânci şi dificile, încât ele necesită o acţiune mai susţinută, mai îndelungată decât s-ar putea realiza (astfel încât să fie cu adevărat vizibil) pe parcursul unui singur an de zile. O a treia explicaţie ar putea fi că, în perioada scursă din ianuarie încoace, autorităţile publice (Guvernul, Parlamentul, CSM, poate chiar şi CCR) au avut alte preocupări decât îndeplinirea recomandărilor din MCV.

Însă tot Comisia Europeană ne dă şi cheia prin care putem descifra care dintre explicaţiile oferite aici este cea adecvată, atunci când scrie, tot la pagina 13 din Raport: „Comisia rămâne de părere că, prin cooperarea loială între instituțiile statului, printr-o orientare politică ce menține cu fermitate realizările anterioare și prin respectarea independenței sistemului judiciar, România va fi în măsură, în viitorul apropiat, să pună în aplicare recomandările restante din cadrul MCV.” Mai exact, Comisia ne spune că, acum, relaţiile dintre autorităţi nu pot fi caracterizate nici prin loialitate, nici prin cooperare; în plus, că lucrurile nu se vor schimba, dacă nu se umblă chiar la metodă, adică la orientarea politică. Astfel, aş adăuga, foarte tranşant, că nu e vorba nici de lipsă de competenţă, nici de lipsă de capacitate (primele două explicaţii), ci pur şi simplu de lipsă de bunăvoinţă (a treia explicaţie), dar cred că cititorii îşi pot trage propriile concluzii.

Care este semnalul de alarmă pe care Comisia Europeană îl transmite prin intermediul ultimului raport MCV? În ce măsură este întemeiată rezerva Comisei cu privire la aplicarea practică a recomandărilor 2, 7 și 12?

Semnalul de alarmă este chiar cel privitor la orientarea politică. Din nefericire, eu cred că nu a fost înţeles, după cum observăm din recenta rezoluţie a principalului partid de guvernământ. Sau poate a fost o nouă «eroare de comunicare» ori am înţeles eu greşit. Sau poate fi vorba de nişte reacţii politice mai brutale faţă de nişte schimbări foarte adânci, care au loc în societatea românească dincolo de capacitatea de control şi de înţelegere a partidelor aflate la guvernare, aşa cum arată Sorin Cucerai sau Barbu Mateescu. Cheia de interpretare s-ar putea găsi şi în noul clivaj dintre ordine şi libertate, însă mi se pare destul de clar că tendinţa din orientarea politică actuală (observată şi în privinţa abuzului în serviciu, şi în cea a legilor justiţiei ori a Inspecţiei Judiciare) pare să fie cea acuzată de Comisia Europeană, anume o provocare la adresa independenţei sistemului judiciar.

Recomandarea 2 se referă la codurile de conduită pentru parlamentari şi pentru miniştri. Înainte de-a ne uita la rezervele Comisiei, haideţi să subliniem ce ne doare pe noi, că doar cetăţenii României sunt mai importanţi decât UE în relaţia cu Parlamentul şi Guvernul, care sunt ale noastre. Codul pentru miniştri nici măcar nu poate fi găsit pe site-ul Guvernului, iar cel pentru parlamentari pare o glumă proastă, nu doar pentru că regurgitează redundant nişte prevederi constituţionale, ci mai ales pentru că nu porneşte de la identificarea valorilor fundamentale pe care ar trebui să le întruchipeze un deputat sau senator. În aceste condiţii, oamenii de la Bruxelles, având tot două mâini şi două picioare, e normal să aibă aceleaşi rezerve sau observaţii, chiar dacă le exprimă într-un alt limbaj.

Recomandarea 7 se referă la programul colectiv al CSM, la priorităţile acestei instituţii până în 2022. Eu amintesc că acest document a fost adoptat în februarie, fără contribuţia reprezentanţilor societăţii civile; ba mai mult, eu cred că CSM a funcţionat neconstituţional până în septembrie, dar nu insist pe acest subiect. Apoi, oricine citeşte documentul rămâne cu nişte întrebări legate în primul rând de felul în care crede CSM că va putea măsura ce contribuţie va fi avut, an de an, la îndeplinirea acelor obiective; prin contrast, SDSJ sau SNA chiar au obiective măsurabile. Repet, oamenii de la Bruxelles au şi ei capul pe umeri şi nu şi-l folosesc doar de frumuseţe, deci e normal să aibă rezerve faţă de documente cum e cel adoptat de CSM, tocmai pentru că pare neserios.

Recomandarea 12 se referă la ANABI, despre care eu cred că merge pe drumul cel bun. Cred că cea mai mare provocare pentru ANABI este să elimine din mentalul colectiv mitul că înlocuieşte ANAF în privinţa confiscărilor, pentru că nu-i adevărat. În continuare, de confiscări se ocupă ANAF, în timp ce ANABI se ocupă în primul rând de sechestre şi de valorificare. Mai exact, de-acum înainte, pentru că ANABI are o bună evidenţă a sechestrelor instituite de magistraţi în noile dosare, ANAF îşi va putea face treaba mai eficient. Însă, pentru confiscările din trecut, din dosarele pornite în perioada când ANABI nu exista, responsabilitatea rămâne la ANAF, fără a putea fi împărţită în vreun fel cu ANABI. Cea de-a doua provocare pentru ANABI este legată de valorificare, mai cu seamă de reutilizarea în scopuri sociale a bunurilor care chiar sunt confiscate, însă propunerea de regulament, lansată în octombrie, pare să meargă pe drumul cel bun.

Pentru mine, e mult mai îngrijorătoare nota finală de la Recomandarea 10, privind DNA, la pagina 11 din Raport: „În cazul apariției unor presiuni cu efecte negative asupra luptei împotriva corupției, Comisia s-ar putea vedea obligată să reevalueze această concluzie.” Revenind la metafora cu studentul, de la începutul acestui interviu, trebuie să remarcăm faptul că acesta este echivalentul unui examen de licenţă, deci nu vom fi lăsaţi să-l trecem cu un amărât de 5, ci ni se cere notă mare! Cred că, alături de aprecierea politică din concluzii, unde este tras semnalul de alarmă privind orientarea politică a coaliţiei de guvernare, această evaluare tehnică, de la Recomandarea 10, este cea mai dură critică adusă României în ultimii 10 ani, chiar dacă este pusă într-un limbaj voalat, diplomatic.

Cum sunt reflectate independența justiției și nivelul de funcționare al statului de drept în raportul MCV?

Independenţa justiţiei este reflectată la nivelul îngrijorărilor despre care am discutat deja. Poate ar trebui precizat că independenţa justiţiei este un concept corelat, de fapt, cu principiul separaţiei puterilor în stat, care este prezent chiar în art. 1 din Constituţia României, alături de supremaţia legii. Despre statul de drept ori supremaţia legii nu se discută în mod direct în acest Raport, însă e firesc să fie aşa, din cel puţin două considerente: Întâi, pentru că Raportul din noiembrie se limitează, aşa cum am arătat deja, doar la cele 12 recomandări din ianuarie. Apoi, pentru că MCV are acest defect structural, pe care l-am mai criticat şi în interviul nostru din mai, şi cu alte ocazii: omite cu bună ştiinţă să facă referire la criteriile de la Copenhaga, care ar putea acoperi şi chestiunea privind statul de drept. (Dacă vrem să aducem discuţia la un nivel chiar şi mai actual, putem extinde critica asupra MCV cu privire la ignorarea semnalelor despre egalitate, demnitate, drepturi fundamentale, ori chiar cu privire la idealul ca, prin imparţialitate şi independenţă, justiţia să devină ceva plictisitor, neinteresant pentru opinia publică.)

Totuşi, dacă prin îngrijorările Comisiei faţă de independenţa justiţiei înţelegem şi problemele privind supremaţia legii, nu doar pe cele privind separaţia puterilor, Raportul MCV din noiembrie reflectă mai degrabă neajunsuri. De exemplu, avem restanţe grave faţă de Recomandarea 9, unde ni se atrage atenţia că există parlamentari care ar trebui excluşi din forul legislativ suprem, pentru că există decizii judiciare sau administrative conform cărora le este interzisă ocuparea unor funcţii de demnitate publică. Faţă de o asemenea nesocotire a supremaţiei legii, noi, românii, se pare că ne-am resemnat, însă europenii sunt cu adevărat consternaţi. Şi, câtă vreme vor avea motive de consternare, ne vor menţine sub monitorizare.

Ce rămâne de făcut în perioada următoare? Ce trebuie să (nu) facă România?

România încă nu şi-a definit un mecanism serios pentru managementul strategic al reformelor în justiţie. Sigur, avem câteva documente programatice bunicele (cel puţin SDSJ şi SNA, alături de infrastructura COMS), dar încă nu vedem o mişcare asumată, energică, în sensul promovării unor reforme consensuale şi utile. Dimpotrivă, ne pierdem energiile în controverse legate de teme care nici n-ar fi trebuit să existe pe agenda decizională. Să ne amintim doar câtă energie am irosit cu toţii pe marginea subiectului privind numirea procurorilor-şefi, dacă să fie păstrat sau eliminat Preşedintele din procedură; în cele din urmă, a rămas aşa cum e reglementat din 2005, pentru că problemele nu sunt la acel nivel de decizie, ci la procedura preliminară, prin care ministrul decide pe cine să nominalizeze.

Aşadar, ne rămâne să ne concentrăm pe a face lucruri bune, cu bunăvoinţă şi bună-credinţă, respectiv să nu ne irosim timpul şi resursele în controverse inutile. De exemplu, în analiza pe care am făcut-o despre legile justiţiei, am identificat cam 160 de propuneri pozitive, utile, care ar putea contribui la mai buna funcţionare a instanţelor şi parchetelor. Astfel de propuneri ar fi trebuit să vină de la COMS ori de la altă structură de management strategic al reformelor în justiţie. De aici mai departe, dacă şefii partidelor parlamentare ar agrea să adopte doar aceste propuneri consensuale în procedura de urgenţă, sunt convins că asta ar mări încrederea cetăţenilor şi în justiţie, şi în politicieni. Dacă, în schimb, rămânem concentraţi doar pe cele vreo 40 de propuneri controversate, dintre care cam 15 sunt chiar inacceptabile, riscăm să ne blocăm pe o «linie Maginot,» într-o confruntare de uzură, care nu ne poate aduce nimic bun în viitor.

Raportat la orizontul temporal 2018 – 2020, în ce condiții consideri că este oportună menținerea/ridicarea MCV?

Mie mi se pare evident că oficialii de la Bruxelles îşi doresc să ne poată face acest cadou, ridicarea MCV, fie cu ocazia Centenarului, fie cu ocazia preşedinţiei rotative a Consiliului UE. Am mai discutat despre motivele unui astfel de cadou şi în precedentul interviu. Numai că România pare că face tot ce-i stă în putinţă să nu merite cadoul! Culmea e că România pretinde că-şi doreşte cadoul, după care nu doar că nu face nimic ca să-l merite, ci dimpotrivă, sfidează Bruxellesul, pretinzând că acest cadou i se cuvine. Cred că aşa face şi un copil răzgâiat, pe la vârsta de 13 ani, când îşi doreşte o bicicletă, dar crede că i se cuvine să primească o bicicletă; şi pune presiune pe părinţi, să-i dea bicicleta dorită, chiar înainte de-a împlini 14 ani. Desigur, metafora asta mi-e la îndemână, dacă luăm în considerare anii scurşi de la momentul când România a încheiat negocierile de aderare la UE, în decembrie 2004.

Eu rămân la părerea că România are nevoie de MCV, pentru protecţia propriilor săi cetăţeni în faţa propriilor lor politicieni, mai mult decât ar avea nevoie Comisia Europeană sau celelalte state-membre UE; şi, din cauza evenimentelor care s-au succedat în acest an, mai cred că MCV trebuie menţinut cel puţin până în 2023, când îşi va începe activitatea următorul CSM. Dar, când îmi dau seama că-n 2024 vom avea toate cele patru tipuri de alegeri (locale, parlamentare, prezidenţiale şi europarlamentare), aş mai aştepta cu MCV până în 2026, să nu cumva să am vreo surpriză. Îmi pare rău că nu pot fi mai optimist…

Foto/ Bogdan Vasile

Din 1998, Codru a lucrat cu mai multe organizații ale societății civile, la nivel local, național și internațional. Licențiat în științe politice și drept, masterat în afaceri europene și administrație publică, Codru lucrează din februarie 2014 cu Asociația Funky Citizens, alături de care promovează democrația participativă, responsabilitatea și transparența în spațiul public.

În perioada 2007-2012 Codru a fost reprezentantul organizațiilor societății civile în Consiliul Național de Integritate, iar între 2010-2014 a fost membru în consiliul de coordonare al rețelei internaționale FOIAnet–Freedom of Information Advocates Network. În 2013, Codru a elaborat primul raport pentru România în cadrul Mecanismului Independent de Raportare al OGP–Parteneriatul pentru Guvernare Deschisă.