Consultarea sindicatelor în elaborarea politicilor publice nu a înregistrat în ultimii ani progrese semnificative, motiv pentru care opțiunile angajaților se regăsesc rareori în deciziile luate de decidenții politici. Atât în România, cât și în Uniunea Europeană, obstacolele continuă să persiste, generând noi tensiuni și nemulțumiri între angajatori și angajați.

Minel Ivașcu, vicepreședintele Blocului Național Sindical (BNS), coordonator al activității confederației în domeniul afacerilor europene din 2016, a analizat perspectivele și provocările privind implicarea sindicatelor în definirea şi adoptarea politicilor publice, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Foto: Cotidianul

Foto: Cotidianul

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi care este rolul sindicatelor în definirea şi adoptarea politicilor publice. De ce este importantă implicarea sindicatelor în procesul decizional?

Minel Ivașcu: În Romania, sindicatul promovează interesele profesionale, economice şi sociale, sportive şi culturale ale membrilor  săi şi apără drepturile prevăzute în legislaţia naţională, pactele, tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care Romania este parte, precum şi în contractele colective de muncă. Principalul mijloc la dispoziţia sindicatelor în realizarea scopului şi obiectivelor lor îl reprezintă dialogul social.

Organizația Internațională a Muncii definește dialogul social ca reprezentând toate tipurile de activități în care partenerii sociali interacţionează, precum: negociere, consultare sau simplu schimb de informații între reprezentanți ai Guvernului, angajatorilor și lucrătorilor pe domeniile de interes comun de natură economică și socială.

Organizaţiile lucrătorilor şi cele ale angajatorilor, cei doi actori relevanţi pe piaţa muncii, trebuie să fie jucători activi în tot ceea ce inseamnă politici publice cu impact asupra pieţei muncii. Realitatea ne-a arătat că un motiv important pentru implicarea lucrătorilor este deficitul de democrație în lumea corporațiilor. Implicarea lucrătorilor a dat sistemului de decizie a corporațiilor mai multă legitimitate democratică. Acest deficit de democrație a fost un aspect atât de important, încât a impus drepturile lucrătorilor la informare, consultare și negociere colective, acestea fiind recunoscute ca drepturi fundamentale europene. Implicarea lucrătorilor în definirea şi adoptarea politicilor publice are în vedere pe de-o parte, sprijinirea mediul economic în găsirea unui mix  între competitivitate economică și progres social şi pe de altă parte, întărirea democrației  în piața muncii prin implementarea drepturilor sociale. Colaborarea şi dialogul între cei doi parteneri sociali, implicarea guvernului în acest proces ca factor esenţial în realizarea concertării, pot constitui instrumente proactive pentru încheierea  unor acorduri şi înţelegeri care să conducă la anticiparea unor schimbări sociale şi economice, cu precădere cele referitoare la: ocuparea forței de muncă, productivitate, sănătate și securitate în muncă, dezvoltarea de competenţe, nondiscriminare, migraţie, etc.

În acelaşi timp, trebuie avut în vedere şi un alt aspect, neglijat de multe ori de către sindicate,  lucrătorii dintr-o companie, sunt şi membri ai comunitaţii în care trăiesc (comună, oraş), ei sunt interesaţi de toate deciziile politice şi administrative care au impact asupra comunităţii, asupra lor şi familiilor lor. De aici şi necesitatea sindicatelor de a fi un exponent al nevoilor şi intereselor membrilor în relaţia cu administraţiile locale în influenţarea politicilor adoptate la acest nivel.

În ce masură sindicatele din Romania au un cuvânt de spus în conturarea politicilor publice? Care sunt domeniile de politică în cadrul cărora sindicatele dispun de o voce puternică?

Politicile publice se materializează prin acte normative adoptate de instituţiile decidente competente şi puse în aplicare de către toţi factorii cu atribuţii în domeniu. În acest proces, distingem următoarele etape: identificarea nevoilor şi iniţierea unui proiect de document (program, strategie, proiect de lege, etc), adoptare, implementare, monitorizarea şi evaluarea rezultatelor şi, eventual, corectarea unor deficienţe constatate.

Sindicatele pot juca un rol important în aproape toate etapele enumerate mai sus.

În scurta istorie a mişcării sindicale din România, sindicatele au fost prezente mai ales în etapele de iniţiere şi adoptare prin formularea, promovarea şi susţinerea unor observaţii şi amendamente la iniţiative de politici publice, în procesul de consultare publică. În celelalte etape, sindicatele nu au fost implicate, legiuitorul neoferindu-le atribuţii. Chiar şi în acest context, unele organizaţii sindicale au monitorizat implementarea unor politici publice şi au făcut publice evaluările asupra modului în care s-a desfăşurat acest proces şi care au fost rezultatele. În ultimii zece ani, rolul sindicatelor a scăzut dramatic în acest proces. Consultarea sindicatelor pe proiectele de acte normative aflate în dezbatere s-a redus la o simplă informare, aproape toate observaţiile şi propunerile acestora fiind ignorate de decidentul politic, indiferent de partidul sau alianţa care a condus ţara. Un exemplu care poate fi considerat  chiar o dovadă de dispreţ faţă de partenerii sociali, constă în decizia Guvernului României de a modifica legislaţia fiscală în domeniul muncii prin transferul contribuţiilor plătite de angajatori către sistemul public de pensii şi Fondul Naţional Unic pentru Asigurări de Sănătate, în sarcina salariatului, în condiţiile în care organizaţiile sindicale, organizaţiile angajatorilor (companii mari şi mici) s-au exprimat public împotriva unei asemenea decizii, decizie care în opinia mea îndepărtează România de modelul social european.

Care sunt problemele cu care se confruntă sindicatele în vederea implicării în procesul decizional?

Asigurarea unui cadru legislativ coerent şi stimulativ pentru implicarea partenerilor sociali, existenţa unui cadru instituţional adecvat pentru dezbateri, sprijinirea partenerilor sociali în vederea creşterii capacitaţii administrative a acestora  prin facilitarea accesului la programe de pregătire şi la instrumente publice de finanţare, precum şi deschiderea guvernelor în preluarea propunerilor venite de la parteneri sunt premise pentru o colaborare utilă tuturor actorilor implicaţi.

Organizațiile lucrătorilor și ale angajatorilor trebuie să fie reprezentative și să reflecte interesele membrilor pe care îi reprezintă. Dialogul cu parteneri slabi sau nereprezentativi nu va putea fi unul eficient. Organizațiile partenerilor sociali care nu sunt independente de Guvern și de politicile acestuia pot, de asemenea, prin poziţii artificiale și dependente, să influenţeze negativ procesul de dialog social.

Atât Guvernul, cât și organizațiile lucrătorilor și cele ale angajatorilor trebuie sa-și cunoască scopul atunci când se implică în dialogul social. Este necesar ca partenerii să aibă un anumit nivel de încredere unii în alții precum și voința politică de a se implica în acest proces. În ciuda punctelor de vedere și a scopurilor divergente partenerii sociali trebuie să fie capabili să identifice obiective și priorități comune. Partenerii trebuie să se recunoască reciproc în procesul de dialog. Pentru a asigura dezvoltarea sustenabilă și o piață a muncii inclusivă este nevoie de dialog social care poate funcționa atât ca un mijloc de prevenire a tensiunilor economice și sociale, dar și ca mecanism de reglare a intereselor și nevoilor economico-sociale. Partenerii sociali și guvernul trebuie să fie preocupaţi de construcţia și de menținerea  încrederii reciproce între părți. Acest lucru este întotdeauna mai dificil de realizat acolo unde există un trecut în care au existat conflicte, suspiciuni și lipsă de încredere.

Există disensiuni sau interese partizane în cadrul sindicatelor? Reprezintă acestea, obstacole în vederea implicării imparţiale în procesul decizional?

Şi în cadrul unei familii există uneori disensiuni între membrii acesteia cu privire la unele decizii ce trebuie luate. Nici organizaţiile sindicale nu fac excepţie. Acestea sunt alcătuite din lucrători care activează în locuri de muncă diferite, sau companii diferite, au aspiraţii proprii, afinităti, chiar şi de natură politică, iar unii dintre membri sunt tentaţi în diverse circumstanţe să le pună pe agenda organizaţiei. În opinia mea, democraţia sindicală este una funcţională. În promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale, sportive şi culturale ale membrilor  săi, sindicatele îşi stabilesc propriile strategii. Deciziile se iau cu majoritate de voturi, astfel încât să reprezinte voinţa cât mai multor membri, în limitele cadrului legal şi al statutului adoptat. Sindicatele reuşesc să reziste diverselor tentaţii şi provocări, în special de natură politică, dar nu numai, dacă pe de o parte leadershipul rămane fidel misiunii şi nu incearcă să manipuleze membrii pentru un scop ascuns, iar pe de altă parte membrii organizaţiei sindicale sunt atenţi la deciziile şi activitatea celor aleşi şi corijează eventualele derapaje ale acestora. În cazul în care Sindicatul ajunge să aibă poziţii partizane faţă de alte interese decât cele ale membrilor, acesta îşi va pierde legitimitatea şi va deveni el însuşi un obstacol în cadrul unui proces decizional în care toate părţile să aibă de câştigat.

Care sunt actualele provocări cu care se confruntă reprezentanţii sindicatelor din România?

Tradiţia şi experienţa în domeniul sindical sunt tinere în România, ca şi organizaţiile care activează în acest domeniu. Cu toate acestea, procesul de maturizare a mişcării sindicale se desfăşoară rapid, urmare mai ales a modului în care unii factori externi actionează asupra sindicatelor. În ultimii zece ani, organizaţiile sindicale s-au confruntat cu modificări ale legislaţiei care stabileşte, modul de organizare şi funcţionare a sindicatelor, instrumentele şi pârghiile la dispoziţia acestora în promovarea şi apărarea intereselor lucrătorilor, cadrul instituţional de relaţionare cu partenerii de dialog social şi decidenţii politici. Multe din modificările operate au încorsetat activitatea sindicatelor, au limitat drepturile salariaţilor şi ale organizaţiilor sindicale în reprezentarea intereselor propriilor membri; două exemple, criterii mai restrictive de obţinere a reprezentativităţii la nivel de companie şi sector de activitate de către sindicate, concomitent cu modificarea structurii sectoarelor de activitate. Unele modificări au fost făcute chiar cu încălcarea unor convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi ale unor directive ale Uniunii Europene. Pe lângă aceste elemente de natură legislativă, s-a apelat şi la diverse practici de subminare a puterii şi coeziunii organizaţiilor sindicale care nu au abdicat de la obiectivul de reprezentare onestă a intereselor membrilor de sindicat. Înfiinţarea la sugestia conducerilor unor companii a unor sindicate “galbene”, care să vicieze procesul de negociere a contractelor colective de muncă în defavoarea salariaţilor, neacceptarea opririi cotizaţiei sindicale pe ştatul de plată, de altfel singura sursă de finanţare a unui sindicat şi presiunile la care membri de sindicat au fost supuşi pentru retragerea dintr-o organizaţie sindicală sub ameninţarea disponibilizării, reprezintă numai câteva exemple de practici neloiale faţă de un partener social.

În ultimii patru ani, în cadrul Semestrului European, Comisia Europeană a atras atenţia României prin “Recomandările specifice de ţară”, publicate anual, că dialogul social nu funcţionează în parametri normali şi a recomandat luarea unor măsuri pentru corijarea situaţiei. Până acum România nu a făcut niciun pas pentru punerea în aplicare a recomandărilor ce i s-au facut.

Comisia Europeană a cerut tuturor statelor membre în care a constatat deficienţe în modul de structurare şi funcţionare a dialogului social, creșterea implicării partenerilor sociali în elaborarea și implementarea politicilor și reformelor la nivel național.

Modul în care la nivel European Comisia, Parlamentul şi Consiliul implică partenerii sociali în luarea deciziilor poate constitui un model de bună practică inclusiv pentru România.

Comitetul Economic şi Social European, prin atribuţii, structura care asigură reprezentativitatea acestuia pentru toate componentele societăţii civile este consultat de instituţiile menţionate pe toate inţiativele de politici publice la nivel european din domeniile stabilite prin Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene.

La nivelul Comisiei Europene funcţionează şi alte structuri de dialog social, modelul promovat lăsând suficientă putere și libertate în același timp partenerilor sociali, astfel încât aceștia să poate ajunge la un acord.  În condiţiile în care acordul nu poate fi atins pe calea consensului, Comisia decide continuarea procesului, implicând însă partenerii sociali în fazele următoare ale procesului de reglementare.

Într-un interviu acordat de David Pascal Dion, Directorul pentru Dialog Social și Relații Industriale din cadrul DG Ocupare, acesta spunea: “Doar un parteneriat puternic cu actorii sociali europeni poate păstra obiectivele proiectului european”.

Care sunt perspectivele care se conturează în ceea ce priveşte implicarea sindicatelor în definirea şi adoptarea politicilor publice?

Relațiile de muncă între angajatori, sindicate și lucrători se schimbă rapid în lume. Europa nu face excepţie, iar o orientare spre negocieri la nivel de organizaţii și dialogul social în interiorul organizațiilor devin factori esenţiali în creşterea rolului pe care organizaţiile angajaţilor şi cele ale angajatorilor îl pot juca în influenţarea politicilor publice.

De-a lungul timpului Uniunea Europeană a devenit o colecție eterogenă de state, această diversificare materializându-se în: regimuri politice, apariţia de noi tehnologii şi implicit industrii noi, ritmuri diferite de dezvoltare economică, schimbări culturale şi în sistemele de bunăstare .

La nivel European, chiar în condiţiile în care dialogul social a fost şi este recunoscut ca fiind unul dintre factorii cheie ai modelului social european, model bazat pe performanță economică, un nivel ridicat de protecție socială, educație și dialog social, criza economică și financiară din ultimii ani a ridicat provocări adânci sistemului de relații industriale. Unul din elementele de coeziune în adoptarea unor decizii care să consolideze viitorul Uniunii a constat în acceptarea de către toţi factorii decidenţi că în ciuda diferențelor semnificative, statele membre împart un sistem de valori fundamentale comun, una din aceste valori fundamentale fiind credința că angajatorii și angajații sunt în mod profund și pozitiv dependenți unii de ceilalți. Dialogul lor este necesar și esențial și ca urmare trebuie să fie unul constructiv. Lucrătorii au nevoie să fie capabili să se angajeze în dialog, în interesul tuturor: pentru a crea un mediu social sănătos, pentru a contribui activ la promovarea sectoarelor industriale competitive precum și pentru a menține condiții decente de muncă.

În Uniunea Europeana conceptul de dialog tripartit, Guvern, angajatori şi angajaţi este considerat ca fiind parte a bunei guvernanțe, chiar dacă modalitățile de aplicare diferă  de la un stat la altul.

Schimbările anunțate în procesul de dialog social la nivel european sunt orientate pe două teme majore: pe de o parte implicarea partenerilor sociali în guvernanța economică și sprijin pentru întărirea capacității administrative a acestora și pe de altă parte creșterea contribuției partenerilor la procesul de elaborare a legislației.

În toată lumea, există o dezbatere intensă cu privire la schimbarea de paradigmă în domeniul relaţiilor industriale, inclusiv prin promovarea unui dialog social creativ în domeniu.

Provocările cărora omenirea în ansamblu şi fiecare stat trebuie să le facă faţă, generate de dezvoltarea şi implementarea la scară largă de noi tehnologii, noi instrumente de management şi impactul revoluţiei digitale în toate sferele societăţii vor determina schimbări profunde asupra conceptelor şi modului de funcţionare a pieţei muncii în lume.

Absolvent al Institutului Politehnic București, Facultatea Automatică, Minel Ivașcu se află la conducerea BNS din 2001, unde a deținut și funcția de Secretar General. Printre funcții deținute menţionăm: membru în Consiliul Economic și Social din România – CES, în perioada 2002-2010 (vicepreședinte în două mandate a câte un an); membru în Comitetul Economic și Social European (inclusiv în boardul de conducere a instituției pentru un mandat).

Blocul-Naţional-Sindical

Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului ţi a libertăţilor fundamentale

ARTICOLUL 11

Libertatea de întrunire şi de asociere

  1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
  2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE

Articolul 12

Libertatea de întrunire și de asociere

(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere la toate nivelurile și în special în domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa împreună cu alte persoane sindicate și de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.

Tratatul UE (versiunea consolidata)

Articolul 6

(1) Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții.

(2) Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.

(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

 

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu